Versul Buciumanilor. Apariţia rezistenţei în cazul Roşia Montană

gotiu-150x150Intro:

Rezistenţa faţă de proiectul minier al RMGC a început în anul 2000, prin înfiinţarea de către localnici a Asociaţiei Alburnus Maior. Din 2002, societatea civilă din România a început să se implice activ în salvarea Roşiei Montana, punând bazele celei mai de amploare mişcări civice din România (atât prin numărul celor implicaţi, cât şi ca durată în timp), care a ajuns, în aceste zile, să scoată în stradă zeci de mii de oameni. Fragmentul de mai jos reprezintă începutul capitolului dedicat apariţiei şi dezvoltării rezistenţei, din cartea „Morminte în mişcare. 11 ani la Roşia Montană”, care urmează să apară în această toamnă.

***

casa-evuta-bedii

Foto: Căsuţa Evuţei Bedii, în care s-a pus la cae revolta de la 1886

placuta-evuta-bedii

Foto: Plăcuţa comemorativă, cu inscripţia: „În anul 1886, la Evuţa Bedii în casă şi-au făcut sfatul deplin… să-i alunge pe străin”

baciu-colda

Foto: Baciu Colda (în prim-plan), unul dintre opozanţii din Bucium faţă de proiectul minier al RMGC, care povesteşte şi acum de revolta de la 1886

Versul Buciumanilor. Apariţia rezistenţei în cazul Roşia Montană (fragment din cartea “Morminte în mişcare. 11 ani la Roşia Montană”)

“Versul Buciumanilor/ Chiar despre-ntîmplarea lor/ Cum o fost şi o păţit/ C-un franţuz străin venit/ Venit din ţară străină/ Ne-a luat pita din mână/ Baia1 cea cu daruri plină/ Ce ne-a fost mai cu-ndemână/ Din ea trăia o comună/ Toţi bine cu voie bună/ Acum baia ne-a luat/ Suntem de pierit în sat”.

Astfel începe “Versul Buciumanilor”, o baladă intrată în folclorul Apusenilor, inspirată dintr-un fapt real – revolta băieşilor din Bucium, din februarie 1886. Un episod de luptă socială ignorat de istorici, regăsit şi re-valorizat doar de unii cercetători filologi, după anul 1965 (începând cu Dimitrie Braharu şi Mihail Triteanu). O plăcuţă comemorativă de pe o casă din Bucium aminteşte de locul în care au fost puse la cale şi au pornit evenimentele din 1886, care au stârnit o mare îngrijorare în fostul Imperiu Austro-Ungar, autorităţile temându-se că acestea ar putea reprezenta doar preambulul unor revolte sociale de amploare.

Revolta din Apuseni din 1886

Totul a început în anul 1880, când un grup de localnici mai înstăriţi au beneficiat de legislaţia care le permitea să arendeze mici zone miniere. 36 de buciumani s-au asociat (lucrând în târşăjie) pe principiul participării în cote părţi (cuxe) la cheltuieli, în funcţie de care primeau şi cote părţi din câştig. Grupul a arendat de la autorităţi perimetrul minier cu nume “Sfântul Petru şi Pavel”, dar primii trei ani de exploatare le-au adus beneficii puţine. Ajungând însă în zona mai puternic mineralizată, timp de doi ani localnicii au obţinut profit. La sfârşitul anului 1885, buciumanii au solicitat prelungirea arendei, chiar dacă aceasta fusese majorată exagerat de către procuratorul Lukaci Bela (majorare care avea la bază, de fapt, investiţia făcută în exploatare – care dăduse rezultate în cele din urmă – chiar de către arendaşi). Spre surprinderea lor, buciumanii au aflat însă că nu le-a fost prelungit contractul, acesta fiind acordat unei societăţi franceze, iar procuratorul Lukaci Bela plecase la Budapesta. În lipsa acestuia, însoţiţi de jandarmi, reprezentanţii societăţii franceze le-au pus în vedere foştilor arendaşi ca în termen de trei zile să elibereze perimetrul de minereul pe care îl extrăseseră şi de bunurile lor. La întoarcea procuratorului, acesta le-a spus că nu poate face nimic, atâta timp cât există un alt contract.

