Viitorul “bunurilor comune”: “Planul B” al neoliberalismului sau (Dez)Acumularea primitivă a capitalului?

TEMA: Bunurile Comune

de George Caffentzis[1]

Don Durito: În povestea spusă de Putere, evenimentul care are valoare

este acela care poate fi reprodus într-o diagramă ce conţine indici semnificativi de profit. Orice altceva e pe de-a întregul dispensabil,

mai ales dacă acel altceva diminuează profitul.

(Subcomandante Marcos, Neoliberalismul: Istoria …ca poveste spusă prost, 2005).

 Conceptul de “bunuri comune” a suferit o transformare remarcabilă în ultimii cincizeci de ani, de la un cuvînt ce se referea, oarecum arhaic, la o păşune din mijlocul aşezărilor din New England, la unul utilizat în fel şi chip de dezvoltatorii imobiliari, programatorii de “software liber”, activiştii ecologişti şi ţărănimea revoluţionară pentru a descrie scopuri şi realităţi foarte diferite, ba chiar contradictorii.

Cred că această resuscitare a reflecţiei asupra “bunurilor comune” se datorează intersecţiei a două curente ce vin din perspective opuse.

Din perspectiva capitalistă, revitalizarea bunurilor comune apare în anii 1980 şi 1990, odată cu elaborarea unui set de concepte înrudite cum ar fi “capital social”, “societate civilă”, “viaţă asociativă”, care s-au alăturat genului de concepte atotcuprinzătoare mai vechi, chiar mai vagi, precum “comunitatea”, “cultura”, şi “civilizaţia”. Un bun indiciu al acestei schimbări conceptuale e dat de înlocuirea sintagmei generoase şi neclare “comunitate de afaceri” cu mai clar definita “clasă capitalistă”, în terminologia ştiinţelor sociale.

Scopul principal al acestei schimbări a fost salvarea capitalismului de propriile sale tendinţele totalitare auto-distructive, declanşate de neoliberalism. Cine s-ar angaja, de exemplu, să apere “pînă la moarte” societatea capitalistă, dacă fiecare s-ar comporta ca un agent neoliberal ideal, care urmăreşte maximizarea propriului folos privat? În definitiv, asemenea fiinţe, la nevoie, nu şi-ar pune în mod raţional la bătaie propriile vieţi ca să “salveze sistemul”. Din această perspectivă, noul concept de bunuri comune a făcut posibilă atît critica pilonilor teoretici ai gîndirii neoliberale (“tragedia bunurilor comune” a lui Hardin şi aşa-zisa “teoremă a lui Coase”[2]), cît şi propunerea altor modele de participare pe piaţă, în afara individualismului şi a corporatismului.

Din perspectiva anti-capitalistă, bunurile comune au reapărut, de asemenea, în anii 1980 şi 1990, pentru a face faţă crizei socialismului, comunismului şi naţionalismului Lumii a Treia. Aceste crize au pus sub semnul întrebării ideologiile ce pretindeau să ofere o alternativă la capitalism şi/sau imperialism prin intermediul statului şi al extinderii proprietăţii de stat. Criza diviziunii dintre stat şi proprietatea privată se reflectă în aşa-numita “prăbuşire a comunismului” şi în “dispariţia treptată a statului-naţiune” în faţa globalizării neoliberale. Ambele ideologii oficiale, atît socialism/comunismul, cît şi naţionalismul, au creat falsa impresie a unei repartiţii şi administrări în comun a avuţiei sociale de către cetăţeni. Realitatea, desigur, a fost că mare parte din “repartiţia şi administrarea în comun” a acestor resurse era efectuată de o clasă conducătoare a cărei apartenenţă exclusivistă era definită de criterii deopotrivă birocratice şi capitaliste.

Criticii capitalismului au recunoscut că, deşi comunismul (şi naţionalismul) au avut puţine bunuri comune, ele au inclus multe îngrădiri ale acestora. Cu alte cuvinte, istoria a demonstrat că promisiunea comunismului – anume, că deciziile “economice” ar urma să se facă printr-o “asociere liberă” a celor care produc şi reproduc – nu a fost împlinită în statele aflate efectiv sub conducerea partidelor comuniste. Dimpotrivă, cu toate că aceste state s-au legitimat pe baza sentimentelor pentru bunuri comune, şi a atitudinilor dedicate acestora, ele au subminat dezvoltarea liantului coordonării, care e absolut esenţial pentru funcţionarea unor bunuri comune.

Drept răspuns la această criză politică, bunurile comune au fost utilizate de către anti-capitalişti pentru a arăta că formele colective non-capitaliste de organizare a vieţii materiale mai există în întreaga lume, rezistînd în două sensuri: (1) bunurile comune pre-capitaliste există încă, iar subzistenţa a miliarde de oameni depinde de ele. Într-adevăr, formele de cooperare socială implicate de aceste bunuri comune fac posibil ca toţi cei ce “trăiesc” cu un dolar pe zi – o imposibilitate altfel – să trăiască într-adevăr. (2) Apariţia unor noi bunuri comune, mai ales în domeniul energiei ecologice şi în domeniul informaţiei. Altfel spus, bunurile comune aduc laolată forme de coordonare socială pre- şi post-capitalistă, ca un fel de poartă temporală ce se sustrage logicii totalitare a neoliberalismului.[3]

Noţiunea de bunuri comune e seducătoare pentru părţile anti-capitaliste ale mişcării anti-globalizare, fiindcă, mulţumită ei, activiştii deţin argumentul că nu trebuie aşteptat vreun “început” mitic al istoriei – după traversarea unui secol întreg de război şi privaţiuni – pentru a atinge scopul unei “libere asocieri” cooperative a producătorilor (aşa cum fusese aceasta închipuită atît de Marx, cît şi de anarhiştii Primei Internaţionale). Libera asociere era deja prezentă, şi funcţională, deşi, adesea, în aşa-numitele sectoare marginale ale economiei mondiale şi cu multe distorsiuni.

Într-adevăr, odată ce pornim în căutarea bunurilor comune, ele încep să apară peste tot, de la pescăriile de homari din largul coastei statului Maine, la agricultura urbană din mega-oraşele Lumii a Treia (incluse uneori în termenul de “economie informală”); de la asociaţiile de irigaţie a unor agricultori ca unchiul meu Panaiotis din Grecia, la satele ce administrează păduri în Almora, India.[4] Mai mult decît atît, conceptul e generalizat şi devine cu uşurinţă o bază pentru extensiuni metaforice, astfel încît sectoare ale vieţii ce nu erau anterior clasificate astfel, pot deveni şi ele bunuri comune: limba, spectrul electromagnetic, deşeurile, ADN-ul, şi, în ultimă instanţă, fără prea multă precauţie, cele patru elemente clasice (pămînt, aer, apă şi foc), dar şi al cincilea element, gnostic (nous, intelectul).

Popularitatea surprinzătoare a termenului şi confuzia pe care acesta o induce se datorează tocmai acestei duble luminozităţi a conceptului, datorită căreia e posibilă atît înţelegerea crizei şi limitelor neoliberalismului, cît şi a socialism/comunism/naţionalismului. Înevitabil, există o mulţime de teoreticieni şi concepte ce au intrat în interstiţiile acestor confluenţe, cum ar fi noţiunile lui Pierre Bourdieu de capital social şi simbolic,[5]  “economia darului” dezbătută atît de elocvent şi evaziv de Derrida[6], ori “justiţia socială” din analiza bunurilor comune a lui Gelopter[7]. Unul dintre motivele acestei confuzii e lipsa de asumare, printre activiştii şi gînditorii anti-capitalişti, a duplicităţii discursului despre bunurile comune. Datorită faptului că neoliberalismul a fost adesea considerat singura ideologie semnificativă, s-a presupus prin urmare, în mod eronat, că discuţia despre bunuri comune e în mod inevitabil anti-capitalistă.

În acest eseu vreau să examinez şi să neutralizez această confuzie, fiindcă subminează posibilitatea observării cu claritate a celor două tipuri de bunuri comune care persistă încă, ori sînt într-o perioadă de gestaţie în zilele noastre. Din cauza acestui conflict semantic şi politic (şi a “negurei” sale) e timpul să ne rafinăm gîndirea şi acţiunile, punînd întrebarea despre viitorul bunurilor comune. Să fie vorba de un concept prea larg şi prolix pentru a mai putea fi utilizat, ori este acesta, încă, un instrument necesar pentru crearea unei lumi non-capitaliste? Răspunsul la această întrebare e cu atît mai urgent în perioada în care administraţia Obama a optat pentru “Planul B” al Neoliberalismului, şi anume, utilizarea instrumentului bunurilor comune cu scopul de a “salva” Neoliberalismul de sine însuşi.

Datorită dublei contradicţii ce a produs reapariţia noţiunii de bunuri comune, vreau să abordez în special implicaţiile politice ale unei distincţii între două tipuri de bunuri comune: (1) bunuri comune pro-capitaliste, care sînt compatibile şi potenţează acumularea capitalistă şi (2) bunuri comune anti-capitaliste, care sînt antagonice şi subversive acumulării capitaliste. Această distincţie între bunurile comune pro-capitaliste şi bunurile comune anti-capitaliste nu e doar una de intenţie. La urma urmei, anumite experimente “socialist utopice” din secolul XIX, asociate unor figuri profetice ca Saint-Simon, Fourier şi Owen, au încercat să resusciteze versiuni ale bunurilor comune în fabrici, pe cîmpuri şi la domicilii. Aşa cum a fost subliniat deseori, intenţia lor era să depăşească capitalismul vremii, însă nu au reuşit să se desprindă în mod real de acesta.

