Capcanele politice ale sociologiei interbelice

coperta MomocÎncheiem prezentarea cărţilor nominalizate la Premiul CriticAtac pe 2012 cu fragmente din Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism de  Antonio Momoc, Curtea Veche Publishing, Bucureşti

 

În concepţia politică a lui Dimitrie Gusti nu sunt de găsit cele două extreme, nici poziţia conservatorismului individualist sau a liberalismului radical, nici îmbrăţişarea unei perspective ultra-naţionaliste ori rasiste. Sub influenţa perioadei studenţeşti trăită în Monarhia autoritar-socială a Împăratului Wilhelm al II-lea şi cu scurta experienţă din Franţa celei de-a Treia Republici, sociologul român se va apropia în practica politică mai degrabă de o înţelegere socială a politicilor culturale ale statului monarhic. Monarhia era pentru Gusti apărătoarea clasei de jos, a ţărănimii române.

Pentru Gusti ţărănimea nu era doar o simplă categorie socială, cea mai numeroasă statistic, care ar fi trebuit asistată de către stat prin politici sociale. Menirea sociologului era aceea de a cerceta socialul şi de a moderniza, de a ridica ruralul, de a stimula comunitatea locală, de a încuraja iniţiativele comunitare ale ţăranilor prin politici sociale şi prin acţiune culturală. Finanţare pentru cercetare (şi acţiune) se putea obţine cu sprijinul statului monarhic. Dar Monarhul, prin intervenţia socială la sat din a doua parte a anilor ’30, va urmări la rândul său să atragă ţărănimea (naţiunea) de partea sa şi să îşi legitimeze astfel acţiunile, pe măsură ce tendinţa lui Carol al II-lea de sporire a puterii personale va deveni tot mai evidentă.

În doctrina monarhică, Regele întrupa continuitatea, autoritatea, tradiţia, unitatea, organicitatea statului şi a societăţii. O societate tradiţională, organică, ierarhică şi profund diferenţiată, trebuia să posede o forţă etatică independentă, prin care să poată menţine echilibrul pluralismului social.[i] Monarhia se constituia în terenul favorabil pentru organizarea corporatistă a naţiunii. Instituţia monarhică este axa în jurul căreia se mişcă istoriceşte elementele naţiunii: cultura naţională, arta, biserica majoritară, tradiţia, familia, proprietatea.[ii]

La această viziune instituţională conservatoare, pro-monarhică, Gusti adaugă rolul salvator, mesianic al ştiinţei. Doctrina monarhică a creat cadrul favorabil ameliorării stărilor sociale,[iii] dar sistemul gustian adăuga, sub influenţa pozitivismului francez, că îmbunătăţirea situaţiei sociale a ţărănimii române se putea materializa doar cu asistenţa omului de ştiinţă (a personalităţilor culturale) şi a rezultatelor cercetării sociale. Intervenţia socială se face cu sprijinul unei Monarhii autoritare, dar numai după ce experţii au cercetat realitatea socială în mediul unde se va produce intervenţia.

(…)

Prin proiectul naţional de ridicare a ţărănimii române din starea de înapoiere în care se afla la începutul secolului XX, concepţia sociologului român în dimensiunea ei politică îmbină perspectiva culturală-herderiană asupra naţiunii cu pozitivismul filosofiei franceze şi mai ales cu credinţa în mesianismul ştiinţei (de inspiraţie saint-simoniană). În proiectul lui Gusti naţiunea română se putea afirma la nivelul Umanităţii cu ajutorul oamenilor de ştiinţă şi doar prin intervenţia la sat a oamenilor politici asistaţi de specialişti.

Sociologul român nu definește națiunea în termenii unei comunităţi politice în numele căreia s-ar exercita puterea politică şi ai cărei cetăţeni raţionali şi educaţi (indiferent de aparteneţa lor confesională, etnică ori socială) ar fi conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor. Ca om al epocii sale, la fel ca alţi intelectuali interbelici, Gusti are tendinţa de a defini naţiunea mai degrabă ca populaţia care ocupă istoric un anumit teritoriu delimitat de graniţele unui stat, populație creatoarea a nei culturi ale cărei valori tradiţionale îi solidarizează pe membrii comunităţii. Această concepţie îl va îndepărta pe D. Gusti de sociologi ca Petre Andrei care priveau ţărănimea română ca fiind doar o clasă socială, covârşitor majoritară, e adevărat, însă doar una dintre categoriile sociale din societatea românească.