Nemulţumirea legată de modul abuziv în care le fusese refuzată prelungirea arendei a fost dublată de tehnologia pe care societatea franceză intenţiona să o folosească (care reprezenta începutul exploatării intensive a aurului). Temerea localnicilor era legată de faptul că o asemenea tehnologie va duce la epuizarea în scurt timp a întregului zăcământ aurifer şi, implicit, la exodul populaţiei rămase fără ocupaţie. Mărturii, transmise pe cale orală în sat şi culese la începutul anului 2012, aduc în discuţie şi faptul că tehnologia restricţiona accesul buciumanilor la sursele de apă (captate şi folosite aproape în exclusivitate pentru exploatare). Toate acestea, cumulate, au dus într-o perioadă foarte scurtă de timp (câteva luni) la o situaţie extrem de tensionată. Întruniţi în casa Evuţei Bedi, localnicii au ajuns la concluzia că distrugerea (fizică) contractului pe care îl deţinea societatea franceză va rezolva problema. În februarie 1886, 32 dintre aceştia au convenit să participe la un atac în forţă asupra sediului companiei, în speranţa că vor găsi acolo contractul.

Acţiunea nu s-a desfăşurat însă, conform planului. Grupul de mineri, conduşi de Nicolae Rancea şi Macarie Vasiu, au atacat sediul minei, unde l-au găsit doar pe locţiitorul administratorului Dieterlin, care era şi casier al societăţii. Acesta a ripostat, trăgând cu revolverul la întâmplare, după care a încercat să scape sărind pe fereastră. Căzătura i-a fost fatală, murind după câteva zile. Buciumanii au pătruns în birourile minei, unde au găsit ceasul de aur al lui Dieterlin şi o ladă cu bani, “mai mulţi de o mie” (conform baladei) pe care iar fi îngropat într-un loc ascuns (într-o versiune), respectiv în focarul unei vetre de cazan de ţuică (conform altei surse). Nu au dat însă peste contractual pe care îl căutau. Autorităţile au trecut la represalii în zilele următoare, terorizând sătenii din Buciumi-Poieni, până i-au descoperit pe atacatori, pe care i-au arestat şi i-au întemniţat la Alba Iulia.

Primele relatări ale presei de limbă română şi maghiară (“Gazeta de Transilvania”, “Tribuna”, respectiv “Favarosi Lapok”)  au acreditat versiunea jafului ca mobil al atacului. Pe parcursul desfăşurării anchetei judiciare a fost evidenţiat însă mult mai pregnant caracterul economic şi social al acţiunii. De aici şi frica autorităţilor austro-ungare că răzmeriţa ar fi putut să continue cu o răscoală de mai mare amploare, care să cuprindă Munţii Apuseni (după exemplul răscoalei lui Horea ori a Revoluţiei de la 1848). Pedepsele s-au dorit să fie, în acest sens, exemplare, de la 2 la 10 ani, pentru participanţii la atac.

Revolta de la 1886 este ignorată de istoria oficială. E păstrată în tradiţia orală (balada “Versul Buciumanilor”, culeasă şi transcrisă de profesorul Dimitrie Braharu doar la 1865, care redă toate momentele acesteia – contextul, pregătirea revoltei, atacul, terorizarea sătenilor pentru a-i prinde pe făptaşi, arestarea lor, procesul şi anii de puşcărie – balada a fost scrisă de unul dintre condamnaţi)2 şi a fost sursă de inspiraţie pentru Ovidiu Bârlea la scrierea romanului “Şteampuri fără apă” (Ed. Cartea Românească, 1979). În diferite versiuni este povestită şi acum de către ţăranii din Bucium. Aceştia o invocă  inclusiv pentru a justifica o acţiune de la începutul anilor 2000, când i-au pus pe fugă pe angajaţii companiei care făcea explorări în zonă (aprinzând focul la gura unei mine în care aceştia făceau prospecţiuni).

