Fragment din volumul Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sînt atît de bogate, iar altele atît de sărace, de David S. Landes, apărut în colecţia Historia a editurii Polirom, traducere de Lucia Dos
Capitolul 5. Marea deschidere
Nu cu mult timp în urmă, lumea se pregătea să sărbătorească împlinirea a cinci sute de ani de la descoperirea Americii de către Columb. Felurite grupuri s-au întrecut în omagii la adresa bărbatului şi a realizării sale. În Statele Unite, ţară pe care unii ar fi numit-o Columbia, unde aproximativ 70 de oraşe şi orăşele, precum şi un număr mare de instituţii poartă numele descoperitorului, unde persoanele de origine italiană au rivalizat cu hispanicii pentru a atrage cinstea şi mândria compatrioţilor lor (fie de origine, fie prin adopţie), ne-am putea aştepta pe bună dreptate la o reluare en grand a cvadricentenarului din 1892: un târg mondial (Expoziţia Columbiană); aduceri aminte din belşug; iar în anul următor, timbre comemorative bogat colorate.
Lumea îl aprecia pe Columb în perioada aceea şi se presupunea că anul 1992 avea să fie şi mai impresionant, şi mai bun (500 sună mai bine decât 400); însă mai apoi, ceva, totul, a mers prost. Columb, simbolul realizării istorice, moaşa unei lumi noi, s-a dovedit a fi o ruşine politică. A ieşit la iveală – însă ani la rând au existat păreri diferite – faptul că numeroase persoane nu îl considerau pe Amiralul Oceanului un erou, sosirea europenilor în Lumea Nouă o descoperire şi aniversarea acestui eveniment un prilej de sărbătoare.
Dimpotrivă. Columb era acum înfăţişat ca un răufăcător; europenii, ca nişte cotropitori; băştinaşii, ca un popor fericit, nevinovat, redus la sclavie şi, în cele din urmă, şters de pe faţa pământului de către omul alb, rapace şi purtător de boli. În Berkeley (California), multă vreme o enclavă autoguvernată, separatistă, ireverenţioasă (sau, mai curând, reverenţioasă într-un alt chip), cu propria politică externă, consiliul municipal a redenumit Ziua lui Columb Ziua Popoarelor Băştinaşe şi a oferit două concerte ale aceleiaşi opere, intitulată Get Lost (Again), Columbus (Dispari [din nou], Columb), aparţinând unui compozitor amerindian pe nume White Cloud Wolfhawk. Doi ani mai târziu, consfinţind o alegere, Mexicul a decis să emită monede comemorative în cinstea aztecilor şi a unei „civilizaţii de o profunzime incredibilă în domeniul artelor, ştiinţei şi culturii”. Nici un elogiu adus conchistadorilor.
Evident că ştergerea sau răsturnarea istoriei nu erau posibile. Nimeni nu avea de gând să-şi strângă lucrurile şi să se întoarcă în Europa; pentru Columb era prea târziu să-şi mai găsească drumul. Însă existau suficiente atitudini împotriva lui Columb, îndeosebi în cercurile caracterizate prin corectitudine politică, pentru a face sărbătorirea nelalocul ei, la fel ca dansul la priveghi. Aşadar fără spectacole; fără suveniruri; fără tricouri şi imprimeuri; fără tributuri; fără reconstituiri (cine ar cădea de acord asupra termenilor?); fără discursuri; fără timbre; fără monede; fără premii. Iar când Galeria Naţională de Artă de la Washington a decis să organizeze o expoziţie care să marcheze aniversarea a 500 de ani, cu un catalog impresionant, pe hârtie lucioasă, a realizat un ABC – Anything But Columbus (Orice, mai puţin Columb). Expoziţia a înglobat restul lumii, celelalte evenimente din 1492 şi anii apropiaţi. Cel mai important eveniment dintre toate a fost omis cu bună-ştiinţă. Istorie eviscerată.
Ca în majoritatea distrugerilor iconoclaste ale tradiţiei, atacul la adresa lui Columb – sau, mai bine spus, a ceea ce a urmat după sosirea sa – conţine mult adevăr, multe aberaţii şi anumite aspecte irelevante.
Adevărul constă în soarta nefericită a popoarelor băştinaşe pe care europenii le-au găsit în Lumea Nouă. Cu câteva excepţii rare, banale şi zadarnice, ele au fost tratate cu dispreţ, violenţă şi brutalitate sadică. Aproape au fost şterse de pe faţa pământului de microbii şi virusurile pe care europenii le-au adus cu ei fără să-şi dea seama. Pământul, cultura şi demnitatea lor le-au fost răpite. Ele nu au nimic de sărbătorit.
