Un text semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche. Merita citit (aici integral)
……
Partea ciudată este că autenticul ortodox Baconschi ţine un discurs protestant care l-ar face şi pe Luther să se întrebe dacă nu cumva a exagerat cu vocaţia divină a muncii. Partea gravă este că are dreptate: Europa crizei se îndreaptă spre această ideologie, iar diplomatul Baconschi nu a făcut decît să semnaleze alinierea României – fără cea mai mică rezervă – la această tendinţă încă negociată la nivelul marilor puteri europene. Acest misticism ideologic al hărniciei este soluţia ieşirii din criză iar el presupune, pur şi simplu, sacrificarea săracilor, declaraţi ontologic leneşi (chiar dacă nimeni nu a îndrăznit să-i declare pînă acum de-a dreptul „cerşetori“) şi astfel vinovaţii principali de toate nenorocirile crizei trecute, prezente şi viitoare. Statul social este „demascat“ ca stat asistenţial, iar acesta este radical delegitimizat de către puterile neoliberale care învinuiesc astfel greaua moştenire a unei stîngi fantasmate. Dihotomia salvează omenirea!
Povestea a început mai de mult, pe cînd faimosul Huntington, de pildă, buzduganul zmeului american, a fost aruncat în poarta Pieţei pentru a ne anunţa că omenirea se împarte în două şi că următorul clash va fi între development-prone cultures şi development-resistant cultures, adică societăţi făcute pentru muncă şi dezvoltare şi societăţi care prin spiritul lor mioritic local nu au fost şi nu vor fi niciodată apte de hărnicie productivă şi care, fără efuziuni sentimentale, trebuie lăsate în plata Domnului. În termeni academici, pedanţi dar precişi, aceasta se cheamă etnicizarea sărăciei: tot săracu-i vinovat, pentru că nu-şi schimbă mentalitatea congenitală de sărac!
Aceasta se întîmpla în anul de graţie 2000. Şi, ce să vezi, Huntington a avut din nou dreptate, ca şi în cazul pericolului islamic. Această „constatare ştiinţifică“ s-a transformat între timp în convingerea profundă a tuturor oamenilor de bine din establishment (sau care se visează established). Ei îţi vor spune, de pildă, cu un surîs cinic pe buze, că grecii „au huzurit atîtea decenii, acum a venit nota de plată“. Mîine, dacă, Doamne fereşte, România o va păţi şi ea, unul dintre aceşti domni cu convingeri puternice îmi va spune şi mie că am huzurit o viaţă întreagă, aşa că n-am decît să-mi vînd casa acum şi să dorm sub podurile Dîmboviţei, căci în viaţă greşelile se plătesc. Mă şi văd întrebînd, umil şi cu bocceluţa în spinare: cu ce-am greşit, săracu’ de mine? Tot aceşti domni se uită de sus la săracii înglodaţi în marasmul creditelor: „Dacă n-au cultură economică, ce să le fac?“. Deci, dacă am crezut în oferta băncilor, trebuie să plătesc pentru această greşeală. Şi tot un astfel de Captain Market mi-a spus cîndva că „ţăranii români sînt de vină pentru situaţia în care se află, că sînt leneşi şi nu au profitat de oportunităţile pieţei“. Ba tocmai că, cei care au putut, au profitat şi s-au dus să muncească pe piaţa liberă a Europei, lăsînd România cu aproape de două ori mai mulţi pensionari (asistaţi?) decît populaţie activă (harnică?). Dar aceste consecinţe dramatice şi previzibile ale dispreţului oamenilor harnici şi de dreapta nu le zdruncină acestora cîtuşi de puţin convingerile mesianice.
Mă simt tot mai de stînga, pentru că mă simt tot mai stîngaci în această lume care se declară tot mai creştină şi contestă mai vocal evoluţionismul, dar practică tot mai mult cel mai crunt darwinism social imaginabil. Mă simt tot mai solidar cu „săracii“, pentru că n-am fost învăţat să dispreţuiesc şi deoarece mă ştiu la fel de vulnerabil ca şi ei. Mă simt tot mai jidan, pentru că săracul, actual sau potenţial, a devenit jidanul crizei (sau ţiganul, dacă preferaţi, tot aia…). Mă simt astfel deoarece dorinţa mea legitimă de a muri în demnitate, aşa cum am trăit o viaţă întreagă, este tot mai ameninţată de politica acestei drepte „harnice“ şi dispreţuitor inumane.