Similitudini cu situaţia actuală şi contextul apariţiei rezistenţei

Contextul contemporan prezintă numeroase similitudini cu cel de la 1886. O companie străină a concesionat zăcămintele de aur din Roşia Montană şi Bucium, în condiţiile în care autorităţile române, în mod abuziv, au refuzat să recunoască drepturile de exploatare dobândite de localnici în secolul al XIX-lea şi după 1918, până înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial. Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea exista doar o temere că noua tehnologie va duce la epuizarea rapidă a zăcămintelor de aur, de această data tehnologia propusă de proiectul RMGC reprezintă o certitudine: se intenţionează extragerea în totalitate, într-o perioadă extrem de scurtă (mai puţin de o generaţie) a întregului zăcământ de aur care a rămas neexploatat. Mai mult, proiectul nu vizează doar restrângerea accesului la alte resurse (apa), ci, prin exploatarea intensivă în cariere de suprafaţă, distrugerea tuturor resurselor  de dezvoltare alternativă a zonei (munţi, păduri, păşuni, fânaţe, surse de apă, patrimoniu cultural material şi imaterial). Cu riscuri şi pierderi nu doar pentru comunitatea locală, ci pe arie mult mai largă. Din acest punct de vedere, apariţia opoziţiei locale nu reprezintă o surpriză. În fond, reprezintă exercitarea unui drept legitim de auto-apărare. Neaşteptată este însă amploarea, atât ca număr de acţiuni, diversitatea acestora, cât şi a timpului îndelungat de rezistenţă. La începutul anilor 2000, când opoziţia a început să se coaguleze, puţini acordau şanse unui grup de săteni din Apuseni care se împotriveau unei companii în spatele căreia au ajuns să se împletească cele mai diverse şi meschine interese: cele ale profitorilor autohtoni ale schimbărilor din România de după 1989, cu cele ale unor milardari fără scrupule de pe Wall Street şi din alte părţi ale lumii.

În capitolele anterioare am descris mecanismele greu de imaginat pe care afacerea Roşia Montană le-a pus în mişcare: încrengăturile transpartinice, pornind de la “ghişefturile” deloc neînsemnate ale politicienilor locali, până la cotizaţiile substanţiale care s-au scurs către partidele aflate, pe rând, la guvernare; sume colosale aruncate în joc pentru manipularea opiniei publice şi controlul mass-media; cooptarea/cointeresarea, ca lobby-işti, a unor foşti consilieri ai preşedinţilor americani Carter, Bush şi Clinton ori a fostului şef de cabinet al premierului britanic Tony Blair; sprijinul unor ambasadori (ai SUA şi Canadei); cumpărarea conştiinţei şi a unor opinii favorabile din partea unor specialişti din diferite domenii.

Tu ce ai face cu 500 de milioane de dolari?

Suma pe care chiar reprezentanţii companiei o avansează (de aproape 500 de milioane de dolari “investiţi” până acum) vorbeşte de la sine. Am arătat deja: cheltuirea unei astfel de sume, chiar şi cu facturile supra-umflate cu care s-au realizat mari proiecte în România, ar fi trebuit să asigure în Roşia Montană măcar o autostradă suspendată peste Muntele Cârnic, un stadion de 30-40.000 de locuri şi aeroport la standarde internaţionale. Nimic din toate acestea nu s-a realizat: explorările (de câţiva ani), terenul sintetic de sport, achiziţiile de proprietăţi, cele câteva clădiri restaurate (aşa cum au fost restaurate şi alte peste 150 demolate), scoaterea noroiului din câteva foste mine romane) nu pot acoperi, nici pe departe o astfel de sumă. Diferenţa uriaşă nu se regăşte decât într-o măsură absolut infimă în veniturile localnicilor. Restul vorbeşte de la sine despre cât de mari au fost şi sunt interesele din jurul acestei afaceri.

Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, opoziţia a pornit la drum fără a avea o minimă experienţă, cazuri similare recente în istoria României la care să se raporteze şi din care să se inspire. Deceniile de comunism şi anii 90 nu le-au fost de prea mare ajutor (societatea civilă rezumându-se să acţioneze după 89 la nivel minimal şi principial, amendând – şi încă într-un mod destul de firav – comportamentul şi discursul politic). După masacrarea şi trimiterea în puşcării a celor care s-au opus comunismului, în anii 50-60 ai secolului trecut (atât a intelectualilor, cât şi a clasei mai înstărite din rândurile ţărănimii şi a orăşenilor), dizidenţa s-a manifestat în cazuri şi situaţii individuale izolate, şi doar arareori în grupuri de cel mult câteva persoane. Momentul 1989 a fost, mai degrabă o revoltă spontană (dublată şi susţinută, din păcate, de manipulări grosolane ale celor care au preluat puterea de la Ceauşescu), nu rezultatul unor mişcări sociale şi/sau politice de amploare. Fenomenul Pieţei Universităţii a fost şi rămâne un reper de nesupunere civică, care nu a reuşit însă să impună şi să dea naştere unei societăţi civile mature. Piaţa Universităţii a impus câţiva lideri de opinie, dar cei mai mulţi dintre ei s-au rezumat să activeze la nivelul discursului politic. Rolul acestora a fost important în cadrul alegerilor din 1996, contribuind la victoria lui Emil Constantinescu în alegerile prezidenţiale şi a Convenţiei Democratice din România (CDR), la cele parlamentare. Eşecul guvernărilor CDR s-a răsfrânt negativ şi asupra acestei forme, totuşi, restrânse, de implicare civică.

Grevele studenţeşti din toamna lui 1995 (întinse pe perioada a patru săptămâni, cu peste 100.000 de studenţi în stradă la Cluj, Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi în alte centre univeristare) au dus la schimbarea fundamentală a Legii Învăţământului de atunci. Revendicările au fost, în principal, de ordin social, generate de taxele uriaşe introduce şi de lipsa de facilităţi pentru studenţi, ceea ce i-ar fi obligat pe mulţi dintre ei să renunţe la facultate (blocând, în acelaşi timp, accesul multora din generaţiile viitoare la educaţie superioară). A fost unul dintre puţinele momente (poate singurul) de solidaritate reală din societatea autohtonă – afectaţi erau 5%, maxim 10% dintre studenţi, dar aceştia au fost sprijiniţi atât de restul studenţilor, cât şi de alte categorii sociale eterogene (în fapt, părinţii, rudele şi cunoscuţii studenţilor). Sub presiunea alegerilor care urmau să se desfăşoare în primăvara şi toamna lui 1996 (locale, respectiv parlamentare şi prezidenţiale), Puterea a cedat, îndeplinind majoritatea revendicărilor. Grevele studenţeşti din 1995 nu au avut, însă, continuitate. Noile generaţii de studenţi nu s-au mai confruntat cu o situaţie pe care să o resimtă ca un atac direct la drepturile şi necesităţile lor ca grup (în stare să provoace o reacţie generalizată) şi nici nu au avut educaţia care să-i ajute să înţeleagă necesitatea de a se implica în cauze care nu îi vizau direct. La acest lucru s-a adăugat, după anii 2000, posibilităţile tot mai extinse de a studia şi apoi de a practica în alte ţări. Având o astfel de alternativă, cea mai mare parte a celor mai activi dintre studenţi nu au simţit nevoia de a contribui, de a provoca schimbări în mentalităţile şi funcţionarea societăţii autohtone. Lucru valabil şi pentru alte categorii sociale – ţărani şi proletariat urban -, care au optat pentru varianta emigraţiei temporare – pentru munci sezoniere – sau definitive. Soluţia emigrării (benefică economic pentru cei care optau pentru asta şi pentru familiile lor) a diluat astfel constituirea unei mase critice de schimbare.