Aberaţiile sunt reprezentate de tevatura privind descoperirea: cum ar fi putut să descopere Columb Lumea Nouă? Fusese dintotdeauna acolo. Băştinaşii îşi cunoşteau pământul. Ei fuseseră cei care îl descoperiseră cu mult timp înainte. (Poate că nu avem un nou timbru cu Columb, însă Poşta Statelor Unite, iute în mişcări şi fără cusur din punct de vedere politic, a emis un timbru comemorativ în 1992, evocându-i pe asiaticii care veniseră în America de Nord cu zeci de mii de ani în urmă, strămoşii amerindienilor.) În plus, Columb nu ştia în mod cert încotro se îndrepta. În 1492, popoarele băştinaşe au fost cele care l-au descoperit pe Columb.
Fireşte că aşa au făcut, la fel cum şi el a descoperit popoarele băştinaşe. Orice întâlnire este bilaterală. Totuşi, observarea reciprocităţii nu justifică eliminarea uneia dintre părţi.
În mod interesant, acest tip de şicană reprezintă o chestiune majoră în matematică. Cercetătorul matematician găseşte şi scoate la iveală noi argumente şi teoreme. El le numeşte „adevăruri”. El le-a descoperit? Sau le-a creat? Fuseseră ele dintotdeauna acolo, aşteptând să fie descoperite – înscrise de eternitate în marea „Carte”, cum o numea Paul Erdős? Sau există doar în virtutea faptului că sunt inventate? Nu contează. Matematicianul le-a descoperit/creat, iar gândirea şi imaginaţia matematică sunt în acest chip transformate.
Irelevanţa constă în argumentul că accentul pus pe descoperirea lui Columb europenizează un proces mondial de întâlnire şi schimb; că acest eurocentrism induce un uşor triumfalism, determinându-i pe istorici să accentueze aspectele fals pozitive (marea epocă a explorărilor) şi să le ignore pe cele cu adevărat negative (consecinţele catastrofale ale invaziei).
Pe de o parte, această obiecţie este adevărată, însă un istoric bun se străduieşte să menţină echilibrul. Deschiderea Lumii Noi (pentru Europa era nouă) a fost un schimb, însă unul asimetric. Revelaţia europeană a fost cea care a contat. Europa a fost cea care a iniţiat procesul, a reacţionat în privinţa descoperirii şi a stabilit planul dezvoltărilor ulterioare. La nivelul acţiunii – cine și cui a făcut –, aceasta a fost o chestiune unilaterală.
Cât despre măreţia auto-laudativă a acestor evenimente, oamenii, mari şi mici, se agaţă de prestigiu oriunde pot; şi, odată inventate, miturile nu dispar cu uşurinţă. Cu toate acestea, miturile privind descoperirea eroică nu au beneficiat de asentimentul erudiţilor vreme de mai mulţi ani – cu siguranţă nu în literatura de specialitate. De îndată ce Carl Sauer şi Woodrow Borah şi şcoala de geografie economică din California au anunţat, pe baza vestigiilor arheologice, că sosirea omului alb şi a agenţilor patogeni care l-au însoţit (variolă, gripă etc.) provocase moartea a nouă zecimi din populaţia mexican-indiană de circa 25 de milioane de oameni, nimeni nu a mai putut privi această chestiune în aceeaşi manieră afabilă.
Aceste dezacorduri terminologice reprezintă o formă de ispăşire şi mobilizare politică. Ele îşi propun mai curând să delegitimeze decât să clarifice. Ţinta o constituie dominaţia europeană (occidentală) şi câştigurile obţinute de pe urma ei. Scopul: acela de a atribui vina, de a provoca diverse conştiinţe, de a justifica anumite compensaţii. Putem mai mult de atât, întrebându-ne ce s-a întâmplat şi de ce.
Descoperirea Lumii Noi de către europeni nu a fost o întâmplare. Europa deţinea acum un avantaj decisiv în privinţa puterii sale de a ucide. Îşi putea livra armele oriunde le puteau transporta vasele; şi, datorită unor noi tehnicilor noi de navigaţie, vasele europene puteau ajunge acum oriunde.
