Unde sunt liberalii?

TEMA: Unde sunt liberalii?

Prietenii mei de la CriticAtac vor să ştie unde erau şi unde sunt liberalii. După doamna Zoe Petre, încerc să dau la rândul meu un răspuns. Mai întâi, voi încerca să descriu pe scurt cine cred eu că sunt liberalii în căutarea cărora au pornit Costi Rogozanu, Vasile Ernu şi ceilalţi. Ce să fac, sunt filosof şi simt nevoia să pornesc discuţia mai pe departe… În al doilea rând, voi aduce o critică modelului bipolar care e implicit şi uneori chiar explicit în textul-invitaţie. Iar la sfârşit, după atâtea ocoluri, voi răspunde şi la întrebări – cel puţin la cele pe care le-am înţeles.

Liberalii

 Mai înainte de orice, liberalismul este o antropologie. Pentru liberali, omul este o fiinţă amfibie, care locuieşte simultan şi cu egală îndreptăţire în două lumi distincte: într-o lume publică şi într-una privată. În lumea publică, individul este cetăţean; în cea privată, agent (un termen tehnic pe care nu-l agreez, dar care pentru moment este suficient ca descriere).

 De aici şi întreita sa libertate: cea publică (exprimată prin drepturile politice şi cetăţeneşti), cea privată (exprimată prin drepturile civile şi economice) – şi, în fine, libertatea ca transcendenţă, ca aptitudine de a nu locui închis într-o singură lume, de a se putea retrage din lumea privată în cea publică şi invers. Din perspectiva asta, spaţiul public funcţionează ca o transcendenţă pentru cel privat, şi reciproc.

 Tocmai această capacitate de a se mişca dintr-o lume în cealaltă face ca cele două lumi specifice omului să fie lumi deschise: dacă spaţiul public devine limitativ şi constrângător, individul poate „evada” în spaţiul privat, de unde să exercite presiuni pentru ca respectivele limite şi constrângeri publice să fie înlăturate; la fel, dacă spaţiul privat devine limitativ şi constrângător, individul se poate retrage în spaţiul public pentru a forţa de acolo anularea limitelor şi constrângerilor private.

 De aceea, afirmarea dublei naturi a omului este fundamentală (inclusiv din punct de vedere strategic) pentru orice liberal, indiferent de tipul de liberalism pe care îl susţine.

 Atât socialiştii cât şi conservatorii vor să-l închidă pe om într-o singură lume. Pentru socialişti, lumea umană prin excelenţă este cea publică. Dacă acceptă lumea privată, socialiştii o vor subordonată celei publice şi modelată pe cât posibil după aceasta. Prin contrast, conservatorii consideră că lumea umană este prin excelenţă cea privată. Dacă acceptă lumea publică, ei o vor subordonată celei private şi pe cât posibil modelată după aceasta.

 Dar, odată închis într-o singură lume, omul devine uşor de controlat. Pierzând accesul la transcendenţă, individul îşi pierde libertatea. Socialismul înseamnă sclavie, clama lordul Acton. Şi conservatorismul, adaug eu. Prins fără scăpare într-o singură lume, omul poate fi supus la tot mai multe constrângeri şi limitări, tocmai pentru că nu mai are nicio posibilitate de evadare.

 De aceea spuneam că, pentru liberali, recunoaşterea dublei naturi a omului este fundamentală în asigurarea libertăţii umane. Disiparea puterii şi divizarea ei în mai multe puteri de naturi diferite care se controlează reciproc au fost, sunt şi vor rămâne principalele strategii prin care liberalii garantează libertatea fiecărui individ uman.

 Când spaţiul public tinde să invadeze sau chiar să anihileze spaţiul privat, liberalii vor pune accentul pe dreptul de proprietate şi pe celelalte drepturi civile şi economice pentru a reface autonomia spaţiului privat. La fel, când spaţiul privat tinde să invadeze sau chiar să anuleze spaţiul public, liberalii accentuează noţiunea de cetăţenie, virtuţile civice şi valoarea democraţiei (atât în sens procedural, cât şi în sens substanţial).

 Cred că am precizat suficient credinţele liberale în datele lor principale, aşa că pot trece mai departe.

 Stânga şi dreapta

 Tocmai fiindcă pentru liberali omul este o fiinţă înzestrată cu o dublă natură, ei sunt ostili viziunii bipolare. Această viziune denaturează spaţiul public, conducând aproape cu necesitate către maniheism, prozelitism şi militantism politic. Dar partidele politice sunt organizaţii private, iar prozelitismul şi militantismul politic anulează civismul. Prin militantism, cetăţenii se pun de bunăvoie în slujba politicienilor, inversând astfel raportul natural de forţe dintr-o democraţie.