Mişcarea sindicală a primit o grea lovitură în februarie 1999, prin demonizarea ultimei mineriade. Spre deosebire de mineriadele de la începutul anilor 90, cea din 1999 a avut la bază puternice motivaţii sociale. Percepţia asupra acestei mişcări a fost, însă, puternic influenţată de asocierea cu violenţele din Piaţa Universităţii, din 90, când minerii (în frunte cu Miron Cozma) au fost folosiţi ca forţă paramilitară de către Ion Iliescu pentru a pune capăt protestelor. Imaginilecu mineri spărgând barajele Jandarmeriei şi Poliţiei, prezenţa în fruntea minerilor a aceluiaşi Miron Cozma, faptul că singurul lider politic care i-a sprijinit, naţionalistul Corneliu Vadim Tudor avea (şi are) un discurs şi o imagine mai degrabă demnă de pavilioanele de psihiatrie, au făcut ca varianta oficială, a “tentativei de lovitură de stat” să fie acceptată de cea mai mare parte a populaţiei. Să te asociezi, chiar şi indirect, cu Miron Cozma ori Corneliu Vadim Tudor nu era o soluţie. Corneliu Vadim Tudor a strâns, totuşi, cu această ocazie, suficient capital electoral pentru a ajunge în turul II al alegerilor prezidenţiale din anul 2000. Provocând însă, pentru turul II, o mobilizare uriaşă în favoarea lui Ion Iliescu (inclusiv din partea contestatarilor lui).  “Lecţia” Corneliu Vadim Tudor (câştigarea de capital electoral prin încorporarea mişcărilor sindicale) a fost repede învăţată de PSD şi apoi şi de PDL. Favorurile obţinute de liderii sindicali (locuri eligibile pe listele electorale, dublate de numeroase avantaje materiale) au şubrezit însă încrederea, la nivel de societate, în aceste mişcări. Încorporarea politică nu a dus la o creştere a puterii sindicatelor, coruperea vizibilă a liderilor importanţi generând, de fapt, efectul contrar. Pe parcursul anilor 2000 a devenit din ce în ce mai greu să distingi când revendicările şi mişcările sindicale erau provocate de probleme reale şi când acestea erau manevre ale diferitelor partide politice, care foloseau sindicaliştii ca masă de manevră şi presiune în scopuri electorale.

ONG-ismul şi activismul, “oile negre” din mentalul colectiv

În fine, activismul de tip ongistic a reprezentat, atât în anii 90, cât şi în prima parte a anilor 2000 o mare necunoscută pentru România. Apărarea unor diferite drepturi civice (de la discriminare până la libertatea de exprimare), problemele de mediu ori de patrimoniu cultural au fost teme care constituiau o premieră pentru societatea autohtonă. Iar asocierea (la nivel de mental colectiv) a activismului social cu activismulde tip comunist nu avea cum să favorizeze şi să stimuleze implicarea civică. Ţine de o anumită anecdotică a terminologiei (şi a mentalităţilor) faptul că, în 1990, în Piaţa Universităţii din Bcureşti (dar şi la Timişoara, Cluj şi în alte oraşe din ţară care au replicat, la scară mai mica, Piaţa Universităţii), se cânta “Mai bine Golan decât ACTIVIST/ Mai bine mort decât comunist!”. În fond, protestele din Piaţa Universităţii din 1990 au reprezentat activism şi implicare civică în stare pură. Chiar dacă detestau termenul de “activist”, la rândul lor, protestatarii erau… activişti. Unii dintre ei refuză (în mod visceral, dar de înţeles) să accepte şi acum această realitate.