Să ne oprim o clipă pentru a analiza implicaţiile mai ample ale acestei inegalităţi. Aş pune în discuţie o lege a relaţiilor sociale şi politice, şi anume aceea potrivit căreia trei factori nu pot coexista: (1) un decalaj pronunţat al puterii; (2) accesul privat la instrumentele puterii; şi (3) egalitatea grupurilor sau naţiunilor. Dacă un anumit grup este îndeajuns de puternic încât să-şi manifeste autoritatea asupra altuia şi dacă are ceva de câştigat din asta, o va face cu siguranţă. Chiar dacă statul s-ar abţine de la agresiuni, companiile şi oamenii nu vor aştepta nici o permisiune. Mai curând, vor acţiona conform propriilor interese, antrenându-i şi pe ceilalţi, inclusiv statul.
Iată de ce imperialismul (dominarea unui grup de către altul) a existat dintotdeauna. Este expresia unui puternic impuls omenesc. Există şi alte atitudini, mai înalte: impulsul altruist, idealurile de solidaritate, regula de aur (etica reciprocităţii). Însă astfel de idealuri nobile, chiar şi atunci când au fost consfinţite şi cultivate de religia organizată, au fost respectate atât în numele ei, cât şi împotrivă. Într-adevăr, cele mai alese principii, inclusiv religia, au fost invocate mult prea adesea în contextul agresiunilor. Numai o decizie voită din partea autorităţii politice, nu numai de a se abţine de la un asemenea comportament, ci şi de a-i împiedica pe membrii grupului să-l adopte, poate înfrânge acest impuls.
În Europa medievală nu exista nici o autoritate centrală care să ia o asemenea decizie. Dimpotrivă, suveranităţi concurente au oferit numeroase oportunităţi de iniţiativă privată în război, iar legăturile personale – obligaţiile şi loialităţile feudale – i-au ajutat pe războinici să se mobilizeze în vederea prădării. Astfel, Europa, după secole de presiuni şi persecuţii ale cotropitorilor, a trecut la atac începând cu secolul al XI-lea. Cruciadele (Prima Cruciadă, 1096) au reprezentat o manifestare a acestui atac peste hotare. Parţial, ele au fost promovate ca metodă de a idealiza violenţa nimicitoare şi de a o îndrepta spre exterior. Era o societate agresivă.
Şi ce adversari bine aleşi! Cruciadele au reînnoit războiul vechi de secole al creştinătăţii împotriva Islamului, al credinţei împotriva credinţei, purtat până în inima taberei inamice. Teoretic, nu exista o cauză mai sfântă; însă în realitate şi ca întotdeauna, obiectivul idealist era o acoperire pentru o tâlhărie şi o lăcomie fără margini. Trei zile bune de jaf şi crimă în Constantinopolul grecesc, cu masacre variate ale evreilor şi creştinilor pe parcurs (însă erau creştinii orientali cu adevărat creştini?), valorau toată prada Ierusalimului şi bunurile mărunte ale unor regate insignifiante din Anatolia şi Palestina musulmană.
Invazia cruciaţilor nu a avut efectul scontat. Musulmanii i-au izgonit pe intruşi şi au preţuit de atunci această reuşită ca pe un semn de pedeapsă divină. Însă războiul împotriva musulmanilor se desfăşura şi în alte locuri, cu precădere în Spania, unde, de-a lungul următoarelor secole (victoria finală, Granada, 1492), regatele creştine au avut parte de un succes răsunător împotriva unei multitudini de şeicate succesoare posesive. Acestea erau rămăşiţele teritoriului Al-Andalus: „Fiecare qa’id şi persoană influentă care putea atrage o suită de adepţi sau care deţinea un castel unde să se retragă la nevoie se autoproclama sultan şi îşi asuma însemnele regalităţii”.
În această luptă intermitentă, musulmanii au avut handicapul dependenţei lor de soldaţii berberi aduşi din Africa de Nord – mercenari lipsiţi de loialitate faţă de conducătorii care îi recrutaseră. Acestora li se opuneau nobilii de rang inferior şi creştinii nemiloşi, înclinaţi spre persecutarea ţăranilor şi a clerului, pe care monarhul castilian, la sfatul de înţeles al Bisericii, i-a trimis la război împotriva necredincioşilor. A fost o reluare a motivaţiei Primei Cruciade pe Pământul Sfânt: mai bine ei decât noi. Neîndemânatici de ambele părţi, motiv pentru care, de altfel, lupta a şi durat atât de mult. Însă logistica şi demografia au fost de partea creştinilor. „Creştinătatea se răspândea uşor spre sud, mai curând ca printr-un proces de infiltrare decât de inundare.”