Astfel de eforturi utopice dogmatice nu au fost luate în seamă de mişcările anti-capitaliste recente. Au tras atenţia sînt, bunurile comune care există în mod real şi care “apar spontan” pe tot cuprinsul planetei – altfel spus, bunurile utilizate în comun şi gestionate chiar de către cei care lucrează cu aceste resurse. Există încă multe bunuri comune precum suprafeţele agricole şi de păşunat (cultivate atît în zonele rurale, cît şi în cele urbane), pînza freatică, apele de irigaţii, pescuitul şi mineritul de suprafaţă, care îşi au originile în viaţa pre-capitalistă. Într-adevăr, dacă am lua în considerare, în sensul de bunuri comune definite în linii mari, toată munca şi producţia ce se desfăşoară înafara circuitelor “economiei oficiale”, atunci am descoperi că miliarde de oameni îşi cîştigă o bună parte din subzistenţă prin folosirea unor bunuri comune.[8]

Acest aspect e extrem de important, deoarece coordonarea socială e problema fundamentală în crearea vieţii umane. Dacă aceasta urmează să fie realizată prin regulile şi în asentimentul banilor şi ai capitalului, ori după regulile şi în conformitate cu organizarea anti-capitalistă a bunurilor comune – aceasta rămîne marea problemă a zilelor noastre. Puterea capitalului nu constă în primul rînd în aparatul său de represiune (deşi acesta e imens), ci mai degrabă în abilitatea sa de a ne teroriza cu lipsa propriei noastre capacităţi de a organiza reproducţia vieţii înafara structurilor capitaliste. După cum mi-a spuns odată Gustavo Esteva, sintetizînd observaţiile sale despre utilizarea politică a “toaletelor curate”: “[cu aproximaţie] dacă nu ne putem organiza astfel încît să nu mai depindem de capital şi de stat, ca să nu ne sufocăm în propriul rahat, cum putem spera că vom aduce schimbări revoluţionare în viaţa noastră?” Vechile bunuri comune, asemeni bunurilor comune recent constituite la care am făcut referire mai sus, sînt, ca urmare, foarte importante, pentru a demonstra că nu trebuie să ne “sufocăm cu propriul rahat”, că oamenii nu sînt dominaţi într-un mod atît de mizerabil de gîndirea capitalistă, încît ar fi incapabili să organizeze producţia şi consumul de subzistenţă înafara ei.

 Bunurile comune capitaliste:  bunurile comune ca firmă

 Revin la cele două tipuri de bunuri comune. În primul rînd, voi lua în considerare bunurile comune capitaliste.

Economia neoliberală a intrat în centrul scenei, atît în teorie, cît şi în  practică, după criza politicilor keynesiene şi a statului social din anii 1970, după ce s-a descoperit că aceste politici nu au putut ţine sub control luptele de clasă din Europa, America de Nord ori Lumea a Treia.[9] Economiştii neoliberali au diagnosticat “problema” ca fiind efectul creşterii drepturilor garantate, al de-comercializării produselor şi serviciilor de bază, şi al colectivizării resurselor naturale de către state din lumea întreagă, în diferite forme, ca urmare a negocierilor cu diferitele proletariate naţionale. În colectivul Midnight Notes, am numit acestea “pactele” de tip A, B şi C.[10] Conform experţilor economici neoliberali, abrogarea acestor “pacte” era necesară pentru supravieţuirea capitalismului, şi pentru contracararea puterii în ascensiune a muncitorilor din lumea întreagă, prin realizarea unui nou regim al precarităţii, re-comercializării şi privatizării.[11]

Acest proces, pe care l-am descris în publicaţiile Midnight Notes sub numele de “Noile Îngrădiri”, prezintă o mulţime de aspecte teoretice, politice şi emoţional-estetice.[12] Pentru istoria de faţă, cel mai important dintre acestea este atacul lansat de Banca Mondială împotriva bunurilor comune agricole peste tot în fosta lume colonială (şi mă voi concentra, pentru moment, asupra Africii Sub-Sahariene). Asaltul a început cu ceea ce a fost numit “Raportul Berg”, care recomanda desfiinţarea asociaţiilor statale de producători şi desfiinţarea subvenţiilor, pentru a permite “pieţei” să reglementeze alocarea resurselor între “ţăranii agricultori.”[13] Miza politicii a fost redirecţionarea agriculturii africane către exportul recoltelor agricole, sub presupunerea că agricultorii africani ar fi deţinut un avantaj relativ pe piaţa mondială. Problema din această formulare e că agricultorul african, în majoritatea cazurilor, nu era un “ţăran agricultor” în sensul de proprietar privat al pămîntului utilizat. O mare parte din terenul agricol african se afla în proprietate comună, iar pentru a “stabili preţul corect” (o soluţie impusă de teoreticianul neoliberal Robert Bates[14]), pămîntul trebuia, de asemenea, preţuit în bani. În consecinţă, a trebuit să fie privatizat.

Proiectul privatizării pămînturilor din Africa (în cazul acesta, nu transformarea proprietăţii de stat în proprietate privată, ci transformarea bunului comun în proprietate privată) a devenit o parte esenţială a Programelor de Ajustare Structurală (SAP) din anii 1980, pe care Banca Mondială le-a impus guvernelor africane în urma Crizei Datoriilor.[15] După cum scria Banca Mondială în 1989, comentînd despre bunurile comune africane: “Pe măsură ce populaţia creşte şi pămîntul devine insuficient, nu se mai poate conta pe perioadele îndelungate de pîrloagă pentru menţinerea fertilităţii, iar natura efemeră a folosirii pămîntului nu mai oferă indivizilor motive pentru îmbunătăţirea terenurilor… [împroprietărirea definitivă va] ajuta pieţele de credit rurale să se dezvolte, fiindcă pămîntul e o garanţie bună.”[16]

Acest efort de de-comunizare a pămînturilor din Africa a articulat scopul proiectului neoliberal al Băncii Mondiale şi al celorlalte agenţii globale: refuzarea oricăror soluţii colective pentru problemele producţiei şi reproducţiei economiei. Această viziune aproape fundamentalistă a fost justificată prin diferite teorii, dar cel mai convingător mit fondator a fost propus de un ecologist, Garrett Hardin, în celebrul său articol “Tragedia bunurilor comune.”[17] Puterea argumentului lui Hardin constă în simplitatea lui. Hardin le cere cititorilor săi să îşi imagineze o societate de păstori care deţin o păşune în comun. La început, fiecare păstor şi-ar aduce, probabil, un mic număr de vaci pe bunul comun, dar el/ea ar fi tentat(ă) să aducă un număr adiţional, fiindcă ar avea de cîştigat imediat de pe urma unei vaci îngrăşate, în timp ce degradarea păşunii nu i-ar cauza un prejudiciu imediat. Acest cîştig suplimentar va atrage un alt cîştig suplimentar, şi tot aşa, pînă cînd toţi păstorii îşi vor fi adus un număr non-viabil de vaci pe păşune, distrugînd-o. În cazul în care nu ar mai fi nici o altă păşune disponibilă, aceasta ar duce la moartea întregii cirezi. Hardin concluziona: “În asta constă tragedia. Fiecare om e închis într-un sistem care îl obligă să îşi mărească cireada fără limită, într-o lume care e limitată.”[18]

Mai departe, Hardin a susţinut că singurele căi de a evita tragedia sînt privatizarea terenului, sau punerea sa sub controlul unei guvernări draconice. În primul caz, proprietarii părţilor de teren ar considera “de datoria lor” să lase pe păşune doar numărul de vaci ce nu i-ar degrada acesteia durabilitatea, din moment ce nu ar mai fi “pomanagii”, ci cei care suportă consecinţele epuizării solului. În cel de-al doilea caz, statul ar dicta numărul bovinelor pe care fiecare păstor îl poate aduce pe păşune, ceea ce măreşte probabilităţile tiraniei şi corupţiei.

Concepţia neoliberală despre bunurile comune, suţinută prin parabola lui Hardin, a devenit filosofia convenţională a Băncii Mondiale, a FMI-ului şi a experţilor în dezvoltare din anii 1970 şi începutul anilor 1980. Potrivit acestora, ori de cîte ori vedeai un bun comun, o tragedie îi urma îndeaproape. Această filosofie a devenit operaţională prin Programele de Ajustare Structurală din acea perioadă a Crizei a Datoriilor. Acest mod de abordare şi-a atins însă propriile limite în Africa şi America Latină. Încercările de privatizare a terenurilor şi a altor resurse naturale, în scopurile extracţiei, s-au lovit de un răspuns agresiv. Cele mai evidente exemple al acestui tip de rezistenţă vin, desigur, din Americile anilor 1990. Ca exemple, rebeliunea zapatistă contra abrogării Articolului 27 din Constituţia Mexicului la 1 ianuarie, 1994 şi “Războaiele pentru Apă” din Cochabamba, Bolivia, în 1999. Bazele luptei împotriva privatizării terenurilor comune fuseseră puse, însă, cu mult timp în urmă, în multe zone din Africa şi America, în special în Delta Nigerului, odată cu revoltele Ogoni contra degradării ecologice a pămînturilor lor comune, cauzate de extracţiile petroliere.[19] “Exploziile” zapatiste, boliviene şi nigeriene au fost erupţii tîrzii ale acelei rezistenţe împotriva privatizării pămînturilor şi a resurselor ce fusese lansată deja din anii 1980, deceniul în care a fost declanşat un război global pentru pămînturi. Din înaltul Anzilor şi pînă în America Centrală şi în Mexic au avut loc lupte armate pentru controlul pămîntului; în SUA, s-a făcut referire la aceste evenimente adesea ca aspect al “problemei drogurilor”. În Africa de Vest a avut loc o luptă armată la micro-nivel, împotriva confiscării terenurilor de către stat şi băncile de dezvoltare; despre aceasta, s-a făcut în mod frecvent referire sub titulatura de “războaie tribale” anacronice. În Africa de Sud, lupta pentru pămînturi şi controlul asupra acestora, atît în zonele urbane cît şi în cele rurale, e inclusă ca aspect al “luptei împotriva apartheidului”, în timp ce în Africa de Est e considerată o “problemă a naţionalităţilor”.

