Filozoful maghiar Gáspár Miklos Tamás vorbeşte cu spiked review of books despre o umanitate care a pierdut capacitatea gândirii abstracte, lăsându-se fermecată de identitate.
*Tim Black
„Să nu începem cu vremurile bune de altădată, ci cu cele rele de acum.”
După câteva ore în compania filozofului maghiar Gáspár Miklos Tamás, dezavuarea brechtiană a nostalgiei pare mai bine-venită decât oricând. Tamás punctează cu neclintită consecvenţă tot ce înseamnă paseism în situaţia actuală din Vest. „Acesta nu este un impas oarecare”, îmi spune învăluit în fum de ţigară, „ci o criză.” Nu se referă doar la economia globală, dar şi la o criză a culturii politice. „Se pare că ne lipsesc mijloacele pentru a găsi o soluţie”, completează. „Nu avem resursele conceptuale, spirituale şi culturale.”
Tamás nu a fost dintotdeauna atât de dezamăgit de politica şi cultura occidentală. Ca intelectual dizident în Ungaria comunistă a anilor ’80, după ce tocmai fusese condamnat la exil în România natală în 1978, Tamás s-a implicat activ în lupta pentru un viitor luminos, democratic şi, desigur, capitalist. În 1989 şi 1990, a făcut chiar parte din proaspăt formatul parlament maghiar, ca deputat al Partidului Liberal. Astăzi, totuşi, verdictul său este dur: „Revoluţiile paşnice din 1989 au fost complet învinse, iar rezultatul este un eşec deplin.”
Nu a trecut mult, susţine Tamás, până când speranţele de libertate şi prosperitate să slăbească. „Oamenii vroiau democraţie şi s-au trezit cu un sistem de partide destul de rigid. Vroiau bunăstare şi s-au trezit în colaps economic. În 18 luni de democraţie, aproape jumătatea din maghiari şi-au pierdut locurile de muncă – o gaură neagră a înlocuit fosta economie.”
Ungaria este astăzi departe de visul liberalilor occidentali. Seamănă, mai degrabă, cu coşmarurile acestora. Partidul de dreapta Fidesz a câştigat net alegerile generale din aprilie anul trecut, iar ferventul naţionalist Jobbik, partidul dreptei radicale, a obţinut peste 12 la sută din locurile în parlament. Tamás însuşi are acum de suferit de pe urma noului climat politic: în noiembrie, a fost „pensionat” din postul pe care îl deţinea în cadrul Academiei Maghiare de Ştiinţe, de către noua conducere, numită după toate presupunerile la presiunea guvernului. În varianta oficială, pentru că nu ar avea calificările necesare, dar neoficial – din cauză că Tamás, prezenţă nelipsită din presa maghiară, vorbeşte cam multe.
Cu toate acestea, oricine s-ar aştepta ca Tamás, astăzi Marxist auto-proclamat, să scoată flăcări anti-fasciste ar fi profund dezamăgit. În schimb, acesta este dispus să ia cât se poate de în serios nemulţumirea de care aripa dreaptă a profitat electoral. Într-adevăr, societatea maghiară este sfâşiată de „inegalităţi fără precedent”, dar acestea sunt însoţite de „sentimentul că nu suntem liberi… de o senzaţie generalizată că suntem conduşi de străini.” Iar prin asta se referă la „o reţea opacă, de nepătruns, semi-vizibilă de influenţă politică şi financiară, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional.” Care este răspunsul lui Tamás la resentimentul generalizat faţă de această autoritate nealeasă, externă şi echivocă? „După umila mea părere, aici oamenii au dreptate.”
Dar asta nu înseamnă că Tamás împărtăşeşte perspectiva naţionalistă a inamicilor săi din aripa dreaptă. Vrea mai degrabă să spună că înţelege sursa recentelor succese ale dreptei: sentimentul de incapacitate al oamenilor într-o societate înrobită de nişte puteri nedemocratice ca UE, FMI şi OMC.
Iar disponibilitatea cu care Tamás scrutează vremurile rele de acum nu se limitează, desigur, doar la Ungaria. Din punctul său de vedere, şi cultura politică occidentală se află în criză. Din această perspectivă, consideră că reacţia socială la dificultăţile economice prin care trecem este grăitoare: „Oamenii nu mai spun, aşa cum spuneau înainte de al Doilea Război Mondial , sau chiar în anii ’50, ’60 şi ’70, <<Bun, dacă merge rău, să schimbăm sistemul.>> Astăzi, oamenii se adresează statului: <<De ce nu rezolvi problema?>>” Ne aflăm într-o situaţie, explică Tamás, în care grupuri de interese destul de izolate adresează statului cereri înflăcărate, dar specifice – nu ne reduceţi bugetul, reduceţi altceva şi aşa mai departe. Competiţia diverselor grupuri pentru „resursele tot mai limitate” naşte diviziuni, spune el.