În cele din urmă civilizaţia a cedat, iar sălbăticia a triumfat. Córdoba, odinioară cel mai mare centru cultural european, a căzut în 1236; Sevilia, marea metropolă economică din Al-Andalus, în 1248. Ambele au fost cucerite parcă într-o clipă de neatenţie: Ferdinand al III-lea de Castilia nu credea cu adevărat că era pregătit să-i adune pe mauri în valea râului Guadalquivir. Emirul a făcut o înţelegere de a se retrage, ca vasal al lui Ferdinand, în mica fortăreaţă muntoasă Granada, care a rezistat prin intermediul unei strategii de colaborare temătoare şi indiferenţă sistematică față de soarta semenilor musulmani din alte părţi. Cum îţi aşterni… Când a venit rândul Granadei să cadă (1490-1492), solicitările sale de sprijin au rămas fără răspuns. Şi astfel, ultimul conducător maur al Granadei a negociat o evacuare bine plătită şi a părăsit Spania ocărât de propria mamă: ştia să recunoască un laş.
Învingătorii în această reconquista au fost Portugalia, care şi-a eliberat teritoriul de sub stăpânirea musulmanilor până la jumătatea secolului al XIV-lea, şi Castilia, un stat expansionist de frontieră de păstori caballero (ceea ce am numi cowboy), barbari şi mercenari pentru care marile oraşe maure din sud, cu palatele lor de marmură şi fântânile răcoroase, cu grădinile înverzite şi centrele de studiu, reprezentau o ţintă irezistibilă.
Şi după reconquista ce-a mai urmat? Ei bine, teritoriul trebuia înşfăcat şi repopulat, proprietăţile, delimitate şi exploatate, ţăranii (îndeosebi cultivatorii musulmani) puşi la treabă pentru noii lor stăpâni. Iar regatul trebuia creştinat, întrucât regina Isabella era o credincioasă ferventă. Indiferent ce concesii fuseseră acordate Islamului prin negocierea cedării Granadei, nici un asemenea angajament nu putea rezista multă vreme în faţa prerogativelor adevăratei credinţe. Biserica, prin intermediul Sfântului Oficiu al Inchiziţiei, ca să nu mai vorbim de spionii şi turnătorii laici, a fost foarte ocupată. Convertirile de la iudaism, majoritatea fără voie şi, aşadar, nestatornice, trebuiau supravegheate atent; acelaşi lucru era valabil şi în cazul foştilor musulmani. Societatea castiliană era năpăstuită de un prurit pios, o scabie a spiritului.
Cu toate acestea, rămăsese suficientă energie pentru alte campanii şi aventuri. Demobilizarea nu este uşoară pentru cei care nu ştiu prea multe în afară de sabie şi cal, de camaraderia pe câmpul de luptă, plăcerea crimei şi bucuriile jafului. Chiar şi înaintea expulzării finale a maurilor din Peninsula Iberică, Portugalia şi Spania examinau terenul şi se pregăteau să atace dincolo de apă. Primele obiective au fost insulele din Marea Mediterană şi coastele Africii de Nord. Regele Jaime I de Aragon a capturat Insulele Baleare în 1229-1235, lăudându-se mai târziu că a fost „cel mai bun lucru pe care l-a făcut vreodată omul în ultima sută de ani”. La rândul lor, portughezii au capturat Ceuta în 1415; Casablanca în 1463; Tanger în 1471.
Războiul are calitatea de a-şi legitima cauza şi a-şi preamări cuceririle. Aşa s-a întâmplat și cu acești noi cruciaţi: poeţii îi ridicau în slăvi şi le idealizau violenţa în coduri şi ipostaze cavalereşti. Expediţiile maritime căpătau virtuţi şi merite deosebite: „Exista mai multă onoare”, spunea Jaime I, în cucerirea unui singur regat „în mijlocul mării, acolo unde a binevoit Dumnezeu să îl aşeze”, decât trei pe uscat. Până la sfârşitul veacului, cronicarul său se lăuda că nici un peşte nu putea să înoate fără permisiunea regelui.
Pentru luptă era nevoie de bani. Tiparul acestor cuceriri „nobile” era acela al „afacerii” feudale tradiţionale. Un nobil de rang inferior – numit de un istoric „huligan aristocrat” – pornea la război în fruntea unui grup cu binecuvântarea conducătorului şi, uneori, şi cu banii acestuia, deseori în vase furnizate de negustori de pretutindeni, pentru a pune mâna pe orice ar fi putut să înşface. Ceea ce putea lua şi păstra îi aparţinea, cu condiţia împărţirii prăzii şi a răsplătirii oamenilor şi susţinătorilor săi, precum şi a unui angajament de sprijin şi loialitate faţă de stăpânul său.