 Redacţia CriticAtac pare oripilată, pe bună dreptate, de faptul că foşti intelectuali publici s-au transformat, după 2004, în propagandişti ai unui politician şi ai unui partid politic. Regret şi eu această stare de lucruri, dar le amintesc celor de la CriticAtac că distrugerea substanţei democraţiei prin militantism şi propagandă politică nu este apanajul PDL şi al lui Traian Băsescu. Şi regimurile politice socialiste au făcut şi fac acelaşi lucru.

 O lume politică normală în termeni democratici nu este una bipolară, ci una multipolară, în care partidele nu se identifică în funcţie de „stânga” şi de „dreapta”, ci în funcţie de opţiunea lor ideologică: liberali, (neo)conservatori, creştin-democraţi, social-democraţi, socialişti, comunişti, ecologişti, naţionalişti, (neo)nazişti şi aşa mai departe.

 O lume politică multicoloră, cu o societate civilă puternică şi în care militantismul politic este permis doar membrilor de partid este mult mai liberă decât lumea bicoloră de azi, împărţită procustean în stânga şi dreapta.

 De aceea nu simpatizez cu efortul redacţiei CriticAtac de a identifica susţinători ai liberalismului care eventual să fie utili unei coaliţii de „stânga”, la fel cum nu am simpatizat şi nu simpatizez cu efortul propagandiştilor PDL de a identifica aceiaşi susţinători ai liberalismului care să fie utili scopurilor „dreptei”.

 Din punctul meu de vedere, ambele eforturi provin dintr-o neînţelegere profundă a liberalismului. Nu poţi fi în acelaşi timp liberal şi util propagandei, fie ea de stânga sau de dreapta. Nu poţi nici măcar să fii în acelaşi timp liberal şi util propagandei PNL. Un propagandist cu valori liberale este o contradicţie în termeni, din simplul motiv că propagandistul este o persoană care susţine puterea unui anumit grup politic, pe când liberalul este o persoană care priveşte cu scepticism orice formă de putere.

 Întrebările

 Redacţia CriticAtac formulează o serie de întrebări care par mai degrabă un rechizitoriu la adresa celor cu credinţe liberale. Mărturisesc că nu am înţeles toate întrebările, aşa că nu ştiu cum să răspund la ele – dar există cel puţin două întrebări pe care cred că le-am înţeles şi la care pot aşadar răspunde.

 Prima dintre ele se referă la presupusa tăcere a liberalilor cu privire la procesul de privatizare. Mai întâi că această tăcere n-a existat niciun moment: liberalii au susţinut şi susţin procesul de privatizare a economiei româneşti. Dacă socialiştii consideră că întreprinderile comerciale nu trebuie privatizate, sau că întreprinderile privatizate trebuie renaţionalizate, asta e problema socialiştilor, nu a liberalilor.

 Cum am spus mai sus, liberalii consideră că omul este o fiinţă înzestrată cu o dublă natură, care locuieşte (şi trebuie să locuiască) simultan în două lumi: în cea publică şi în cea privată. După 50 de ani în care spaţiul privat a fost distrus metodic de regimul comunist, refacerea acestui spaţiu, inclusiv pe dimensiune economică, era absolut necesară.

 Însă pentru a garanta libertatea economică, privatizarea nu este suficientă. Ea trebuie completată cu un sistem de reguli care să garanteze libera concurenţă, în beneficiul consumatorilor. Nu politicile de privatizare sunt vinovate de efectele pe care le deplâng cei de la CriticAtac, ci absenţa liberei concurenţe: o legislaţiei stufoasă şi ostilă în spirit liberei iniţiative, impunerea de bariere şi costuri nenecesare la înfiinţarea de societăţi comerciale, o lege incredibil de proastă a falimentului, un sistem de taxe şi impozite împovărător (căci prost construit), controale excesive (şi politizate) din partea instituţiilor publice – şi aşa mai departe, lista e deprimant de lungă.

 Liberalii au susţinut tot timpul, şi atâta vreme cât vor rămâne liberali vor susţine în continuare că suprimarea libertăţii economice conduce cu necesitate la suprimarea libertăţii politice.

 La noi, privatizarea a fost „vândută” ca echivalent al libertăţii economice, ceea ce nu e nici pe departe cazul. Lumea feudală a fost o lume privată, dar în care libertatea economică a fost privilegiul câtorva, şi nu dreptul fiecărui individ uman.

 Pe scurt, liberalii au susţinut şi susţin procesul de privatizare, dar au criticat vehement şi continuă să critice absenţa regulilor care permit cu adevărat libera concurenţă – inclusiv a regulilor care împiedică firmele private să aibă un comportament prin care să anuleze libera concurenţă prin obţinerea unor poziţii dominante pe piaţă.