Înscrisă în contextul social-politic al sfârşitului primului război, afectată de tensiunile şi de contradicţiile sociale, îngrijorată de revoluţia leninistă, gândirea politică gustiană respingea, încă din fazele formării sale, marxismul ştiinţific şi teoria politică revoluţionară. În anii ’20, sociologul Dimitrie Gusti se opune leninismului şi la doar trei ani după revoluţia din octombrie 1917 atrăgea atenţia contemporanilor asupra pericolului bolşevismului şi asupra consecinţelor sale nefaste. În dezbaterile publice de la ISR şi în clasificarea pe care o va face sistemelor utopice, ca apărător al valorilor democratice, Dimitrie Gusti respingea practica Partidului Comunist din Rusia, precum şi mijloacele politice radicale bolşevice.

Comunismul înseamnă în viziunea lui o negare a continuităţii şi a permanenţei statului. În vreme ce Monarhia înseamnă ordine, organicitate, unitate, comunismul acuză antagonismul social şi urmăreşte nivelarea brutală a societăţii, o reducere a structurii organice a comunităţii la o egalitate artificială. Monarhia şi comunismul se exclud, pentru că comunismul înseamnă dictatura unei clase, a muncitorimii, asupra celorlalte clase din societate. Monarhia este în schimb produsul unei societăţi diferenţiate, având misiunea istorică de a menţine echilibrul între categoriile sociale existente.

Ca majoritatea intelectualilor timpului său, de altfel, Dimitrie Gusti nu a sesizat la începutul anilor ’20 pericolul fascist. Dar cu excepţia prelegerii publice de la ISR, sociologul român nici nu a fost un susţinător al fascismului.

E adevărat că, spre deosebire de Lenin care a răsturnat regimul ţarist, Mussolini a coabitat cu regele Italiei din postura de prim-ministru. Formal Italia era o monarhie constituţională, dar în practică a fost un stat fascist, cu un regim politic autoritarist. Mussolini insista propagandistic pe ideile de continuitate – pozând în salvatorul vechii Italii monarhice – şi de prezervare a ordinii interne.

Germania şi Berlinul (în care studiase) reprezintă un model cultural în anii ’20-’30 pentru Dimitrie Gusti. Ca Ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, Gusti va invoca la finele mandatului său anumite elemente din modelul de politică culturală holistă, naţional-socialistă, care se instituia în Germania după 1933, precum şi naţionalismul în sens cultural. [iv]

Una dintre posibilele explicaţii pentru care mulţi intelectuali au simpatizat mişcarea fascistă şi nu i-au prevăzut consecinţele, este aceea că în Europa momentului respectic anti-bolşevismul nu era doar un fenomen german, ci unul majoritar european, occidental.[v] Europenii erau, cei mai mulţi dintre ei, îngrijoraţi de ascensiunea bolşevică: în Occident au fost rare opiniile potrivit cărora Hitler nu ar fi fost un anti-comunist adevărat, mai ales că încă din prima zi de guvernare nazistă măsurile aspre îndreptate împotriva comuniştilor şi a presei comuniste au reprezentat o trăsătură principală a regimului naţional-socialist.[vi] Chiar dacă o stare de nelinişte exista în Germania, niciunul dintre ziarele străine n-a interpretat preluarea puterii de către Hitler în 1933 drept un eveniment care ar fi putut avea consecinţele pe care le-a avut. Preocupaţi doar de pericolul care vine de la Est, cei mai mulţi contemporani europeni au avut o atitudine superficială faţă de Hitler şi de naţional-socialism[vii] şi nu au putut anticipa urmările catastrofale ale planurilor naziste.

Încă de la început, din anul 1910, Dimitrie Gusti a gândit modernizarea României (stat nou creat la sfârşitul primului război mondial) prin sistemul de educaţie publică în sensul transferului ştiinţei şi expertizei de la nivelul catedrei în seminare, din seminare în organizarea specialiştilor (ca personalităţi culturale) în asociaţii ştiinţifice şi, mai departe, prin munca lor culturală, la sate.

Schema conceptuală anunţată la Iaşi înainte de primul război mondial dezvăluie asumarea mesianismului saint-simonian de a reuşi modernizarea unei societăţi tradiţionale prin intermediul elitelor culturale şi ştiinţifice. Gândirea politică gustiană este marcată de un anumit pozitivism, de o încredere absolută în ştiinţă.