Alegerea ţintelor nu era arbitrară. Aceşti tâlhari începeau cu locurile cele mai apropiate, cele mai accesibile. Un economist ar spune: cost redus de intrare pe piaţă. În plus, aceste ţinte erau deţinute de necredincioşi, iar numai acest fapt consfința aventura. Musulmanii numesc lumea nonmusulmană Dar el-Harb, Casa Sabiei, indicând-o astfel ca pe o pradă legitimă în vederea cuceririi. Creştinii nu aveau un asemenea termen, însă acţionau ca şi când ar fi avut.
Dincolo de aceste victime din apropiere se întrezărea o gamă ispititoare de tentaţii îndepărtate: aurul adus cu cămila dintr-un loc necunoscut de nimeni, dincolo de deşertul african; mirodenii importate dinspre Oceanul Indian, trecând prin Marea Roşie şi Golful Persic, apoi aduse pe uscat în porturile Levantului, trecute pe parcurs prin numeroase mâini, preţul crescând cu fiecare tranzacţie; mătăsuri fabuloase aduse de caravane tocmai din China. Toate aceste lucruri de preţ trebuiau răscumpărate de la comercianţii musulmani. Dacă s-ar fi găsit o cale de a-i ocoli pe aceşti intermediari necredincioşi, oamenii s-ar fi îmbogăţit în slujba lui Dumnezeu.
Acestea erau numai comorile cunoscute ale Orientului, lucruri palpabile. Zvonurile şi legendele vorbeau de minuni şi mai mari, închipuite doar în vis: de cealaltă parte a Africii, regatul Părintelui Ioan, o enclavă creştină în lumea Islamului; undeva în apropiere, paradisul pierdut al Edenului; mai la est, ţinutul lui Xanadu; iar înspre vest, ei bine, se afla necunoscutul. Majoritatea oamenilor înţeleseseră că Pământul este rotund şi că, teoretic, se putea ajunge în est navigând spre vest. Însă Atlanticul era un ocean înspăimântător pentru cei obişnuiţi cu apele mării continentale. Până şi populaţiile coastelor maritime nu vedeau decât o întindere terifiantă. Denumiri precum Land’s End sau Finisterre („capătul Pământului”) nu erau doar simple date topografice.
Pe tărâmul ignoranţei, iluziile domnesc. Vestul era locul Insulelor Binecuvântate, al misterioasei Atlantide înghiţite de valuri – al unor tărâmuri magice păzite de monştri, bulboane şi şuvoaie de apă –, al tuturor primejdiilor pe care le puteau concepe realismul şi imaginaţia. Era nevoie de un curaj imens pentru a te aventura pe ocean, mult dincolo de orice reper de pe hărţile de navigaţie ce oferea siguranţă pe drumul spre punctele de coastă. Călătoriile vikingilor, spre vest şi spre nord, apoi din nou spre vest, le dovedesc măiestria de navigatori şi curajul; de asemenea, o cunoaştere aprofundată a apei (culoare, comportament, adâncime, până şi fundul) şi a faunei (peştii şi păsările), care le-a permis să detecteze prezenţa uscatului cu mult înainte de a-l zări şi, astfel, să navigheze de la o insulă la alta a Atlanticului. Genovezii şi alţi italieni au ajuns mai târziu, învăţând mai întâi să înconjoare Peninsula Iberică şi să navigheze până în Anglia. Până în secolul al XIV-lea, în compania portughezilor şi a bascilor, ei au descoperit insulele apropiate din Atlantic: Azore, Madeira, Canare – cu excepţia celor din urmă, situate în apropierea continentului african, nelocuite. (Insulele Capului Verde, situate la sud de Bojador, la latitudinea 15 grade nord, au fost descoperite de europeni abia la jumătatea secolului al XV-lea; São Tomé, în Golful Guineea, a fost deschis în vederea colonizării abia în anii 1490.)
Aceste insuliţe nu par mare lucru în zilele noastre. Au fost reduse la statutul de teritorii îndepărtate de continent, fiind vizitate doar de turişti sau de locuitorii care se întorc de la studii ori de la locurile de muncă pe care le au pe continent. Totuşi, în deceniile ce au urmat descoperirii lor, ele au reprezentat o contribuţie majoră la spaţiul european. Nu uitaţi că Insulele Canare le erau cunoscute romanilor din Antichitate, care au aflat despre existenţa lor de la regele Mauritaniei. Nu au contribuit la spaţiul roman. E nevoie de o combinaţie de cunoştinţe, mijloace şi nevoie pentru a transforma descoperirea în oportunitate.