Utilizarea abuzivă a termenului în propaganda comunistă, asocierea lui cu una dintre cele mai detestate categorii de profitori ai sistemului comunist – activiştii de partid -, a generat o reacţie (normală) de respingere. Problema s-a perpetuat însă, generând o indezaribilitate socială faţă de orice formă de activism. Simpla caracterizare a unei persoane ca fiind “activist” a devenit similară cu anatemizarea implicită a respectivei persoane. O situaţie de care, şi în anii 90 ai secolului trecut, dar cu precădere după 2000, propaganda favorabilă proiectului de la Roşia Montană (dar şi în diferite alte cazuri care necesitau implicare civică şi activism) s-a folosit cu vârf şi îndesat.

Demonizarea prin etichetare nu reprezintă însă o noutate: luptătorii din rezistenţa armată anti-comunistă au fost “tâlhari”, intelecturalii, clasa mijlocie de la sate şi oraşe au primit calificativele de “duşmani ai poporului”, “burghezi” sau “chiaburi” (ultimii doi termeni folosiţi aprioric cu sens negativ în propaganda comunistă), protestatarii din Piaţa Operei din Timişoara, din decembrie 89, au primit distincţia de “huligani”, cei din Piaţa Universităţii, din 90, pe cea de “golani”, studenţilor din 95 li s-a spus “repetenţi”, activiştilor de după 2000 (în condiţiile în care, oricum, termenul în sine, de “activist” reprezenta deja o anatemă) li s-au mai aplicat etichetele de “stângişti” (“stângismul” reprezentând, de asemenea, o vină apriorică, asociată cu stalinismul şi comunismul), “anarhişti”, “anti-progresişti” (“progresul” fiind reprezentat, se înţelege, de corporatismul fără nicio reglementare), “eco-terorişti”  ori “ciumpalaci” şi “mahalale inepte” (protestatarii din Piaţa Universităţii, din Bucureşti, Piaţa Unirii, din Cluj, şi din alte oraşe, în ianuarie 2012). Acestora li s-a adăugat superiorul “pulime”, pus de o parte a “elitei” intelectuale, pentru a se delimita de “poporul care nu ştie şi nu înţelege ce vrea” (ironia sorţii avea să demonstreze că mulţi dintre aşa-zişii reprezentanţi ai “pulimii” au fost mai bine informaţi, înţelegeau mai bine mersul lucrurilor, îşi cunoşteau mai bine drepturile şi au fost mai determinaţi să şi le apere decât “elita” care îi privea superior). De altfel, dihotomia dintre “pulime” şi o anumită parte a intelectualităţii e o problemă specific românească a primelor decenii de post-comunism.

Până către sfârşitul primului deceniu din 2000 a existat o frică paralizantă printre cea mai mare parte a intelectualilor autohtoni de o eventuală etichetare – reală sau nu – ca fiind “de stânga”. De aici a rezultat şi o condiţionare, cu efecte cât se poate de negative pentru societate, de a aborda teme şi probleme de larg interes social, care ar fi putut genera o etichetare de acest gen (chiar şi în condiţiile în care modul de abordare ar fi putut să fie de pe poziţii cât se poate de liberale3). De unde a rezultat, la un moment dat, o situaţie paradoxală: intelectuali care ţineau cu dinţii de asumarea poziţiilor liberale şi, mai ales, neo-liberale (care proclamau intervenţia minimalistă a statului), funcţionau pe stipendii şi ocupând funcţii în diferite instituţii publice sau finanţate din bani publici, în timp ce intelectualii care îşi asumau poziţii şi ideologii explicite de stânga (sau doar teme de stânga), supravieţuiau prin finanţări şi proiecte independente, în cel mai clasic stil liberal.