Pornind de la rolul pe care îl atribuia omului de ştiinţă în societate şi în politică, Gusti şi-a propus să folosească ştiinţele sociale pentru reforme aplicate în lumea satului românesc. Inspirat de Saint-Simon, Gusti urmărea dezvoltarea naţiunii, pornind de la rolul specialistului în modernizarea societăţii tradiţionale.

Prin mijloacele sociologiei monografice, Dimitrie Gusti va urmări alcătuirea de studii asupra tuturor satelor (15.201 potrivit Recensământului din 1930) din ţară, care să poată conduce la o sociologie a naţiunii şi va folosi ştiinţa drept bază pentru o reformă socială concepută ca acţiune strict culturală.

Tânărul Gusti şi-a petrecut perioada studiilor într-un regim în care funcţionau politicile de protecţie şi intervenţie ale unei Monarhii autoritar-sociale.  De fapt, în Germania sfârşitului de secol XIX început de secol XX politicile asigurărilor sociale promovate de guvernele lui Wilhelm al II-lea aveau drept ţintă politică frânarea popularităţii ideilor socialiste şi câştigarea simpatiei populare pentru o Monarhie din ce în ce mai autoritară şi mai militaristă.

Studentul Gusti a studiat într-un regim în care politicile introduse de Bismarck şi continuate de Wilhelm al II-lea organizau asigurarea socială în sensul intervenţiei statului în sfera economică privată.

Statul asigurărilor sociale a lui Bismarck şi apoi al lui Wilhelm al II-lea a fost de la bun început un stat naţional, construit în jurul unei naţiuni etnice.

La situaţia dificilă în care se regăsea majoritatea populaţiei rurale a României la începutul secolului XX (naţiunea română – în acord cu definiţia sa socială), sociologul Dimitre Gusti va răspunde cu soluţii pozitiviste, intervenţioniste, dar şi cu propuneri de politici care par inspirate de statul-social autoritar german. Ca promisiune socială, intervenţia la sate (nu în sensul asigurărilor, ci în sensul acţiunii culturale instrumentată la nivelul comunităţilor locale prin echipele regale ale  Fundaţiei şi prin Serviciul Social) va funcţiona ca mecanism de legitimare şi de atragere de partea Monarhiei lui Carol al II-lea a categoriei sociale predominante statistic, a ţărănimii române.

(…)

„Totul pentru popor, nimic prin popor” este o maximă care provine din Prusia lui Friedrich al II-lea (1740-1786). Unde se situează sistemul de gândire gustian şi Şcoala sa dacă ne raportăm la această abordarea iluministă a relaţiei dintre putere politică şi societate în sensul modernizării? Doctrina gustiană, care stă la temelia muncii culturale de la Fundaţie, se întâlneşte încă din anii ’20 cu doctrina culturală a Regelui Carol. În ambele doctrine regăsim o anumită înţelegere a ridicării sociale şi culturale de sus în jos, pentru popor. Dar în ce măsură trebuiau stimulate energiile locale pentru ca modernizarea să se producă şi de jos în sus, prin popor?

Observăm diferenţe semnificative în modul în care a fost formulat şi aplicat de către Şcoala Monografică proiectul de modernizare a satelor româneşti în diverse etape politice: treptat, s-a făcut trecerea de la cercetare şi asistenţă socială (anii ’20), de la intervenţie socială şi de la inters pentru dezvoltare comunitară spre un control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale (1934-’38) şi în final spre aplicarea unei inginerii sociale (1938-’39). Această orientare se suprapune cu apropierea lui Gusti de regele Carol II.

Sistemul gustian materializat în acţiunile întreprinse de D. Gusti din poziţiile de putere în anii ’30, pune accent pe rolul pe care sociologul îl atribuia ştiinţei şi cercetării. Este prevăzută în proiectul lui Gusti o datorie naţională a elitei, o datorie socială de a coborî în lumea satului, de a cerceta realitatea socială şi de a stimula iniţiativele locale pe calea modernizării şi dezvoltării comunitare. Pentru Gusti, politica de stat nu putea fi aplicată în absenţa unui fundament ştiinţific. Pentru Gusti, politica de stat nu putea fi aplicată în absenţa unui fundament ştiinţific. Încă din 1910 profesorul susţinea că sociologia trebuia să influenţeze sfera puterii astfel încât politica să fie practicată ştiinţific. Cunoaşterea sociologică trebuia să constituie baza acţiunilor politice.