Această rezistenţă a dus la o reevaluare a conceptului de bunuri comune de autorităţi ale stabilimentului, iniţiată de Banca Mondială. Turnura decisivă a avut loc odată cu Raportul pe 1992 despre Dezvoltarea Mondială, în care autorii au apărat, cît de cît, bunurile comune africane: “Proprietatea pămînturilor din Africa Sub-Sahariană aparţine în mod tradiţional comunităţii, dar agricultorilor le aparţine dreptul utilizării unor parcele specifice. Aceste drepturi conferă o garanţie suficientă pentru cultivarea recoltelor, iar cînd sînt lăsate prin succesiune copiilor, încurajează un interes pe termen lung în administrarea terenului. Agricultorii pot avea drepturi limitate de a transfera altora terenurile utilizate de ei, fără acordul familiei ori a vîrstnicilor satului, iar oameni diferiţi pot avea drepturi suplimentare de folosire a aceluiaşi teren – pentru păşunat  pe durata sezonului uscat, ori pentru colectarea fructelor sau a lemnului. Aceste restricţii nu par a avea un efect semnificativ asupra investiţiilor în îmbunătăţirea terenurilor ori a productivităţii sale.”[20]

În acelaşi document, bancherii Băncii Mondiale lăudau totodată (cu ironie inconştientă) instituţiile micro-sociale de tipul satelor ori a asociaţiilor pastorale, ca fiind mai bine dotate pentru administrarea propriilor resurse decît “marile autorităţi” (incluzînd însăşi Banca Mondială, s-ar putea sugera!).

Astfel, la momentul în care au fost create NAFTA (Acordul Nord American de Comerţ Liber) şi Organizaţia Mondială a Comerţului, la mijlocul anilor 1990, cu prejudecăţile lor neoliberale în favoarea caracterului alienabil al proprietăţii private de terenuri, Banca Mondială, în mod tradiţional o susţinătoare a doctrinei “Nu Există Alternativă”, explora cu atenţie o alternativă, ceea ce eu numesc “Planul B”. Cu alte cuvinte, era vorba de o poziţie politică pentru a scăpa de replicile antagoniste, de rezistenţele împotriva privatizării teritoriilor, în momentul în care acestea devin prea puternice şi agresive. Un element cheie al acestei alternative e acceptarea bunurilor comune agrare şi forestiere ca instituţie de tranziţie măcar, un fel de repaos, atunci cînd revoltele celor deposedaţi, ori devastarea pădurilor ar destabiliza exploatarea generală a unui teritoriu ori a unei populaţii.

Aşa cum cooperarea e folosită de capitalişti pentru a scoate profit, la fel, şi bunurile comune pot fi utilizate pentru acumularea capitalistă. După cum arăta Marx cu mult timp în urmă, capitaliştii cumpără forţa de muncă a muncitorilor individuali, dar atunci cînd capitalistul cumpără forţa de muncă a o sută de muncitori, care vor munci împreună: “El îi plăteşte cu valoarea a o sută de forţe de muncă independente, dar nu plăteşte pentru forţa de muncă unită a o sută de muncitori. Fiind independenţi unul de celălalt, muncitorii sînt izolaţi. Ei intră în relaţii cu capitalistul, dar nu şi unul cu celălalt. Cooperarea lor începe doar odată cu procesul muncii, dar pînă atunci ei vor fi încetat să-şi mai aparţină… Întrucît această forţă [co-operativă] nu costă nimic capitalului, în timp ce, pe de altă parte, ea nu e dezvoltată de muncitor decît după ce munca sa aparţine capitalului, ea apare ca forţă pe care capitalul o posedă prin propria-i natură – o forţă productivă inerentă în capital.”[21]

Cred că această “iluzie” e o sursă aproape la fel de importantă de energie contra-revoluţionară ca fetişismul mărfii, fiindcă pare să-i acorde capitalului meritul de a fi organizat producţia şi reproducţia. “Cum am trăi împreună dacă nu ne-am vinde capitalului?” – e întrebarea cea mai destabilizatoare la care anti-capitalistul trebuie, adesea, să răspundă, în faţa unei audienţe proletare sceptice şi cinice.

Într-adevăr, nici Marx însuşi nu a fost prea încurajator în mica istorie a cooperării pe care o prezintă în capitolul său despre “Cooperare”. El pare să dea credit capitalului pentru renaşterea experienţei cooperării productive (deşi pervertită, în mod specific), ce lipsise în istoria umanităţii de-o veşnicie: “Cooperarea în procesul muncii, aşa cum o găsim la începutul civilizaţiei umane, printre popoare de vînători ori, să zicem, ca o caracteristică predominantă a agriculturii comunităţilor din India, se bazează, pe de-o parte, pe proprietatea comună a condiţiilor producţiei, iar pe de alta, pe faptul că, în acele cazuri, individul s-a rupt la fel de puţin de cordonul ombilical al tribului ori al comunităţii precum o albină de stupul ei. Ambele condiţii diferenţiază această formă de cooperare de cooperarea capitalistă.”[22]

Marx presupune (în mod fals, de fapt, cu scopul de a pregăti terenul pentru concluzia sa revoluţionar/evoluţionară din capitolul XXXII al primului volum al Capitalului) că, undeva între aproape uitata eră timpurie a comunităţii bunurilor comune şi capitalismul modern, a existat o lungă perioadă în care agricultura rurală individuală şi producţia artizanală au fost dominante, şi în care cooperarea ar fi dispărut, în general, ca forţă productivă. Conform lui Marx, acesta e un alt motiv pentru care cooperarea pare a fi proprie capitalismului: “cooperarea capitalistă nu apare ca formă istorică particulară de cooperare; din contră, însăşi cooperarea apare ca formă istorică specifică procesului de producţie capitalistă, prin care acesta se distinge.”[23]

Aşa cum capitalul îşi poate revendica forţele productive ale cooperării a mii de muncitori, poate, de asemenea, şi să acapareze forţele comunitare ale organizaţiilor ce “administrează” resursa unui bun comun. Elinor Ostrom, principalul teoretician al modului capitalist de utilizare a bunurilor comune, şi-a asumat rolul de a arăta, prin intermediul a nenumărate cărţi şi articole, cum un agent “economic complet raţional” care îşi “apropriază” resursa unui bun comun, poate decide, în baza unei analize cost-beneficiu, că ea/el ar duce-o mai bine printr-o schimbare a regulilor ce reglementează resursele printr-un regim al proprietăţii comune, în locul privatizării ori al lăsării problemei alocării în seama guvernului.[24] Cu alte cuvinte, existenţa unui bun comun nu e legată în mod necesar de forme non-capitaliste de sentiment şi comportament, în rîndul membrilor comunităţii respective. Jucătorii perfect raţionali care nu s-au lăsat prinşi în dilema prizonierului (cu alte cuvinte, cei care nu au fost “înstrăinaţi unul de altul ori nu pot comunica efectiv”[25]) pot ajunge la concluzia că, prin organizarea în comun a propriei aproprieri a resurselor, beneficiul va fi maximizat ori, cel puţin, nu vor sfîrşi printr-o “tragedie a bunurilor comune”.

Într-adevăr, multe dintre exemplele de bunuri comune utilizate de Ostrom şi colaboratorii săi sînt părţi esenţiale ale sistemului capitalist, de la pescăriile de homar din Maine şi agricultorii ce folosesc sisteme de irigaţie în India, şi pînă la dezvoltatorii imobiliari care îşi aproprie în mod obişnuit pînza freatică din sudul Californiei. Nu există nicio contradicţie între înţelegerea acestor tipuri de bunuri comune şi bunul mers al “pieţei”. Examinarea “principiilor de planificare ilustrate de instituţiile de durată CPR (Resurse în Proprietate Comună)”, pe care Ostrom le-a utilizat de la începutul studiilor sale despre bunuri comune şi pînă în prezent, nu arată existenţa vreunui conflict inerent între bunuri comune şi capitalism. De fapt, aceste principii par a fi genul de reguli ce sînt folosite la întemeierea unei corporaţii. De exemplu, principiul (1) stipulează: “Indivizii ori gospodăriile care au dreptul de a retrage unităţi de resurse din CPR trebuie să fie în mod clar definiţi(e), ca şi graniţele CPR-ului însuşi”; principiul (4) spune: “Controlorii care inspectează activ condiţiile CPR-ului şi comportamentul apropriatorilor sînt răspunzători în faţa apropriatorilor ori sînt apropriatorii înşişi.” Aceste principii se bazează pe ideea că bunurile comune sînt o formă de firmă capitalistă.[26] Principala cerinţă a unei asemenea firme e pur şi simplu ca acele “costuri de tranzacţie” – costuri pentru timpul şi efortul depus pentru: (1) “conceperea şi acceptul noilor reguli”; (2) “adoptarea noilor strategii de apropriere”; (3) “monitorizarea şi menţinerea unui sistem auto-guvernat de durată” – să fie mai mici, pentru majoritatea apropriatorilor, decît beneficiile lor, sau o estimare a acestora.[27] Astfel este reafirmată analiza lui R.H. Coase despre “natura firmei”. În 1960, acesta susţinuse că “într-un sistem competitiv ar exista un optim al planificării, deoarece o firmă, acea mică societate planificată, poate să îşi continue existenţa doar cînd coordonarea sa e susţinută la un cost mai mic decît cel ce ar fi obţinut prin coordonarea unor tranzacţii pe piaţă, ori prin coordonarea efectuată de altă firmă.”[28] Pentru a-l parafraza pe Coase, punînd “bunuri comune” în locul “planificării”: “Pentru un sistem economic eficient nu e necesară doar existenţa pieţelor, ci şi a zonelor [de bun comun] în cadrul organizaţiilor de dimensiuni corespunzătoare.”[29] În mod inevitabil, pentru Coase, ceea ce determină combinaţia corectă între piaţă şi planificare e acel deus ex machina al economiştilor capitalişti: competiţia.