Tamás îşi susţine punctul de vedere asupra crescândei „acceptări a diviziunii” de către societate prin exemplul situaţiei recente a vârstnicilor în Vest. „În ţările dezvoltate s-a ajuns la o atitudine criminală împotriva bătrânilor. Pensionarii sunt priviţi ca paraziţi. În Europa de Est, se folosesc acum o serie de noi termeni argotici împotriva pensionarilor. Este alarmant – în perspectivă istorică, societăţile au arătat întotdeauna respect vârstnicilor. Dar asta nu mai e valabil, iar acum asistăm, în politică, la un puternic conflict între generaţii.” Peiorativele pentru vârstnici nu au proliferat doar în Europa de Est, după cum poate confirma oricine care a auzit expresia „îl caută moartea pe-acasă”[1]. Iar această „atitudine criminală împotriva vârstnicilor” este mai mult decât evidentă anume în perfect acceptabila dezbatere generală despre aşa-zisa criză a pensiilor, în care cei în vârstă sunt consideraţi aproape exclusiv din perspectivă economică a fi „devoratori de resurse.”
Dispariţia a ceea ce s-a numit consens social-democrat a dus, susţine Tamás, la înflorirea acestui tip de cereri speciale cu efect divizator adresate statului. „Asemenea diviziuni”, continuă el, „au fost întotdeauna cel puţin mascate de social-democraţie. Şi aici mă refer inclusiv la partidele comuniste din Franţa şi Italia, în sensul că, deşi afişau portretul lui Stalin, aveau totuşi platforme social-democrate. Nixon, de Gaulle, Lyndon Johnson nu au contestat niciodată redistribuirea: erau social-democraţi în practicile sociale… chiar dacă mai puţin în celelalte, desigur. De aceea, retorica temperat antistatală a Teoriilor Thatcher, de exemplu, a fost privită ca o erezie. Cel puţin 40 de ani după al Doilea Război Mondial, a existat o alianţă între diversele grupuri sociale susţinută de faptul că aveau ceva în comun… Dar lucrurile nu mai stau aşa.”
Însă Tamás este departe de a fi nostalgic după trecutul social-democrat şi cu atât mai puţin după propriul trecut din Blocul Estic Comunist. „Am crescut într-o societate destul de groaznică – în nişte vremuri extrem de conformiste”, spune acesta. „Nu este nimic de regretat din acele vremuri.” Iar dacă insistă totuşi asupra vreunui aspect, acesta vizează ceea ce am pierdut „conceptual, spiritual şi cultural.” Iar dacă îl înţeleg bine pe Tamás, putem rezuma totul într-o propoziţie: pierdem obişnuinţa abstractizării.
Cu alte cuvinte, pierdem capacitatea de a abstrage specificul concret al experienţei şi de a concepe universalul. Aceasta este, până la urmă, cheia abstractizării: pătrunderea aparenţei lucrurilor şi conceptualizarea esenţialului. Se pare că am pierdut, pur şi simplu, dorinţa de a ne lansa în acest efort teoretic, de a repera numitorul comun al realităţilor noastre distincte.
Tamás îşi permite de data aceasta să facă recurs la vremurile bune de altădată. „Dacă citeşti acum cele mai apreciate ziare europene [din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX], vei observa că sunt elaborate şi serioase. Poate că astăzi sunt o lectură plicticoasă, dat fiind că sunt extrem de contextualizante şi prolixe. Dar în acelaşi timp, solicitau răbdare şi concentrare. Era posibil, pentru că şi oamenii erau altfel. Durata atenţiei atât de redusă astăzi nu este doar un semn al decadenţei culturale. Pe vremuri, oamenii erau obligaţi să îşi extindă durata atenţiei, la şcoală, la serviciu, în armată – era vorba de anduranţă, atât intelectuală, cât şi fizică”.
Pe atunci, oamenii se aplecau activ către gândirea abstractă, spune Tamás. Era o „capacitate, înclinaţie şi voinţă” generalizată. Oamenii consimţeau că „înţelegerea propriei situaţii nu vine de-a gata. Era un aspect asupra căruia trebuia reflectat. De exemplu, propria identificare ca membru al unei clase sociale nu ţine de domeniul evidenţei. Un cizmar care munceşte într-un orăşel este foarte diferit de cineva care munceşte, în altă ţară, într-o mină de huilă. [Dar prin abstractizare] oamenii îşi puteau depăşi identitatea primară, pe care o reformulau pornind de la ceea ce considerau a fi mai real. Şi astfel s-au risipit pentru o vreme barierele etnice şi de gen – nu doar datorită schimbărilor sociale, ci şi pentru că oamenii au făcut efortul conştient de a se ridica deasupra acestor identităţi imediate”.