Mai mult, largi categorii profesionale (cele mai elocvente exemple venind dinspre economişti, IT-işti, angajaţi ai unor diferite companii naţionale şi multi-naţionale) şi-au asumat o identitate  şi afinitate neo-liberală, ignorând (ne-conştientizând) statutul lor real: de… proletari. Discursul neo-liberal al preşedintelui Traian Băsescu, din 2009, i-a asigurat (e drept, la limită, şi beneficiind şi de prostia, gafele şi lipsa de corenţă a contra-candidatului Mircea Geoană) un nou mandat de preşedinte. Printre cei care au înclinat victoria în favoarea lui Traian Băsescu s-au numărat, într-un procent majoritar, chiar şi salariaţii sectorului public. Cei care aveau să resimtă cel mai direct şi la modul cel mai dur, ce înseamnă neo-liberalism, stat minimal şi austeritate, începând cu primăvara lui 2010.

***

“Fără şansă”, “O luptă pierdută din start”…

Am făcut această lungă paranteză (care ar merita, totuşi, aprofundată în studii mai detaliate) pentru a înţelege contextul în care apărut, a crescut şi a acţionat opoziţia faţă de proiectul minier de la Roşia Montană:

  • Având de înfruntat un adversar cu resurse financiare considerabile, apropiat şi conectat transpartinic la cel mai înalt nivel politic decizional (local, naţional şi până la Casa Albă şi Bruxelles), beneficiind de instrumente şi metode aplicate, testate şi verificate în sute de alte cazuri similar din întreaga lume (firme de avocatură, lobby, publicitate, PR, coruperea/influenţarea mass-media etc.); o situaţie agravată şi de coruptibilitatea generalizată mult peste limita respirabilităţii din România;
  • Existenţa, la nivelul României, a unui accentuat sedentarism civic (întins pe mai bine de jumătate de secol) şi bulversarea socială (lipsa de solidaritate între diferite categorii sociale şi/sau pe anumite teme care nu privesc direct o categorie socială/profesională sau alta, neînţelegerea reală a propriilor categorii sociale/profesionale din care fiecare face parte);
  • Lipsa de experienţă în exercitarea instrumentelor şi metodelor pe care un sistem democratic le pune, totuşi, la dispoziţia cetăţenilor;
  • Confruntată cu o listă lungă de mentalităţi colective: cele legate de “lipsa de şansă a oricărei forme de opoziţie”; de imaginea anatemizată a “activiştilor” (cu o notă în plus pentru activismul de mediu), generatoare a unei spirale a tăcerii (fiind indezirabil social să rişti etichetarea că eşti “activist”) ; de imaginea de salvatori a oricăror “investitori străini/strategici”; de imaginea pozitivă, ca simbol al bogăţiei şi bunăstării, pe care o are aurul; de “superioritatea” industriei asupra agriculturii, ca unic panaceu al dezvoltării economice şi sociale; de “sperietorile” de la Est (Rusia) şi de la Vest (Ungaria);
  • Lipsa de experienţă şi de apetenţă în subiecte similare, dublată apoi şi agravată de fondurile uriaşe “investite” de RMGC, a jurnaliştilor şi a mass-media;
  • Neînţelegerea rolului real al societăţii civile (în percepţia publică) şi bulversarea acesteia prin constituirea unei societăţi civile  paralele “convenabile” de către susţinătorii proiectului; fenomenul masiv al emigrării, care a funcţionat ca o supapă pentru nemulţumirile sociale, reducând şansele constituirii unei mase critice interesată şi implicată de/în schimbări reale în România.