Toate erau prezente în secolul al XV-lea. Mai ales insulele din sud (Madeira şi Canare) s-au dovedit propice pentru cultivarea trestiei-de-zahăr, menită să devină cea mai importantă recoltă a Europei. Europenii au întâlnit această plantă pentru prima oară în Orientul Mijlociu, unde arabii o aduseseră din India şi, de acolo, în zona Mediteranei: Cipru, Creta şi Magreb. La rândul lor, cruciaţii întorşi acasă au introdus-o în Europa – în Grecia, Sicilia, regiunea Algarve din Portugalia.
Zahărul este o substanţă ce creează dependenţă, plăcută la gust în mod natural (nu e un gust dobândit) şi liniştitoare pentru psihicul uman. La început costa foarte mult şi era limitat la uzul său farmaceutic; putea fi cumpărat de la spiţer, iar majoritatea europenilor îşi satisfăceau pofta de zahăr cu fructe şi miere. Însă nu era prima dată când o substanţă medicinală ajungea să-i ispitească atât pe cei sănătoşi, cât şi pe bolnavi. Datorită răspândirii cultivării sale, preţul zahărului a scăzut, acesta putând fi cumpărat şi de la băcănie. A început să fie folosit drept condiment, în orice tip de mâncare; potrivit zicalei germane, e imposibil să strici vreo mâncare adăugând zahăr (nemţii încă mai gătesc aşa). De asemenea, s-a dovedit util pe post de conservant sau pentru a masca aromele, într-o lume în care alimentele se alterau uşor. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, zahărul era un lux: stăpânele încuiau zahărul de teama servitorilor, însă începuse să devină o necesitate, răspândindu-se din fruntea ierarhiei sociale în jos.
Oricât de prospere ar fi fost centrele mediteraneene cultivatoare, ele nu se puteau compara cu insulele din Atlantic, atât din motive climatice, cât şi sociale. Trestia-de-zahăr creşte cel mai bine în climatele tropicale sau subtropicale. Are nevoie de multă apă, în mod regulat, şi agreează căldura constantă – ambele caracterizau aceste ţinuturi apropiate de Ecuator, aşezate în calea alizeelor aducătoare de ploaie. De asemenea, necesită foarte mult efort colectiv, de genul celui pe care oamenii liberi îl ocolesc, astfel încât cultivatorii preferau sclavi, acolo unde se putea. Asta au găsit cruciaţii când au capturat insule mediteraneene precum Ciprul: industria arabă a zahărului se baza pe munca sclavilor, majoritatea fiind aduşi din Africa de Est.
Însă acest regim nu putea fi instalat cu uşurinţă în Europa creştină, unde ar fi generat o revenire la instituţiile mai vechi, devenite între timp de neacceptat. Sclavia cedase de mult locul şerbiei, pentru că, pe de o parte, creştinii nu trebuiau să fie ţinuţi sclavi (printre altele, deoarece statutul de sclav era incompatibil cu taina căsătoriei), iar, pe de altă parte, pentru că rezerva de sclavi păgâni sau necredincioşi era redusă şi nesigură – în plus, dispărea prin convertire. Ca să fim clari, negrii ar putea fi consideraţi o excepţie. Ne-am putea întreba dacă aveau suflet, dacă ar fi putut deveni creştini. Ştim că pe portughezi nu-i deranja să importe sclavi negri pentru treburile domestice sau munca pe câmpurile cultivate cu trestie-de-zahăr de pe câmpia de coastă; la jumătatea secolului al XVI-lea, se pare că aproximativ 10% din populaţia Lisabonei era de culoare. Totuşi, mulţi dintre ei (cât de mulţi?) erau eliberaţi în cele din urmă şi se contopeau cu populaţia liberă. Instituţia sclaviei negrilor, în ciuda rarilor servitori de culoare pe care i-am văzut reprezentaţi în picturile în ulei din interioarele elegante, nu a rezistat niciodată în Europa. Dacă europenii aveau să folosească sclavi negri pentru munca la câmp, voiau ca aceasta să se desfăşoare cât mai departe de ei.
Insulele din Atlantic erau îndepărtate. Aici exista o tabula rasa, un laborator pentru noi ierarhii sociale. Putem urmări evoluţia. Insulele Azore şi Madeira au fost populate iniţial de colonişti europeni sau de persoane nelibere, care nu aveau nici un cuvânt de spus în această privinţă – condamnaţi, prostituate, victime şi orfani în urma persecuţiei religioase. Pe de altă parte, Insulele Capului Verde, situate în largul coastei Gambiei, erau plasate de minune din punctul de vedere al exploatării comerţului cu sclavi ce înflorea la o aruncătură de băţ şi, în scurt timp, au început să expedieze negri la Lisabona şi în câteva dintre celelalte insule.