Apropriatorii bunurilor comune ale lui Ostrom (semantica e destinul său, nu-i aşa!) nu se adună laolaltă mulţumită unor sentimente de solidaritate şi atracţie reciprocă, ci datorită “capitalului social”. Ei sînt figurile teoretice standard ale economiei neoclasice, cei care posedă capital social. Într-adevăr, fără acest amalgam je ne sais quoi, între capacitatea de a urma regulile şi a le concepe, pe de o parte, şi capacitatea de a extinde încrederea şi reciprocitatea către ceilalţi, de pe alta, nu ar mai exista deloc bunuri comune. Toate ar fi prinse în dilema prizonierului, apropiindu-se iminent de tragedia epuizării resurselor. Modul în care se bazează Ostrom pe capitalul social (comunizarea în capitalism) pentru a lămuri comportamentul comunitar face parte dintr-o tendinţă între intelectualii capitalişti, de completare a neoliberalismului. 

Aparentul triumf al neoliberalismului, cu scopul său de totalizare a domniei capitalului, şi-a produs propria reacţie, şi anume convingerea că anumite “bunuri comune” sînt necesare capitalismului însuşi. Astfel, noţiunea de “capital social” şi importanţa “comunităţii” şi a “încrederii” au apărut în prim-plan chiar în momentul aşa-zisului triumf al pieţei.[30] De fapt, acest triumf a dus la re-descoperirea unui nivel social primordial (discutat pentru prima dată de David Hume, în Scoţia secolului al optsprezecelea), anterior contractului şi “pieţei”, care le structurează pe acestea, fiind un sine qua non al acumulării capitaliste.

Aceşti prieteni ai capitalismului au dezvăluit că neoliberalismul e de fapt cel mai aprig adversar al capitalismului, în special cînd nu e ţinut sub control, prin ameninţarea unei alternative. Capitalismul poate atinge, într-adevăr, atît teoretic cît şi practic, ceea ce eu numesc “limita lui Midas”: atunci cînd toate tranzacţiile urmăresc pura maximizare a profitului, ignorînd complet regulile slab instituite ale schimbului echitabil, fiind în consecinţă suprasaturate de fraudă şi decepţie. Cu alte cuvinte, individualismul sălbatic. O asemenea stare generalizată periclitează propria supravieţuire a sistemului, un fapt ilustrat de crizele periodice produse de generalizarea “lipsei de încredere”, încă de la prăbuşirea companiei britanice South Sea Company în 1720, cînd sistemul a atins una din primele sale limite Midas. Unii au speculat că această limită a fost din nou atinsă în aşa-zisa eră “dot.com” de la sfîrşitul anilor 1990, cînd administratorii Enron şi Tyco (ca alţi mii) au avut grijă de valoarea propriilor portofolii de acţiuni, mai degrabă decît de bunăstarea pe termen lung a corporaţiilor pe care le conduceau. Fără îndoială, o limită Midas chiar mai periculoasă a fost atinsă, din nou, odată cu criza creditelor ipotecare “sub-primă” din 2007, care a dus la îngheţarea creditării şi la recesiune mondială în 2009. Epoca noastră a dat naştere la ceea ce am putea numi creaturi oximoronice, capitalişti moralişti ori eticieni ai afacerilor, a căror meserie la modă e deplîngerea “stării lumii” şi trasarea de noi reguli cu scopul de a genera încredere în rîndul executorilor testamentari ai capitalului.

Competiţia pînă la gheare şi dinţi trebuie temperată, întrucît, după cum arătase David Hume cu mult timp în urmă, înainte de a putea genera contracte, promisiuni, relaţii de piaţă şi toate celelalte mecanisme auto-conştiente ale capitalismului, se impune cu necesitate un sens al interesului comun: “Astfel, doi oameni trag la vîslele unei bărci prin convenţie comună, în virtutea interesului comun, fără vreo promisiuni ori contract.”[31] Cu toate acestea, “interesul comun” nu e un dat. El trebuie cultivat şi se poate prăbuşi în cazul existenţei unor diferenţe majore între cele două părţi din barcă. Ei ar putea vîsli împreună, în modul descris de Hume, dar dacă unul ar urma să primească o recompensă considerabilă odată ajuns la mal. Dar, dacă celălalt nu s-ar alege cu nimic pentru efortul depus, atunci s-ar putea ca acordul spontan să nu se realizeze atît de uşor, fiindcă cel nerăsplătit ar putea “intra în grevă”, oprindu-se cu totul din vîslit. O astfel de situaţie e cu atît mai relevantă pentru o societate de clasă în care distribuţia proprietăţii e radical asimetrică (iar justiţia devine injustiţie), între cei mulţi, fără proprietate, şi cei puţini, mari proprietari. Această problemă afectează, însă, şi relaţiile dintre capitalişti.

Odată ce productivitatea bunurilor comune în sensul de firmă e recunoscută, planificarea poate determina care este maximumul potenţialului său capitalist. Acesta este tocmai scopul pentru care Banca Mondială acordă sprijin pentru “administrarea resurselor comunităţii”, în timp ce continuă să susţină cu fermitate modelul general neoliberal, la nivel macro. Într-adevăr, Banca Mondială include astăzi în mod frecvent “grupuri de administrare a proprietăţii comune” prin instituţiile “societăţii civile” pe care le susţine din ce în ce mai mult. Desigur, aceste organizaţii ale bunurilor comune urmează a fi integrate în proiectul mai larg de purificare a lumii, pentru neoliberalism. Într-adevăr, procesul de integrare a proprietăţii comune a prins avînt încă din 1992 în preocupările Băncii Mondiale. În 1995 a fost fondat CPRNet (Grupul de administrare al resurselor în proprietate comună), a cărui existenţă e justificată astfel: “CPRNet se ocupă cu regimurile de gestionare a resurselor ce presupun acţiunea colaborativă, bazată adeseori pe grup. Pornind de la considerentele susmenţionate, precum şi din nevoia de a controla potenţialul CPR-urilor ca elemente importante ale strategiilor dezvoltării, CPRNet urmăreşte: “1. Mărirea gradului de conştientizare despre CPR-uri şi importanţa lor în cadrul Grupului Băncii Mondiale ca modalităţi instituţionale, dar şi ca resurse gestionate în mod colectiv, susceptibile totodată la inducerea unei dezvoltări instituţionale pentru CPR-uri; 2. Sporirea gradului de înţelegere a interacţiunii dinamice dintre diversele tipuri de reglementări ale drepturilor de proprietate la nivel local, şi importanţa acestora pentru alegerea eficientă a operaţiunilor de investiţii ale Grupului Băncii Mondiale; 3. Asumarea funcţiei de birou central de informaţii şi date despre CPR-uri relevante pentru operaţiunile Grupului Băncii Mondiale; 4. Crearea de parteneriate între angajaţii Grupului Băncii Mondiale şi profesionişti din exterior, indivizi sau organizaţii, prin stabilirea şi menţinerea unor canale eficiente de comunicare (inclusiv email, website, newsletter), deoarece comunicarea cu profesionişti locali e esenţială pentru munca Băncii Mondiale; 5. Stabilirea legăturilor dintre angajaţii Grupului Băncii Mondiale şi specialişti şi experţii externi în drepturi de proprietate specifice; 6. Definirea caracteristicilor esenţiale şi a condiţiilor de viabilitate ale instituţiilor de administrare a resurselor naturale; şi 7. Definirea şi facilitarea politicilor pro-active şi a lucrului operaţional pentru protejarea CPR-urilor.”[32]

Din acel moment s-a revărsat un torent de cercetări şi documente teoretice care au transformat proprietatea comună, dintr-o relicvă, într-o opţiune vie în literatura strategică despre “dezvoltare” a Băncii Mondiale.

 Bunuri comune anti-capitaliste: piraţi, hoinari şi hackeri

 Dacă am lămurit că există un concept bine definit al bunurilor comune capitaliste, să comparăm utilizarea capitalistă a bunurilor comune cu cea anti-capitalistă. Există, într-adevăr, şi un alt concept al bunurilor comune, unul care se opune acumulării capitaliste. De fapt, aceste bunuri comune anti-capitaliste trebuie îngrădite pentru a separa producătorii de mijloacele lor de producţie şi subzistenţă şi a întreţine astfel procesul de acumulare. Domeniile anti-capitaliste îşi au originea atît în perioada pre-capitalistă, cît şi în cea post-capitalistă, iar acţiunea lor se coagulează într-un proces al dez- acumulării.[33]

În anii 1980 şi la începutul anilor 1990, colectivul Midnight Notes (printre alţii) a reactualizat noţiunile de îngrădiri şi acumulare primitivă, susţinînd că sînt pertinente pentru zilele noastre. Din pespectiva noastră, Programele de Ajustare Structurală ale Băncii Mondiale şi FMI-ului, precum şi alte atacuri asupra bunurilor comune din lumea întreagă, reprezentau reîntoarcerea la vechile eforturi de a separa, încă o dată, muncitorii de propriile mijloace de producţie şi subzistenţă. Aceste vechi îngrădiri erau o parte esenţială a ceea ce Marx numise “acumulare primitivă”. Într-adevăr, capitalul se confruntă cu o dilemă de tipul “oului şi al găinii”: e nevoie de capital înainte ca tocmai capitalul să poată fi acumulat. Şi atunci, cum de-a putut totuşi capitalismul să ia avînt? Răspunsul lui Marx a fost: prin jaf, prădare şi furt (confirmînd maxima lui Proudhon, vechiul său adversar: “proprietatea e furt”). De exemplu, jefuirea avuţiei aztecilor şi a incaşilor a constituit un pas esenţial la originea capitalismului. Mult mai importantă decît banii, pentru acumularea capitalistă, a fost sursa noii plusvalori: muncitorii. Şi aceştia au fost supuşi acumulării primitive, iar relaţia capital-muncitor a fost reprodusă la scară largă. Toate acestea ar fi fost imposibile dacă muncitorii ar fi deţinut controlul asupra propriilor mijloacelor de producţie şi subzistenţă. De ce i-ar lăsa pe capitalişti să-i exploateze, dacă şi-ar putea utiliza propria muncă pentru propria “putere, plăcere şi profit”? Iar în secolul XVI, atît în Europa, în Americi, cît şi în Africa, muncitorii potenţiali ai capitalismului au reuşit, într-adevăr, să reziste integrării lor în procesul de acumulare, mulţumită accesului la resurse de subzistenţă (adesea prin intermediul drepturilor comunitare), ca membri ai unui sat ori trib. Pentru a deveni capitalism, capitalul a separat cu violenţă pe aceşti muncitori potenţiali de bunurile lor comune, transformîndu-i în muncitori reali (salariaţi ori sclavi). Cucerirea Americilor, mişcarea de îngrădire şi vînătoarea de vrăjitoare din Europa, şi comerţul cu sclavi din Africa au fost principalele mijloace prin care capitalul şi-a satisfăcut “pofta de muncă” (în expresia Silviei Federici).[34]