Gândire şi acţiunea politică la Dimitrie Gusti nu sunt separate, ci au format permanent un tot unitar. Gusti a urmărit şi în anii ’30, de la nivelul funcţiilor publice, punerea în aplicare a sistemului său aflat sub influenţa cooperaţiei daneze şi a mesianismului ştiinţific saint-simonian.

În acord cu doctrina culturală gustiană, reforma socială se impune practic de sus în jos, dinspre elite şi oameni de ştiinţă spre societate, dar potrivit cu sistemul său teoretic, comunitatea locală (rurală sau urbană) trebuia să joace un rol important în parteneriatul dintre elite şi societate, iar acest agreement, această colaborare se materializează la nivelul instituţiei Căminului Cultural.

Casa Culturii Poporului şi Căminul Cultural sunt argumente, cel puţin de natură teoretică, cu privire la faptul că reforma trebuia să aibă în vedere şi resursele locale, că iniţiativa locală şi comunitară erau urmărite sistematic şi că schimbarea se dorea a se produce şi de jos în sus, dinspre comunitatea locală spre elita de la centru. Fundaţia Culturală Regală a constituit între 1934-1938 centrul unei activităţi de educare a mediului rural, prin sutele de cămine culturale locale, prin înfiinţarea de biblioteci săteşti şi prin organizarea asistenţei juridice şi sanitare.

În practică, ministrul Dimitrie Gusti, considera nerealistă activitatea de extindere a sistemului şcolar. Spre deosebire de predecesorii săi de la minister care avuseseră o viziune haretist-liberală, Gusti aprecia în 1932 că învăţământul se afla la nivelul maxim al crizei, iar universitatea devenise „o fabrică de diplome pentru profesori fără catedre, pentru avocaţi fără procese, pentru medici fără pacienţi”. Ca ministru al şcolilor, Gusti a promovat o mai mare selectivitate în şcolile secundare, încercând astfel să limiteze accesul la universitate şi permiţând instituţiei de studii superioare să devină o instituţie veritabilă de construcţie a elitei naţionale.

Ministrul Gusti manifesta deschidere pentru formarea de specialişti care coborâţi în lumea satului să încurajeze dezvoltarea organică şi armonioasă a comunităţii. El îşi dorea ca după ce s-au format în universităţi, studenţii să se întoarcă înapoi la sat ori să exploreze acel mediu ţărănesc pentru a ajuta la stimularea energiilor locale şi la apariţia unor elite rurale (a personalităţilor ţărăneşti).

Teoretic şi ideologic, ridicarea social – economică a satului depindea în bună măsură de angrenarea resurselor locale care urmau a fi canalizate, mobilizate şi coordonate de către monografişti. Rolul prescris omului de ştiinţă era acela de a cerceta realitatea socială, de a cunoaşte cauzele crizei sociale şi a înapoierii şi în consecinţă de a consilia pe omul simplu de la ţară sau pe reprezentantul comunităţii locale (primarul, preotul, învăţătorul) în luarea celor mai adecvate decizii. Ajutorul social paternalist urma a fi înlocuit de calea unei implicări reciproce atât a indivizilor din comunitatea locală cât şi a statului şi a specialiştilor trimişi în teritoriu în sensul dezvoltării comunitare.

În a doua parte a anilor ’30 însă regele Carol al-II-lea şi-a asumat făţis o conducere de tip paternalist în raport cu supuşii săi. Dovadă super-sloganul Regele ţăranilor şi al satelor româneşti creat de Gusti şi propagat prin presa Serviciului Social în scopul unor public relations în favoarea unui regim monarhic din ce în ce mai personal şi mai autoritar. În relaţia cu echipele gustiene, Regele a fost dispus să cheltuie sume considerabile pentru a proceda la cercetare şi la reforme în lumea satului care să asigure un anumit nivel de trai şi prin care să-și atragă simpatia populară.

Spre finalul anilor ’30, instituţiile în care activează Dimitrie Gusti devin instrumente pentru construcţia de imagine a unei Monarhiei sociale (chiar dacă termenul ca atare nu este folosit de echipele gustiene, ci a fost folosită sintagma Regele ţăranilor şi al satelor româneşti). După 1934 echipele regale încadrate în sistemul Fundaţiei au primit toate mijloacele materiale de lucru pentru intervenţia culturală la sate. Muzeul etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti îşi au originea în programul propagandistic al Fundaţiei de valorificare a civilizaţiei populare.