Liberalii au militat şi militează pentru impunerea acestor reguli ale concurenţei depline, libere şi loiale. Regulile astea nu sunt benefice doar consumatorilor, care astfel capătă acces la produse din ce în ce mai bune la preţuri tot mai mici (sau cel puţin constante), ele sunt benefice şi potenţialilor angajaţi. Firmele sunt cumpărători de forţă de muncă, şi cu cât sunt mai multe firme care concurează între ele pe piaţă, cu atât cererea de forţă de muncă creşte – şi, în consecinţă, preţul forţei de muncă creşte la rândul său.

 Cu alte cuvinte, impunerea fermă şi inteligentă a regulilor liberei concurenţe face ca oamenii să aibă acces la produse tot mai bune şi eventual mai ieftine (sau cel puţin la fel de scumpe) – şi, simultan, la locuri de muncă tot mai bine plătite (şi la condiţii de muncă din ce în ce mai bune). Dacă aceste reguli ale liberei concurenţe ar fi (fost) impuse, milioanele de şomeri de care vorbesc cei de la CriticAtac n-ar fi existat.

 Faptul că în România capitalismul liberal nu s-a impus, fiind preferate diferite forme de capitalism (neo)conservator (uneori cu nuanţe socialiste cel puţin la fel de devastatoare ca şi cele explicit neoconservatoare de azi), este o tragedie pe care liberalii o deplâng cu mult mai mult decât socialiştii sau (neo)conservatorii – şi împotriva căreia au continuat şi continuă să lupte cum şi cât pot.

 A doua întrebare se referă la Raportul Tismăneanu. Habar n-am ce scrie în Raportul Tismăneanu. Mărturisesc că nu l-am citit niciodată. Pentru că n-aveam de ce. Nu Comisia Tismăneanu a condamnat comunismul ca regim ilegitim şi criminal, ci preşedintele Băsescu. Eu n-am crezut niciodată că e nevoie de vreun raport pentru a condamna comunismul în România. Cu sau fără vreun raport al vreunei comisii, comunismul trebuia condamnat – şi personal mă bucur că a fost condamnat.

 Faptul condamnării comunismului este independent de calitatea Raportului Tismăneanu. Să presupunem că Raportul Tismăneanu ar fi o mizerie. Bun, şi? Dacă Vladimir Tismăneanu şi echipa lui ar fi compus un raport execrabil n-ar mai fi trebuit condamnat comunismul?

 Nu înţeleg de ce se acordă atât de mare atenţie acestui raport. Singurul fapt care contează cu adevărat este că, în România, regimul comunist (deci nu comunismul ca idee, ci un regim politic care a existat efectiv) a fost condamnat ca fiind ilegitim şi criminal. Condamnarea a avut loc în Parlamentul României printr-o declaraţie a Preşedintelui României (oricine ar fi acesta şi oricât de proastă ar fi părerea mea despre el), deci respectându-se toate formulele democratice şi statale.

 A fost regimul comunist din România unul ilegitim? Evident, da. La noi, regimul comunist s-a instaurat prin fraudarea alegerilor şi ulterior prin interzicerea alegerilor libere, deci fără să aibă consimţământul liber exprimat al cetăţenilor.

 A fost regimul comunist din România unul criminal? Evident, da. Există un număr copleşitor de cazuri probate în care PCR şi guvernele comuniste succesive au încălcat grav şi flagrant drepturi imprescriptibile ale omului: au comis asasinate politice, au torturat, au arestat fără mandat legal, au deportat, au întemniţat din motive politice, au confiscat proprietăţi fără acte legale şi fără justă despăgubire, au violat dreptul la viaţă privată, au comis discriminări pe bază de avere, de origine socială, de convingeri politice sau religioase, de preferinţe sexuale – şi aşa mai departe.

 Şi atunci, despre ce vorbim?

 Mă opresc aici. Îndrăznesc să sper că punctul meu de vedere cu privire la unde au fost şi unde sunt liberalii e suficient de clar, cel puţin pentru acest început al discuţiei. Chiar sper ca dialogul să continue – nu se ştie unde va duce. Până atunci însă, nu mă pot abţine să nu mai adaug câteva lucruri.

 În anii ’90, liberalii – şi cei din PNL, şi cei neafiliaţi politic – au luptat pentru dezincriminarea homosexualitatăţii, nu socialiştii; liberalii, nu socialiştii au luat primele măsuri de recunoaştere a drepturilor romilor; liberalii, nu socialiştii militau pentru naţiunea civică şi împotriva politicilor anti-maghiare; liberalii, nu socialiştii au înfiinţat primele centre de monitorizare a drepturilor omului în România; liberalii, nu socialiştii militau pentru drepturile femeilor şi pentru o societate mai puţin patriarhală; liberalii, nu socialiştii militau pentru o democraţie substanţială. Unde erau atunci cei care azi ne iau la întrebări? Nu de alta, dar ne-ar fi prins bine ajutorul lor. Cel puţin nu ne-am fi simţit atât de singuri…

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.