Privind şi doar această “listă scurtă” a problemelor, e de înţeles de ce, la începutul anilor 2000, ar fi putut fi număraţi pe degetele de la mâini cei care ar fi pariat că opoziţia faţă de proiectul minier ar avea vreo şansă. Se înfruntau un David de câteva ori mai mic, şi un Goliat de sute de ori mai mare, decât cei care s-au confruntat în povestea biblică. Cu toate acestea, la peste unde deceniu de la începuturile opoziţiei, David a crescut şi rezistă. Nu peste noapte, precum în alte poveşti (cele cu Făt Frumos), ci zi de zi, lună de lună, an de an, recuperând substanţial din diferenţă şi echilibrând balanţa. Cazul Roşia Montană a devenit unul de notorietate naţională şi internatională. Şi un exemplu de implicare civică reală (şi nu doar pentru România). Cazul a intrat în conştiinţa publică, atât ca un exemplu ilustrativ pentru toate mizeriile prin care a trecut societatea autohtonă după 1989, cât şi ca un model de rezistenţă şi intervenţie. Înţelegerea cazului Roşia Montană ajută la înţelegerea eşecului social al României după 1989, dar oferă şi premisele şi un model de schimbare.

Scepticismul în privinţa rezultatului final se menţine şi acum (inclusiv printre unii dintre cei care s-au implicat direct), la cote ridicate. Personal (şi am prezentat şi voi prezenta numeroase argumente în acest sens) consider că proiectul de la Roşia Montană nu va fi finalizat vreodată. Că totul e doar o schemă prin care sume uriaşe sunt extrase de pe bursă şi/sau oferă suportul pentru diferite speculaţii la bursă (cele 500 de milioane de dolari “evaporate” deja în diferite buzunare, fără vreun rezultat concret; intrarea lui Timiş cu pantalonii rupţi în fund şi “exitul” cu 70 de milioane de dolari “în cont” sunt argumentele cele mai vizibile, dar nicidecum singurele, ale acestei înşelătorii). Dacă, la un moment dat, exploatarea va porni, va fi doar pentru a oferi o “acoperire” acestei inginerii (pentru a justifica sumele “investite” şi pentru a oferi posibilitatea de “exit” altor personaje implicate în afacere), cu şanse minime ca proiectul să fie dus la capăt.

Dar aceasta este, cum spuneam, doar o ipoteză personală, pentru care sunt necesare alte decenii pentru a fi confirmată sau infirmată (chiar şi dacă proiectul ar primi undă verde mâine, efectele lui vor putea fi cuantificate, în mod real, la zeci de ani de la… închiderea lui într-o formă sau alta). Să fim noi sănătoşi până la analiza finală. Indiferent însă de acest rezultat, rezistenţa faţă de proiectul minier reprezintă deja o victorie uriaşă. Atât pentru România, cât şi pentru fiecare dintre cei implicaţi în această rezistenţă. Informarea, problemele cu care s-au confruntat, micile victorii şi înfrângeri de etapă, au schimbat (şi continuă să schimbe) viaţa şi mentalităţile celor implicaţi, dar şi a celor care stau pe margine. Unele dintre aceste schimbări sunt deja vizibile (şi le voi evidenţia pe parcursul acestui capitol), altele, de asemenea, vor fi relevate doar în timp. Şi au legătură doar în parte cu deznodământul final al afacerii de la Roşia Montană.

***

NOTE:

1 – baia e denumirea populară (locală) pentru minele din care se exploata aur

2 – Dimitrie Braharu şi Mihail Triteanu, prezentări în iunie 1965, la o sesiune organizată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din România, Filiala Cluj, transcrise în “Aurarii din Buciumănimea Apusenilor în litaratură”, Voicu Ioan Macaveiu, Ed. Altip, Alba Iulia, 2003, pag. 40-41;

3 – când folosesc termenul “liberal”, fac trimitere la liberalismul clasic, de sec. XIX – începutul sec. XX (până la Keynes), personal apreciez că neo-liberalismul din a doua jumătate a sec. XX – începutul sec. XXI e o construcţie semantică frauduloasă, menită să ofere o aură de onorabilitate istorică, un ambalaj digerabil corporatismului dereglementat total; cu atât mai puţin liberalismul nu-l confund cu libertarianismul.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.