Acest proces de separaţie nu se termină cît timp există capitalismul, întrucît muncitorii, prin strădaniile lor, îşi restabilesc adeseori accesul la subzistenţă, printr-o mulţime de căi noi. De exemplu, odată cu sfîrşitul colonialismului în Africa, mare parte din teritoriul ce fusese rezervat coloniştilor europeni a fost redistribuit fostei populaţii colonizate; în contextul conflictelor industriale din anii 1930 în SUA, a fost stabilită o rezervă colectivă, administrată de stat, ce le-a permis muncitori cu vechime să se pensioneze: pensiile Securităţii Sociale. Mai mult decît atît, există multe bunuri comune pre-capitaliste (din India şi Africa de Vest pînă în Mexic) ce au supravieţuit pînă în zilele noastre ori chiar au fost resuscitate (precum terenurile concesionate şi comunele de fermieri din statul New England), deoarece capitalul nu a reuşit să le elimine în totalitate.[35] Aceste bunuri comune au funcţionat în mod obiectiv în sens anti-capitalist, întrucît ele le-au permis muncitorilor potenţiali să refuze transformarea lor în muncitori efectivi, ori, în cazul în care deveniseră obiect al exploatării, accesul la anumite mijloace de producţie şi subzistenţă le-a conferit mai multă putere de rezistenţă împotriva exploatării.

De fapt, în fiecare moment din istoria capitalismului, noi bunuri comune sînt formate (şi sînt, aproape invariabil, criminalizate după un timp). Multe din aceste bunuri comune apar prin aproprierea noilor tehnologii de către muncitori şi presupun o formă viitoare de producţie şi reproducţie. Trei exemple ale unor astfel de bunuri comune “post-capitaliste” sînt cele create de piraţii Atlanticului din secolul XVIII, de hoinarii de la sfîrşitul secolului XIX – începutul secolului XX, în Boema Hoinarilor din SUA, şi de programatorii şi hackerii mişcării pentru software liber din lumea întreagă, de la sfîrşitul secolului XX – începutul secolului XXI.[36] La urma urmei, piraţii au expropriat cea mai avansată maşinărie a vremii lor, nava oceanică, au condus-o după noi reguli comunitariste şi au utilizat-o pentru a prăda prădarea Americii. În mod similar, hoinarii au expropriat liniile de cale ferată şi domeniul căilor ferate în propriile scopuri, elaborînd totodată noi reguli pentru aceste maşini şi teritorii. În fine, programatorii şi hackerii mişcării pentru software liber expropriază cea mai sofisticată tehnologie a vremii, creînd noi reguli pentru folosirea sa în comun (precum licenţa “creative commons”) şi utilizînd-o pentru a submina puterea marilor monopolişti de software ca Microsoft, Inc. Ce-i drept, în toate aceste cazuri, compoziţia de clasă e destul de limitată; aceşti activişti sînt în mare parte bărbaţi şi albi. Însă acestea sînt departe de a fi singurele exemple de creare a unor noi bunuri comune în inima capitalismului; există o mulţime de exemple de africani, indigeni americani şi femei care pun bazele unor comune în interiorul capitalismului.

Există şi multe exemple de creare a unor bunuri comune în afara teritoriului capitalist, acolo unde viitorul devine prezent. Voi da un singur exemplu în acest eseu, legat de o tehnologie ce fusese odată esenţială pentru dezvoltarea capitalismului: motorul cu abur. Cred că acest exemplu e util pentru înţelegerea a ceea ce sînt numite “noile bunuri comune”, formate în jurul tehnologiei maşinii Turing. Bunurile comune pe care le voi discuta sînt legate de instituirea “Boemei Hoinarilor” [Hobohemia].[37] Rezidenţii “hoinari” [hobo] ai Boemei Hoinarilor au fost bărbaţi “albi”, muncitori imigranţi din America acelor vremuri, care au folosit liniile de cale ferată şi proprietăţile căii ferate ca proprii bunuri comune. Cu toate că erau nomazi în mod individual, adică nu călătoreau în vagoanele trenurilor de marfă în grupuri mari, definite calitativ (aşa cum procedau deseori muncitorii est-europeni, chinezi şi mexicani), hoinarii erau în acelaşi timp destul de colectivi în propria reproducţie, din moment ce o parte esenţială a vieţii de hoinar era  “jungla,” adică locuri “situate în imediata apropiere a unei staţii de triaj de cale ferată, unde se compun trenurile ori unde trenurile se opresc pentru schimbarea personalului şi a locomotivei”.[38] Hoinarii se adunau în aceste jungle cînd erau pe drumuri. Erau locurile în care puteau să-şi gătească faimoasa supă Mulligan, să se spele şi să îşi cureţe hainele, să doarmă în relativă siguranţă, să schimbe informaţii legate de locurile pe unde s-ar afla poliţia feroviară ori unde se pot găsi locuri de muncă, şi să-şi convingă în mod politic tovarăşii.

Cu toate că unele jungle au fost efemere, altele au avut o existenţă continuă, chiar dacă rata de fluctuaţie a rezidenţilor a fost destul de mare. Hoinarii au împînzit arterele feroviare ale naţiunii şi au asigurat puncte nodale pentru comunizarea efectivă a sistemului de cale ferată. Junglele erau în general ospitaliere şi democratice (cu toate că rareori depăşeau graniţele rasei şi genului, care divizau clasa muncitoare atunci, ca şi acum).[39]

Aceste locuri erau conduse pe baza unui număr de “legi nescrise ale Junglei” care interziceau acte ca facerea focului în timpul nopţii în junglele ameninţate de razii, irosirea mîncării sau distrugerea ei după masă, abandonarea vaselor ori a altor ustensile murdare după utilizare, şi aşa mai departe. Aceste reguli erau impuse cu stricteţe în interior de hoinarii care le creaseră, cu aceeaşi putere cu care apărau jungla de invaziile externe din partea poliţiei, a miliţiilor şi a Klu Klux Klan-ului.

Comitete ale junglei adresau încălcarea regulilor şi prescriau pedepse. De exemplu, într-un incident relatat de Nels Anderson, un sociolog ex-hoinar, un hoţ a fost surprins în timp ce jefuia un oarecare hoinar care dormea; s-a format un comitet ad-hoc şi a fost selectat un preşedinte, pentru a decide ce e de făcut. Comitetul a decis că hoţul ar trebui biciuit … dar “nimeni nu face pasul în faţă; cu toţii refuză să aplice cureaua ori băţul”![40] După o pauză confuză, un tînăr acceptă să se lupte cu hoţul, şi se convine un meci de box, în care hoţul ia bătaie în cele din urmă. După ce acesta şi-a revenit, a fost dat afară din junglă. “Pe la unsprezece [noaptea] agitaţia e gata. Diverşi bărbaţi anunţă că se îndreaptă într-o direcţie ori alta, adăugînd ora la care se porneşte marfarul. La care cineva răspunde că şi el se îndreaptă în aceeaşi direcţie, şi astfel se pornesc împreună”.[41]

Prin organizarea complexă a mobilităţii, a schimbului de informaţii şi a nodurilor de reproducţie, hoinarii au creat o reţea la nivel naţional ce utiliza proprietatea privată a companiilor feroviare ca propriul bun comun. Deşi hoinarii aveau idealuri politice foarte diferite – gruparea IWW (Muncitorii Industriali ai Lumii) fiind probabil orientarea dominantă – succesul lor real a fost demonstrarea faptului că liniile de cale ferată şi pămînturile aferente pot fi comunizate. Aceasta fost o mare realizare, dacă e să considerăm faptul că hoinarii au fost nevoiţi să se confrunte cu o industrie ce deţinea cel mai important mijloc de transport pentru economia continentală a vremii, şi care tocmai atinsese culmea expansiunii, marcată prin executarea a 254.037 mile (408.832 km) de cale ferată pînă în 1916.[42] Pe lîngă şinele de cale ferată, o altă măsură a puterii companiilor feroviare a fost concesionarea unor terenuri imense, care le-au fost acordate de către guvern încă din perioada Războiului Civil, şi care a făcut din aceste companii autorităţile direcţiei economice a naţiunii la vest de Mississippi. Howard Zinn estimează că guvernul  federal a oferit companiilor de cale ferată aproximativ 100 de milioane acri (peste 40 milioane de hectare) numai pe durata Războiului Civil.[43]

Principalul scop “economic” al comunizării teritoriilor căii ferate şi a trenurilor de marfă nu a fost imediat revoluţionar. Hoinarii foloseau căile ferate pentru a urma recolta agricolă, pentru a se deplasa către o slujbă la distanţă, pentru care erau contractaţi, de exemplu, de una dintre agenţiile de angajare din West Madison Street, Chicago (numit “nodul principal”), ori, în mod ironic, pentru a merge către unul din şantierele de construcţii de cale ferată despre care circulau zvonuri – fiindcă montarea şinelor era o slujbă standard a hoinarilor. Prezenţa hoinarilor la nivel naţional a fost imensă, din moment ce sute de mii de oameni au tranzitat o regiune sau alta a Boemei Hoinarilor (liniile de cale ferată, jungla sau nodul principal) de-a lungul unui singur an. Mai mult decît atît, fără îndoială, politica multor hoinari era anti-capitalistă, iar căile ferate nu aduceau doar muncitori pentru cîte o recoltă sau un boom de construcţii, ci şi mulţimi de susţinători pentru o grevă generală ori pentru lupte legate de “libertatea cuvîntului”. În consecinţă, hoinarii au constituit o provocare comunitară în inima capitalului american. Bunurile comune ale hoinarilor, trenurile de marfă şi teritoriile căilor ferate, trebuiau îngrădite, din moment ce, la urma urmei, hoinarii recomunizau pămîntul comun al indigenilor americanilor, ce fusese cucerit şi naţionalizat de către guvernul federal, apoi privatizat, prin cesionarea terenurilor în favoarea companiilor feroviare.