Când vasele cu sclavi din Africa au aflat că omul alb, sosit în căutare de aur şi piper, era interesat şi de acest produs omenesc, totul era pregătit. În sfertul de veac de dinaintea lui Columb, Insulele Capului Verde şi, într-o mai mică măsură, Insulele Madeira au devenit un teren de încercare pentru plantaţiile cu sclavi, urmate de São Tomé în secolul al XVI-lea. Cultivatorii care au reuşit să instruiască şi să secătuiască forţa de muncă, făcând totodată faţă vitregiilor şi climei, au făcut avere; este şi cazul comercianţilor maritime italieni. În acelaşi timp, coroana portugheză percepea mai bine de o treime din veniturile brute sub forma onorariului pentru acordarea autorizaţiei, a contractelor şi a impozitelor. Aceste plantaţii au servit drept modele pentru dezvoltările ulterioare, şi mai profitabile, din Lumea Nouă.
Insulele din Atlantic au extins enorm de mult sfera de influenţă a Europei. Din câteva salturi îndrăzneţe, marinarii au găsit platforme de navigaţie la câteva sute de kilometri spre vest şi sud, puncte de plecare în necunoscut, porturi știute. Acestea erau oazele deşertului oceanic, care au alinat durerea şi au făcut imposibilul posibil. Oare norocul sau prevederea l-a condus pe Columb pe cea mai îndepărtată dintre Insulele Canare, situată tocmai în calea vânturilor de răsărit, înainte de a porni la drum? Nu contează; s-a regăsit pe ruta negoţurilor ecuatoriale, iar vânturile acelea calde, constante l-au într-o lună purtat peste Atlantic.
O nebunie. Însă în 1492 spaniolii se credeau în stare de orice. Columb a fost un nonconformist. A vrut să ajungă în Asia îndreptându-se spre vest, ceea ce nu prezenta deloc interes pentru Portugalia. Însă planul era logic pentru Spania, care fusese de acord să împartă lumea cu Portugalia şi care îi cedase rivalei sale ruta estică (africană) – o altă mărturie a hybrisului acestor regate. Spania voia spre vest sau nimic. Columb şi-a subapreciat sarcina: a crezut că lumea este mult mai mică decât în realitate. Însă acesta nu era un început prost; de fapt, oceanul era mai îngust decât credea el.
Ceea ce a descoperit Columb a fost o lume nouă. Chiar şi pe patul de moarte, nu i-a venit să creadă acest lucru, gândindu-se că ajunsese pe un arhipelag situat în largul coastei Chinei şi Cipangu (Japonia). Nu a ştiut nici că, dincolo de insule, se întindeau două teritorii vaste, continentele care au ajuns să fie cunoscute drept America de Nord şi America de Sud. A găsit oameni goi sau aproape goi, care încă trăiau în Epoca de Piatră şi care s-au tăiat când au apucat pentru prima oară, de tăiș, săbiile spaniolilor. Pe câţiva dintre ei i-a dus cu el în Spania ca pe nişte specimene – animale pentru o grădină zoologică.
Însă Columb nu a găsit o uriaşă comoară de aur, mătase, mirodenii sau alte bunuri asociate cu Orientul. Voia mai presus de orice aur, nu atât pentru sine (râvnea mai mult la rang şi renume), cât pentru monarhii săi, deoarece înţelegea că nimic nu avea mai multe şanse să menţină interesul şi sprijinul Coroanei.
Raritatea aurului a fost o dezamăgire, însă a profitat cât a putut de mult de situaţie şi s-a asigurat că aceste insule aveau să fie o sursă abundentă de sclavi; şi, mai mult decât atât, că aceştia erau pe deplin potriviţi pentru cultivarea trestiei-de-zahăr, plantă cunoscută în Insulele Canare şi Madeira. De asemenea, urmau să se ocupe şi de creşterea animalelor; şi aşa a şi fost. Istoria Caraibelor după sosirea omului alb a constat în bună parte în înlocuirea omului cu vitele, urmată de o repopulare cu sclavi negri care să lucreze pe plantaţiile de trestie-de-zahăr.