La rândul său, atât ca Ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, cât şi ca Director al Fudaţiei Culturale Regale, Dimitrie Gusti avea ceva din stilul de conducător patriarhal, ţinând studenţii şi colaboratorii în preajma sa. Ca sociolog care urmărea modernizarea naţiunii române şi apariţia în România a unor instituţii de cercetare de tip occidental, s-a apropiat de modelul raţional birocratic. Sub influenţa monarhului Carol al II-lea, Gusti s-a deplasat în a doua parte a anilor ’30 spre o conducere charismatică.

(…)

Pe fondul ascensiunii electorale a Mişcării Legionare, a radicalizării discursului public, a gesticii şi acţiunilor legionarilor, Şcoala de la Bucureşti cunoaşte o serie de tensiuni şi disidenţe. Atraşi de Mişcarea lui Codreanu, membrii cercului Rânduiala atacă onografismul şi ideea de sociologie a naţiunii, se dezic de Şcoala Sociologică şi de fondatorul ei. Alţi gustişti care intră în Mişcarea Legionară nu se vor delimita ştiinţific sau moral de fostul lor mentor: este cazul lui este cazul lui Traian Herseni.

Grupul de la revista Rânduiala, Arhivă de gând şi faptă românească a fost format din Dumitru C. Amzăr, Ernest Bernea, Ion Ionică, Ion Samarineanu, în 1935, după încadrarea lui H.H Stahl şi O. Neamţu în Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Dacă în primele patru numere din 1935 atacurile împotriva Şcolii Monografice au fost timide, în al doilea an al apariţiei revista a luat forma unor Caete verzi legionare. Ernest Bernea şi D.C Amzăr arătau în intervenţiile lor din 1936-1937 că problema satelor româneşti urma să fie soluţionată în „duh legionar”, pe căi politice şi că nu era nevoie de cercetări monografice, de muzee sociale sau de „lămurirea” opiniei publice .

Grupul celor patru a trecut, aşadar, la o opoziţie deschisă faţă de Şcoala Monografică, manifestată printr-o contra-organizare, pe care au denumit-o după numele revistei, Rânduiala. Aceşti discipoli au intrat în Legiune, dar asta nu i-a împiedicat să poarte polemici şi cu Traian Herseni, monografistul care trecuse şi el în 1937 de partea extremei dreapta[viii].

Pe măsura creşterii influenţei sociale a Mişcării Legionare, echipele regale ale Fundaţiei se ideologizează la rândul lor devenind vectori de imagine ai Monarhiei. După 1938 şi după instaurarea dictaturii, armata de funcţionari ai Serviciului Social va fi „angajată”  oficial în slujba regelui Carol.

Dorind să contra-atace simbolic atât partidele care se mai bucurau de suport popular (PNŢ), cât şi Mişcarea lui Codreanu al cărei mesaj mesianic ortodoxist şi ale cărei campanii narodniciste cîştigau simpatie în România rurală, Carol al II-lea privea echipele studenţeşti ca instrumente pentru atragerea tineretului spre politica culturală regală şi ca mijloace de propagandă, în folosul Monarhiei, în comunităţile rurale. Prin intermediul echipelor, Carol îşi dorea să construiască în rândul tineretului studios şi al ţărănimii imaginea salvatoare a Regelui ţăranilor şi al satelor româneşti în acord cu strategia gustiană de comunicare.

Echipele Fundaţiei Culturale Regale trimise la sate constituiau „o strategie disperată de a moderniza, de a omogeniza cultural populaţia, combinată cu o campanie de a învinge un duşman politic aparţinând extremei drepte. Un duşman cu peste un deceniu experienţă în lupta clandestină nu putea fi învins de o contra-mişcare asistată de sociologi de bună-credinţă, chiar şi finanţată de la Buget.”[ix] Aceasă strategie regală s-a dovedit a fi una din capcanele în care au fost prinşi sociologii de la Fundaţie şi care i-a împărţit pe discipoli în grupuri mai mult sau mai puţin omogene, nu atât din punct de vedere sociologic, cât ideologic.