Metodele îngrădirii au fost complexe, implicînd atît represiunea brutală, cît şi transformări de ordin tehnologic şi ideologic.[44] Represiunea a fost evidentă în perioada raidurilor Palmer. În primul rînd, IWW a devenit ţinta abuzurilor guvernamentale şi a eliminării fizice a liderilor săi. În al doilea rînd, un număr imens de “intruşi ilegali” în proprietăţile căilor ferate au fost ucişi şi răniţi pe parcursul acelor ani; de pildă, 2.553 de oameni au fost ucişi în 1919 şi încă 2.166 în 1920,[45] deseori cu sprijinul armat al poliţiei feroviare. În al treilea rînd, amplificarea activităţii anti-radicale a KKK-ului şi a altor brigăzi locale ale morţii din anii 1920 a fost legată de acţiuni îndreptate împotriva junglelor de hoinari.

Pe lîngă această violenţă anti-hoinari, a avut loc o schimbare tehnologică în modalitatea de transport: automobilul şi camionul au început să ia locul trenului de călători şi a marfarului ca forme dominante ale transportului, pe măsură ce sistemul de autostrăzi s-a extins şi căile ferate au stagnat. Mutarea forţei de muncă înspre sistemul de autostrăzi a generat o relaţie complet diferită cu lupta de clasă, faţă de cea din contextul căilor ferate, ce a subminat Boema Hoinarilor.

Din punct de vedere ideologic, hoinarii au fost daţi ca exemple de “bărbaţi albi” cu comportament deviant, care au devenit “persoane fără adăpost”; lipsiţi fiind de moderarea oferită de un “cămin,” ei sînt periculoşi pentru capital. În special prin New Deal, guvernul federal a văzut soluţia la “problema hoinarilor” în crearea “suburbiei ca formă rezidenţială dominantă a naţiunii”.[46] Pînă la cel de-al Doilea Război Mondial, încercarea de a transforma căile ferate într-un bun comun a fost definitiv învinsă.

Caracterul anti-capitalist al Boemei Hoinarilor a fost evidenţiat de eforturile brutale ale statului şi capitalului, dedicate îngrădirii, criminalizării şi extirpării sale. Nu întîmplător, în acea perioadă, gluma obişnuită a clasei angajatorilor era că “IWW”-ul, numele celei mai coerente expresii politice a clasei muncitoare a hoinarilor, era o abreviere pentru exclamaţia “I Won’t Work!” [Eu nu voi munci!] Şi în acest caz, precum în cel al piraţilor Atlanticului, îngrădirea a avut succes; soarta comunizatorilor de software se decide, încă, în prezent.

 Un conflict şi o confuzie a bunurilor comune: Zapatiştii versus Live8

 Cu toate acestea, în multe cazuri nu e clar, atunci cînd un bun comun se “amestecă” cu pieţele, dacă aceasta are un efect pozitiv ori negativ asupra acumulării. Mai mult decît atît, aşa cum capitalismul utilizează forme pre-capitaliste ale reproducţiei sociale ca modele pentru propria-i reproducţie (de exemplu, familia patriarhală din Vechiul Testament, folosită în perioada Reformei protestante a dezvoltării capitaliste), la fel şi muncitorii se “reîntorc” la vechile “drepturi şi libertăţi” şi la modele ale luptelor. În consecinţă, moduri de organizare a bunurilor comune ce există încă în memoria colectivă pot fi evocate de cele mai “post-moderne” mişcări. Gîndiţi-vă, de exemplu, la Armata Zapatistă de Eliberare Naţională, care a revendicat moştenirea, tacticile şi formele de organizare ale îndelungatei rezistenţe Maia împotriva colonialismului spaniol, folosind, în acelaşi timp, comunicarea cu viteza luminii a internetului.

Într-adevăr, distincţia dintre un bun comun pro-capitalist şi unul anti-capitalist se dovedeşte a fi subtilă în practică, dar ea poate clarifica anumite conflicte politice importante din aşa-numita “mişcare pentru justiţie globală.” De exemplu, noţiunea de bun comun anti-capitalist e importantă pentru politica revoltei anti-neoliberale din Americi, încă de la rebeliunea zapatistă din 1994, în timp ce noţiunea unui bun comun pro-capitalist e importantă pentru politica lui Jeffrey Sachs, în componente ale Băncii Mondiale şi a multor altor instituţii, dar şi pentru campania Live8 – cei care susţin ceea ce eu numesc “Planul B” al neoliberalismului. Toţi aceştia văd în bunul comun pro-capitalist un intermediarul necesar între neoliberalismul în stagnare şi neoliberalismul în ascensiune. De fapt, această strategie de utilizare a bunurilor comune în scopul salvării capitalismului neoliberal de sine însuşi a devenit politica administraţiei Obama.

Pentru a înţelege subtilitatea distincţiei între bunurile comune pro- şi anti-capitaliste, e utilă analiza lui Claude Meillassoux despre modul domestic de producţie: comunitatea satului, incluzînd modurile sale de organizare a administrării bunurilor comune, apare ca rezervă de muncă ce e exploatată prin procesul imigrării, mai degrabă decît prin producţia directă de mărfuri.[47] Totuşi, acesta nu e singurul rol al bunurilor comune, din moment ce existenţa unui sat care poate furniza muncitorilor mîncare pe durata unei greve constituie o forţă imensă împotriva patronului. La drept vorbind, nu e facilă distincţia cele două părţi ale unui bun comun în practică. Oferă bunul comun, într-adevăr, mai multă putere muncitorilor împotriva capitalului, ori îi oferă el capitalului abilitatea de a exploata şi mai eficient muncitorii? Aceasta e o întrebare subtilă, cu răspunsuri corespunzător de subtile, în funcţie de context şi evidenţă. Cu certitudine însă, pentru milioane de imigranţi, expedierea banilor cîştigaţi în străinătate înapoi către familile şi satele lor natale demonstrează faptul că existenţa bunurilor comune de acasă le dă forţa de a se zbate în ţara în care au imigrat. După cum scrie Steven Colatrella: “Obligaţiile sociale contractate în ţara de origine urmează a fi îndeplinite tocmai prin trimiterea de bani în mod regulat. În schimb, imigrantul ştie că el ori ea are întotdeauna un loc unde se poate reîntoarce mai tîrziu, cu atît mai mult dacă acesta a fost întreţinut prin intermediul banilor trimişi din străinătate. În acest sens, reţeaua mondială a comunităţilor transnaţionale de imigranţi nu constituie doar un set de contacte şi metode de comunicare diferite de grila producţiei şi realizării capitaliste de valori, ci şi mijloace alternative de organizare a muncii globale, a comunicaţiilor şi relaţiilor comerciale – chiar dacă această alternativă e contradictorie.[48]

În consecinţă, percepţia mai degrabă unilaterală a lui Meillassoux despre bunurile comune africane trebuie rectificată prin admiterea a ceea ce Colatrella numeşte “reţeaua mondială a comunităţilor transnaţionale de imigranţi”. Aceste comunităţi dispun, la un pol, de un bun comun sătesc (în Africa, în cazul Franţei) ori de un ejido (în Mexic, în cazul SUA), şi transformă, de asemenea, cîmpul spaţio-temporal dintre poli, într-un fel de bun comun.

Un bun exemplu pentru problematica bunurilor comune e mişcarea Zapatistă. Revolta acesteia a fost legată în mod explicit de îngrădirea planificatorilor neoliberali de la NAFTA, legată de ejido-urile popoarelor din Mexic. NAFTA avea nevoie de abrogarea Articolului 27 din Constituţia din 1917, care era o variantă a clasicului slogan: pămînt agricultorilor! Dar intenţia nu e suficientă pentru a decide dacă lupta pentru un anumit bun comun înclină balanţa în favoarea muncitorilor, pentru ca aceştia să cîştige efectiv puterea, în cele din urmă. Doar o examinare atentă, pe teren, poate demonstra dacă, de exemplu, sechestrarea masivă a terenurilor ce a urmat rebeliunii din Chiapas de la 1 ianuarie 1994, şi noile bunuri comune astfel create, au fost cu certitudine anti-capitaliste. În cazul Zapatiştilor, există evidenţă suficientă care confirmă faptul că efortul lor a fost crucial pentru cauza locuitorilor din ejido-uri rurale din tot cuprinsul Mexicului (şi nu doar din Chiapas) de a nu-şi mai abandona pămîntul ori a-l vinde “pe un cîntec”. Într-adevăr, revolta a avut un efect profund şi asupra altor mişcări ale populaţiilor indigene şi a popoarelor private de pămînturi de pe tot cuprinsul Americilor, dincolo de Mexic.[49]