Procesul de depopulare a fost precipitat de masacre, cruzime barbară şi deznădejde profundă. Băştinaşii s-au sinucis, s-au abţinut de la relaţii sexuale, şi-au avortat feţii, şi-au ucis copilaşii. De asemenea, zeci şi sute de mii au fost seceraţi de agenţii patogeni ai Lumii Vechi (variolă, gripă). Spaniolii se întrebau dacă sălbaticii pe care îi întâlniseră aveau suflet şi dacă erau oameni; însă scrierile ne arată cât se poate de limpede unde zăcea sălbăticia. Când Columb i-a întâlnit pe primii indieni, nu i-a venit să creadă cât de încrezători şi prietenoşi erau; spaniolii, împătimiţi după aur, au răspuns cu bestialităţi nedemne nici de fiare:
“Au venit cu călăreţii lor bine înarmaţi cu săbii şi lănci, făcând cele mai crude ravagii şi măceluri. […] Năpădind oraşe şi sate, unde nu au cruţat pe nimeni nefăcând nicio deosebire de sex sau vârstă; iar cruzimea lor nu a avut milă nici de femeile gravide, ale căror pântece le-au spintecat, scoţând copilul pentru a-l ciopârţi. Deseori puneau rămășag cine avea să spintece sau să taie un om în două cu mai multă dibăcie. […] Îi luau pe copii de picioare şi le loveau capetele nevinovate de pietre, iar când cădeau în apă, cu o batjocură ciudată şi crudă, le strigau să înoate. […] Au înălţat câteva spânzurători […], în care atârnau câte treisprezece oameni, afirmând blasfemator că o făceau în cinstea Mântuitorului nostru şi a Apostolilor săi, iar apoi puneau foc la picioarele lor, astfel încât bieţii nefericiţi ardeau de vii. Cei pe care mila lor i-a cruţat erau alungați cu mâinile tăiate pe jumătate şi atârnându-le aşa de piele.”
Nu e nevoie să oferim mai multe asemenea mărturii. Cititorului i s-ar face rău de la atâta sânge şi răutate. Existau de toate: manifestările spontane de brutalitate nestăvilită; crimele arbitrare, nepăsătoare, nechibzuite; întrecerea amabilă în conceperea supliciilor; rafinamentele durerii; exploziile neprovocate ale delirului ucigaş colectiv; ura față de viaţă.
Există însă şi o surpriză: judecata era absentă, chiar şi în tratamentul aplicat prețioasei forţe de muncă. Foarte devreme, un grup de călugări dominicani i-au scris regelui Spaniei, plângându-se că atât de mulţi mineri muriseră de foame în cursul marşurilor forţate dintr-un loc în altul, încât grupurile ulterioare nu mai aveau nevoie de ghid pe care să-l urmeze. (Tom Degeţel lăsa pietricele care să-i indice drumul înapoi; spaniolii lăsau cadavre.) Aceeaşi scrisoare vorbea despre o încărcătură de peste 800 de indieni aduşi într-un loc numit Puerto de Plata (Portul de Argint) şi ţinuţi la bord vreme de două zile înainte de a fi debarcaţi. În ce condiţii? Nu se oferă detalii, dar se spune că 600 dintre ei au murit şi au fost aruncaţi peste bord, ca să plutească precum scândurile pe valuri. Sclavii africani ar fi avut o rată mai mare de supravieţuire.
Nimic asemănător nu se va mai întâlni până la vânătoarea evreilor de către nazişti şi atacurile ucigaşe din al Doilea Război Mondial. În câteva decenii, indienii arawak (taino) şi caraibii au fost în mare parte şterşi de pe faţa pământului.
Fireşte, cucerirea Caraibilor a fost doar începutul. Setea spaniolilor după aur şi comori era de neostoit; dorinţa de răzvrătire dezbinatoare, irepresibilă. Conducătorii misiunilor, agenţi ai Coroanei spaniole, au descoperit că una dintre cele mai bune metode de a trata nesupunerea şi rebeliunea consta în trimiterea scandalagiilor pe ţărmuri necunoscute. Să fie lăsaţi să caute Izvorul Tinereţii; cu puţin noroc, puteau să moară căutându-l. Disponibilitatea disperată şi forţa acestor aventurieri sunt incredibile. Astfel, istoria cuceririlor spaniole este, parţial, povestea unor călătorii fără noroc şi a unor marşuri zadarnice în legendă şi uitare. Însă şi a unor lovituri norocoase, precum Mexicul şi Peru. O descoperire, ba chiar o singură relatare, putea provoca şi justifica 12 expediţii. Acestea erau ingredientele imperiului: putere, lăcomie şi misiune, asezonate cu credulitate, mânie şi nebunie.