Tinerii care făcuseră parte în anii ’20 din grupurile informale ale Şcolii Monografice evoluaseră în afara influenţelor dinspre extrema dreaptă politică fiind orientaţi şi aplecaţi spre cercetare. În anii ’30 însă, „noua generaţie” de intelectuali, în rândurile căreia se afirmau şi unii membri ai Şcolii Sociologice, cuprindea atât oameni de stânga, cât şi de dreapta, autohtonişti şi europenişti. Mentorul „tinerei generaţii” nu a fost însă nici Eugen Lovinescu care a îndrumat tineri literaţi, nici Dimitrie Gusti care a îndrumat tineri sociologi, ci a fost considerat de cei mai mulţi intelectuali contemporani, pentru seducţia cu care-i atrăgea pe tinerii studenţi indiferent de profil, profesorul-filosof Nae Ionescu.

În a doua parte a anilor ’30, atunci când capitalismul, democraţia liberală, regimul de partide şi parlamentarismul se găseau într-o profundă criză de credibilitate şi legitimitate, monografiştii angajaţi la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” (grupul H.H. Stahl, O. Neamţu, A. Golopenţia) şi echipele regale au intrat în această competiţie strategică (nedeclarată oficial) cu Mişcarea Legionară . După venirea lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiei în 1934, s-a accentuat de fapt competiţia dintre legionarii care foloseau „puterea pumnului” şi echipierii regali înarmaţi cu „puterea convingerii” .

Spre deosebire de colegii săi de „generaţie”, pe H.H. Stahl atât istoria scrisă cât şi istoria orală îl descriu ca fiind imun la fascinaţia pe care o exercita asupra colegilor săi de generaţie profesorul-filosof Nae Ionescu. Stahl a declarat permanent, atât în Amintirile… sale cât şi în convorbirile de istorie de viaţă, că opţiunile sale politice s-ar fi aflat constant sub influenţa social-democraţiei austriece (a lui Karl Kautsky, prin fratele său după mamă Şerban Voinea). Tehnician al sociologiei monografice, H.H. Stahl are despre sine imaginea unui social-democrat în sensul lui Dobrogeanu-Gherea. Totuşi în viaţa publică de la mijlocul anilor ’30, prin articolele semnate în revistele Fundaţiei a fost un susţinător al intervenţiei culturale la sate. Stahl a vorbit mai puţin în memoriile sale despre faptul că a fost unul dintre activiştii culturali angajaţi în serviciul lui Carol. Deşi afirmă despre sine că a îmbrăţişat social-democraţia, H.H.Stahl nu a depus muncă de partid în formaţiunea din care făcea parte fratele său după mamă Şerban Voinea, grupare politică pe care a frecventat-o uneori.

În articolele publicate în 1932 în revista Dreapta, organizatorul echipelor, Octavian Neamţu insista pe „misiunea generaţiei noii Românii de a se orienta spre cercetarea realităţilor naţionale” identificate în satul românesc, iar în 1935, după un an de activitate la Fundaţie, Neamţu scria pe un ton moderat naţionalist: „În centrul preocupărilor era dezbaterea dintre mentalitatea străină a oraşelor şi cea adevărată, românescă a satelor, precum şi problema orientării spirituale şi politice a tineretului în slujba păturii ţărăneşti.”

Propunerea lui Gusti de a legifera Serviciul Social al muncii culturale la sate a fost votată sub dictatura regală de către miniştri Regelui în octombrie 1938. În calitate de ministru, Dimitrie Gusti îl numeşte pe Octavian Neamţu director al Direcţiei Tineretului, apoi secretar general al Serviciului Social până la abrogarea Legii din octombrie 1939. O. Neamţu s-a ocupat de organizarea echipelor regale, ca director al Direcţiei Serviciului Social al Tineretului. H.H. Stahl a avut sarcina Direcţiei de studii şi documentare, iar Anton Golopenţia pe cea a Direcţiei publicaţiilor.

În acest mod gustiştii din grupul activiştilor culturali îndeplineau idealul social-politic al lui Gusti că specialiştii trebuie să servească naţiunea prin intermediul statului.



[i] Fărcăşanu (2006/1940), p. 240

[ii] Ibidem, p. 241

[iii] Ibid., p. 243

[iv] Gusti, Dimitrie (1934a), op.cit, p.  XV

[v] Nolte, Ernst (2005), op. cit,  pp. 103-104

[vi] Ibidem, p. 41

[vii] Ibid., p. 45

[viii] Stahl (1981), p. 219

[ix] Rostas (2005), p. 62

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.