 O utilizare machiavelică a ambiguităţii dintre bunurile comune capitaliste şi anti-capitaliste poate fi observată în modul în care Jeffrey Sachs, Bono şi organizatorii Live8 au “deturnat” însă mişcarea anti-globalizare, reuşind să înfăţişeze guvernele G8 ca eliberatori ai săracilor, şi nu ca asupritori şi colonizatori ai Africii.[50]

Componenta ideologică a operaţiunii are la bază respingerea, din partea lui Sachs, a doctrinei neoliberalismului totalitar practicat de FMI, exemplificat prin propunerea unuia şi aceluiaşi program de ajustare structurală ţărilor mari şi mici din America de Sud şi Africa, ca şi cum detaliile empirice ale diferitelor contexte şi crize nu ar fi contat. În  ajunul întrunirii G8 de la Gleneagles, Jeffrey Sachs s-a auto-prezentat ca nou tip de economist, “economistul doctor”, care tratează “un pacient economic – o economie marcată de crize – cu scopul de a prescrie o cură de tratament”.[51] Sachs critica cu severitate acea “măsură universală” a doctrinarilor neoliberali ai FMI-ului: “În ultimul sfert de secol, cînd ţările însărăcite au cerut ajutor de la lumea bogată, ele au fost trimise la doctorul mondial al banilor, FMI-ul. Principala prescripţie a FMI-ului a fost strîngerea curelei bugetare pentru pacienţi mult prea săraci pentru a avea curele. Austeritatea impusă de FMI a dus frecvent la revolte, lovituri de stat şi prăbuşirea sectorului public. În trecut, în momentul în care un program al FMI-ului intra în colaps, în plin haos social şi declin economic, FMI-ul pur şi simplu punea asta pe seama lipsei de fermitate şi a ineptitudinii guvernului local”.[52]

Sachs nu este singur în atacul împotriva totalitarismului şi a fundamentalismului neoliberal; economişti ca Steven Levitt, al faimosului Freakonomics, împărtăşesc cu Sachs dorinţa de a se debarasa de doctrina neoliberală, pentru a “concepe cu sensibilitate modul în care se comportă oamenii în lumea reală”.[53] Într-adevăr, în economie a apărut o întreagă mişcare ce respinge neoliberalismul ca doctrină, reciclîndu-l ca “instrument” de analiză a “bolilor” economice (ca în modelul lui Sachs) ori a “întrebărilor” economice (ca în modelul lui Levitt). Aceasta nu e nici pe departe o respingere a capitalismului, şi nici măcar a doctrinei neoliberale, ci o mişcare metodologică menită a salva neoliberalismul de sine însuşi şi de inamicii săi. De fapt, sensul întregului efort transformarea neoliberalismului în sens comun, pentru a-l scoate astfel definitiv din sfera periculoasă a conflictelor ideologice şi politice.

La prima vedere, cînd citeşti opera acestor autori, sentimentul iniţial e unul de uşurare. După două decenii de critică a neoliberalismului, de la primele lupte împotriva sa din Africa şi Americi, şi pînă la mobilizările anti-globalizare post-Seattle, s-ar părea că centrele puterii oferă în cele din urmă un răspuns. Oferă, însă răspunsul nu e capitularea, ci mai degrabă un mod de a scăpa de critici, după admiterea de faţadă a justeţei acestora.[54]

Criticile lui Sachs la adresa neoliberalilor doctrinari au un obiectiv politic. Ele sînt menite să îi convingă pe militanţii mişcării anti-globalizare să îşi reprime pesimismul “despre posibilitatea unui capitalism cu faţă umană, în care puterea remarcabilă a comerţului şi investiţiilor poate fi valorificată, admiţînd în acelaşi timp şi adresînd limitele sale prin acţiuni colective de compensare”.[55] Sachs face apel în mod explicit la o alianţă cu mişcarea anti-globalizare, întrucît el însuşi face parte din categoria planificatorilor capitalişti care susţin decomercializarea temporară a obiectelor ce pot satisface nevoile vitale ale săracilor din Africa. Planul lui de a “face din sărăcie un trecut istoric” presupune decomercializarea pe termen scurt (adică cel puţin pînă în 2025), oferind celor săraci educaţie gratis, programe de alimentaţie gratuită, echipament anti-malarie gratuit, apă potabilă gratuită, salubritate publică şi combustibil pentru gătit.

În acelaşi timp, Sachs e un promotor al bunurilor publice, făcînd apel la investiţii guvernamentale în bunuri publice precum “capitalul uman (sănătate, educaţie, nutriţie), infrastructură (drumuri, energie, apă şi salubritate, conservarea mediului), capitalul natural (conservarea  biodiversităţii şi a ecosistemelor), capitalul instituţiilor publice (o bună funcţionare a administraţiei publice, a sistemului juridic, a forţelor de poliţie), şi părţi ale capitalului de cunoaştere (cercetarea ştiinţifică pentru sănătate, energie, agricultură, climă, ecologie)”.[56]

În cele din urmă, Sachs se opune acelei viziuni popularizate de asasinul bunurilor comune, Hernando de Soto, conform căreia privatizarea şi transferul proprietăţii funciare ar fi adevăratul “mister al capitalului”, cel care conduce la dezvoltarea economică. Sachs e sceptic faţă de misterioasa revendicare a lui de Soto, indicînd faptul că atît China cît şi Vietnamul, două dintre ţările cu cea mai accelerată creştere din lume, “cu certitudine nu au rezolvat problema titlurilor şi a actelor de proprietate!”.[57] El susţine că: “În ciuda faptului că mare parte din teoria economică a pieţei libere a apărat viziunea [darwinist-socială] a unei ‘Naturi cu dinţi şi gheare însîngerate’, cel puţin de la  Adam Smith încoace, economiştii au admis că lupta şi competiţia nu sînt decît o parte a vieţii economice, şi că încrederea, cooperarea şi acţiunea colectivă pentru asigurarea bunurilor publice, constituie cealaltă parte”.[58]

În consecinţă, Sachs a devenit unul dintre promotorii (alături de cercetători precum Ostrom şi Binswanger) unui “Plan B” neoliberal ce urmăreşte să utilizeze “capitalul social” ce corespunde bunurilor comune, pentru a contracara ameninţarea la adresa capitalismului reprezentată de “săraci”. Pentru Sachs şi compania, întrebarea e: “cum poate un bun comun şi/sau bun public să devină util pentru acumularea capitalului?” Ei nu presupun, aşa cum fac neoliberalii doctrinari, că aceste produse ale alegerii şi reglementării colective sînt legate inevitabil de o reducere a acumulării.

Sachs a continuat prin a se alia maşinăriei electorale a lui Blair, iar alături de Bono şi Live8 a conceput o strategie pentru diseminarea confuziei în rîndul mişcării anti-globalizare. În retrospectivă, cheia acestei strategii a fost inducerea confuziei între bunurile comune capitaliste şi cele anti-capitaliste. Această confuzie s-a intensificat odată cu demararea campaniei lui Obama pentru alegerile prezidenţiiale în SUA, un an mai tîrziu. După cum scria Obama în 2006, în cartea sa de campanie, Îndrăzneala Speranţei, neoliberalismul (ceea ce ideologii administraţiei Bush au numit “Societatea Proprietarilor”) era pe calea unei catastrofe politice pentru capitalismul din SUA, prin crearea unor diviziuni brutale de clasă, a unei clase muncitoare necompetitive, şi a unei clase capitaliste corupte şi iresponsabile. Răspunsul lui Obama la maladiile capitalismului american a fost şi este similar răspunsului lui Sach pentru Africa: acţiunile şi instituţiile comunitare trebuie tolerate, însă cu scopul de a face posibil un capitalism funcţional. Obama scria: “Asemeni predecesorilor noştri, ar trebui să ne întrebăm ce fel de combinaţie de politici va duce la o piaţă liberă dinamică şi la siguranţă economică generalizată, la inovaţii antreprenoriale şi mobilitate socială progresivă. Şi ne putem lăsa călăuziţi de maxima simplă a lui Lincoln: vom face în mod colectiv, prin intermediul guvernului nostru, doar acele lucruri pe care nu le putem face la fel de bine, ori deloc, în mod individual şi privat”.[59]

Odată ajuns Preşedinte, Obama şi-a format o administraţie dispusă să pună în aplicare această maximă, prin folosirea a trilioane de dolari din fonduri guvernamentale, pentru acoperirea unui spectru larg de acţiuni ce par a fi, pentru un neoliberal doctrinar, “colectiviste”, “socialiste” şi “comuniste” – de la preluarea controlului asupra sectorului bancar la impunerea de restructurări specifice în industria automobilelor. Scopul acestor acţiuni este însă readucerea economiei la stadiul de dinaintea crizei, al intervenţiei minimale a statului împotriva proliferării bunurilor comune permanente.

 În consecinţă, dacă înţelegem cu claritate sensurile opuse în care e folosită noţiunea de bunuri comune, totul se amestecă într-o ceaţă confuză în care Live8, campania pentru “terminarea sărăciei” şi Preşedintele Obama par a fi aliaţi ai mişcării Zapatiste! Conflictele politice şi ezitările din jurul întrunirilor G8 pot fi înţelese ca ciocnire şi fuziune a politicilor motivate de aceste două concepţii contradictorii, dar amestecate, despre bunurile comune. Acelaşi lucru poate fi susţinut despre campania şi administraţia Obama.

Pentru anti-capitalişti, cel mai mult contează viitorul bunurilor comune. Cu alte cuvinte, vor fi oare cedate “bunurile comune” celor care vor să le îngrădească semantic şi să le pună în continuare în slujba capitalismului neoliberal, sau vom continua oare să infuzăm “bunurile comune” în lupta noastră pentru o altă formă de viaţă socială, dincolo de coordonarea capitalului?

Într-un fel – şi cu toate acestea – viitorul din afara timpului capitalului e creat prin comunizare, astfel că întrebarea pe care am formulat-o la început – “au bunurile comune un viitor?” – e prost pusă. Întrebarea reală e: “poate exista un viitor în lipsa bunurilor comune?”