Numeroase instituţii politice au fost fondate pe baza acestui gen de abstractizare cotidiană: sindicate, partide politice. De multe ori (deşi nu întotdeauna), aceste instituţii s-au ridicat deasupra realităţilor imediate, particulare, cum ar fi originea socială şi geografică, în efortul de a surprinde ceea ce uneşte oamenii, acele interese şi valori pe care ar trebui să le împărtăşească. Aceste structuri formale, partide politice, sindicate, chiar biserici, predispuneau oamenii către gândirea abstractă. Așa încât astăzi, decăderea acestora influenţează negativ aceste predispoziţii. Tamás subliniază faptul că însăşi ideea de abstractizare a făcut subiectul mai multor discreditări intelectuale, în care a fost tratată ca un fel de iluzie metafizică: „Postmodernismul a fost o expresie în vogă a respingerii universalismului şi abstracţiei. Şi deşi cea mai mare parte a postmodernismului este neinteresantă din punct de vedere intelectual, acesta este semnificativ ca simptom al unei societăţi în care oamenii au foarte mari rezerve în a-şi abstractiza propria condiţie”.
Nu este nimic de mirare în faptul că particularismul a avut un asemenea succes în ultimii 20 de ani şi mai bine. Forma sa cea mai redutabilă este, fără îndoială, multiculturalismul. Iar dacă această ideologie – cu sinonimele sale aproximative „pluralism” şi „diversitate” – nu mai este poate la fel de incontestabilă cum era acum câţiva ani, fundamentul acesteia este la fel de înrădăcinat social. Cu alte cuvinte, suntem încurajaţi să ne gândim propria existenţă aproape exclusiv în funcţie de fondul cultural şi etnic. Orice altă părere este aproape o insultă. Or, după cum descrie Tamás această interdicţie, „nu trebuie să intervenim niciodată în cutumele comunităţilor, pentru că critica abstractă a cutumelor şi tradiţiilor este intrinsec rasistă şi aşa mai departe.” Deşi Tamás consideră fastidioase argumentele multiculturale curente, ceea ce contează pentru el este că „nici stânga şi nici dreapta nu arată deschidere pentru universalism”.
Efectul acestui particularism anti-universalist, axat pe identitate culturală a fost în detrimentul oricărei politici care urmărea o transformare a societăţii. Iată, de exemplu, ce s-a întâmplat cu noţiunea de libertate. A fost redusă la acea mantră a politicii-celebrităţii, de reality-TV, de a fi tu însuţi. <<Trebuie să mi se permită să fiu eu însumi.>> Ce legătură are asta cu libertatea?”, întreabă Tamás retoric, înainte de a schimba direcţia. „Ce înseamnă libertate în creştinism? Convertire. Schimbare. Să fiu liber nu înseamnă să fiu eu însumi. Dimpotrivă, înseamnă să fiu cât mai puţin cu putinţă eu însumi. Aceeaşi idee străbate Iluminismul. Înseamnă să învăţ.”
„Identităţile [contemporane] – acestea sunt fetişuri; sunt iraţionale”, spune Tamás. Susţine, în continuare, că ideea conform căreia „oamenii o să se comporte negreşit într-un fel anume pentru că părinţii lor erau Musulmani, sau Metodişti puritani, sau pentru că provin dintr-o familie de vechi comunişti” este absurdă. „[Acestea] sunt probabil, dimpotrivă, contrabalansate de efortul raţional prin care oricine poate învăţa tabla înmulţirii. Arătaţi-mi mie un indigen din pădurile tropicale din Papua Noua Guinee care nu ar fi sensibilizat de argumentele lui Platon din Menon, sau care nu poate fi învăţat tabla înmulţirii. Este absurd, stupid, o idioţenie. Cu toate acestea trăim de parcă lucrurile chiar aşa ar sta.”
Ca reacţie la ceea ce consideră a fi o atitudine dominantă anti-iluministă, în care pasiunea este pusă înaintea raţiunii, identitatea culturală înaintea aspiraţiilor către universalitate, Tamás pledează simplu pentru necesitatea socială a filozofiei. Şi nu în sens profesional academic, ci într-o viziune mult mai extinsă: „încurajarea oamenilor să îşi gândească propria existenţă în termeni pur conceptuali”.
*Tim Black este editor senior la spiked.
Traducere de Sanda Watt.
[1] Pentru a nu cădea în ionescianisme de genul „traduceţi <<Roma este capitala Italiei>> în franceză…”, în original se foloseşte expresia „coffin dodger”.