Text apărut în IDEA artă + societate, #38/2011

 Traducere de Anca Emilia Bumb şi Ovidiu Ţichindeleanu

_________________

[1] George Caffentzis este profesor de filosofie la Universitatea Southern Maine, important teoretician în tradiţia autonomismului marxist, fondator al colectivului Midnight Notes. Autor şi editor, între multe cărţi, al volumelor Auroras of the Zapatistas: Local and Global Struggles in the Fourth World War (2001), A Thousand Flowers: Social Struggles Against Structural Adjustment in African Universities (2000), Midnight Oil: Work, Energy, War 1973–1992 (1992), Clipped Coins, Abused Words and Civil Government: John Locke’s Philosophy of Money (1989).

[2] Despre Hardin, vezi mai jos. Expresia de “tragedie a bunurilor comune” a fost lansată în 1968 de biologul Garett Hardin, pornind de la o situaţie ipotetică, lipsită de relevanţă istorică empirică, în care nişte simpli păstori suprautilizează o păşune, urmărind interesul imediat şi nu cel pe termen lung, şi irosind, astfel, bunul comun. Argumentul ipotetic al lui Hardin a fost preluat mai tîrziu de economişti şi decidenţi neoliberali, pentru a justifica politicile de îngrădire a “rezervelor naturale”. Teorema lui Coase, după economistul Ronald Coase, recipient în 1991 al Premiului Nobel pentru Economie, stipulează posibilitatea obţinerii unui profit pur şi simplu datorită unei externalităţi (şi nu doar printr-o activitate capitalistă tradiţională, cu costuri de producţie etc.), fiind folosită în economia neoliberală ca bază “ştiinţifică” pentru iniţiative majore de reformă legislativă referitoare la alocarea drepturilor de proprietate, cu consecinţe directe în ceea ce priveşte privatizarea bunurilor comune. (n.ed.).

[3] Peter Linebaugh, The Magna Carta Manifesto: Liberties and Commons for All, Berkeley, University of California Press, 2007; Massimo De Angelis, The Beginning of History: Value Struggles and Global Capital, London, Pluto Press, 2007.

[4] Elinor Ostrom et al., Rules, Games, and Common-Pool Resources, Ann Arbor, The University of Michigan Press, 1994.

[5] Craig Calhoun et al., Bourdieu: Critical Perspectives, Chicago, University of Chicago Press, 1993.

[6] Jacques Derrida, Counterfeit Money, Chicago, University of Chicago Press, 1992.

[7] Mark Gelopter, “Integrating Scale and Social Justice in the Commons” în Joanna Burger et al. (eds) Protecting the Commons: A Framework for Resource Management in the Americas, Washington, D.C., The Island Press, 2001.

[8] Serge Latouche, In the Wake of the Affluent Society: An Exploration of Post-Development, London, Zed Books, 1993; Veronika Bennholdt-Thomsen and Maria Mies, The Subsistence Perspective: Beyond the Globalised Economy, London, Zed Books, 1999; Silvia Federici, “Women, Globalization and the International Women”s Movement”, în Terisa E. Turner şi Leigh S. Brownhill (eds), “Gender, Feminism and the Civil Commons”, număr special al Canadian Journal of Development Studies, Volume XXII, 2001, pp. 1025-1036.

[9] Midnight Notes Collective, Midnight Oil: Work Energy War, 1973-1992, New York, Autonomedia, 1992.

[10] p.m., Bolo-Bolo. New York: Autonomedia, 1995, pp36-49.

[11] George Caffentzis, “The work/energy crisis and the Apocalypse” in Midnight Oil Collective (eds), Midnight Oil, op. cit.

[12] Midnight Notes Collective, The New Enclosures, Boston, Midnight Notes, 1990.

[13] World Bank, Accelerated Development in Sub-Saharan Africa: An Agenda for Action. Washington, D.C., The World Bank. [“The Berg Report”], 1981.

[14] Robert H. Bates, Essays on the Political Economy of Rural Africa, Berkeley, University of California Press, 1983. doi:10.1017/CBO9780511558740.

[15] George Caffentzis, “The fundamental implications of the debt crisis for social reproduction in Africa” în Mariarosa şi Giovanna Dalla Costa (eds), Paying the Price: Women and the Politics of International Economic Strategy, London, Zed Books, 1995.

[16] World Bank, Sub-Saharan Africa: from Crisis to Sustainable Development, Washington, D.C., The World Bank, 1989, p.104.

[17] John Mihevc, The Market Tells Them So: The World Bank and Economic Fundamentalism in Africa, London, Zed Books, 1995; Garrett Hardin, “The Tragedy of the Commons”, Science 162 (1968): 1243-8.

[18] Ibid., p.1244.

[19] Bill Weinberg, Homage to Chiapas: The New Indigenous Struggles in Mexico, London, Verso, 2000; Vandana Shiva, Water Wars: Privatization, Pollution and Profit Boston, South End Press, pp102-103: Ken Saro-Wiwa, Genocide in Nigeria: the Ogoni tragedy by Ken Saro-Wiwa, Port Harcourt, Saros International Publishers, 1992.

[20] World Bank, World Development Report 1992, Washington, D.C., The World Bank, 1992, p.144.

[21] Karl Marx, Capital, Vol. I., London, Penguin, 1976, p.451.

[22] Ibid., p.452.

[23] Ibid., p.453.

[24] De exemplu, Elinor Ostrom, “Reformulating the Commons” în Joanna Burger et al. (eds), Protecting the Commons: A Framework for Resource Management in  the Americas, Washington, D.C., The Island Press, 2001, pp23-28; Ostrom Elinor, Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action, Cambridge, Cambridge University Press, 1990; Ostrom et al., Rules, Games, and Common-Pool Resources, Ann Arbor, The University of Michigan Press, 1994.

[25] Ostrom, Protecting the Commons, op. cit., p.21.

[26] Ostrom, Governing the Commons, op. cit., p.90.

[27] Ostrom, Protecting the Commons, op. cit., p.23.

[28] R.H. Coase, Essays on Economics and Economists, Chicago, University of Chicago Press, 1994, p.8.

[29] Ibid.

[30] Vezi, de exemplu, Francis Fukuyama, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity, New York, The Free Press, 1995; Amitai Etzioni (ed), New Communitarian Thinking: Persons, Virtues, Institutions and Communities, Charlottesville, University Press of Virginia, 1995.

[31] David Hume, An Inquiry Concerning the Principles of Morals, New York, Liberal Arts Press, 1957, p.123.

[32] World Bank, The World Bank Group”s Common Property Resource Management Network: Guide to CPRNet (1995). Vezi: info.worldbank.org, accesat la 17 Decembrie 2009.

[33] George Caffentzis, Three Concepts of Time and Class Struggle, lucrare nepublicată, 2006.

[34] Silvia Federici, Caliban and the Witch: Women, the Body, and Primitive Accumulation, New York, Autonomedia, 2004.

[35] Brian Donahue, Reclaiming the Commons: Community Farms and Forests in a New England Town, New Haven, Yale University Press, 1999.

[36] Marcus Rediker, Villains of All Nations: Atlantic Pirates in the Golden Age, Boston, Beacon Press, 2004; Todd Depastino, Citizen Hobo: How a Century of Homelessness Shaped America, Chicago, University of Chicago Press, 2003;Lawrence Lessig, The Future of Ideas: The Fate of the Commons in a Networked World, New York, Random House, 2001.

[37] Cf. Nels Anderson, The Hobo. The Sociology of the Homeless Man, Chicago, The University of Chicago Press, 1923, şi  Depastino, Citizen Hobo, op.cit.

[38] Anderson, The Hobo, op. cit., p.16.

[39] Depastino, Citizen Hobo, op. cit., pp.81-85.

[40] Anderson, The Hobo, op. cit., p.24.

[41] Ibid., p.25.

[42] William Greenleaf (ed), American Economic Development Since 1860: Documentary History of the United States, Columbia, University of South Carolina Press, 1968, p.79.

[43] Howard Zinn, A People”s History of the United States: 1492-present, New York, HarperCollins, 2003, p.238.

[44] Depastino, Citizen Hobo, op. cit., pp.171-194.

[45] Anderson, The Hobo, op. cit., pp.161-162.

[46] Depastino, Citizen Hobo ,op. cit., p.219.

[47] Claude Meillassoux, Maidens, Meal and Money: Capitalism and the Domestic Economy, Cambridge, Cambridge University Press, 1981.

[48] Steven Colatrella, Workers of the World: African and Asian Migrants in Italy in the 1990s, Trenton, NJ, Africa World Press, 2001, p.193.

[49] Midnight Notes Collective, Auroras of the Zapatistas: Local and Global Struggles in the Fourth World War, New York, Autonomedia, 2001.

[50] Pentru o bună, dureros de onestă relatare de-a fir a păr a modului în care s-a procedat vezi  Paul Hewson, ““It”s the Politics Stupid”: How Neoliberal Politicians, NGOs, and Rock Stars Hijacked the Global Justice Movement at Gleneagles …and How We Let Them”, în David Harvie et al (eds), Shut Them Down! The G8, Gleneagles 2005 and the Movement of Movements, New York, Autonomedia, 2005.

[51] Jeffrey Sachs, The End of Poverty: How We Can Make It Happen in Our Lifetime, London, Penguin Books, 2005, p.75.

[52] Ibid., p.74.

[53] Steven D. Levitt şi Stephen J. Dubner, Freakonomics: A Rogue Economist Explores the Hidden Side of Everything, New York, HarperCollins, p.205.

[54] Caffentzis, Three Concepts of Time and Class Struggle, op. cit.

[55] Sachs, The End of Poverty, op. cit., p.357.

[56] Ibid., pp.251-252.

[57] Ibid., pp.321.

[58] Ibid., p.327.

[59] Barack Obama, The Audacity of Hope: Thoughts on Reclaiming the American Dream, New York, Three Rivers Press, p.159.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.