Trebuie criticat statul, nu doar BOR

poenaruTemă: BOR – rival al statului modern?

Pe 3 februarie la Londra a avut prima întâlnire a The Sunday Service – o comuniune spirituală a ateilor. Aceștia s-au strâns la un loc, au ascultat prelegeri de fizică, și-au afirmat credința că nu există viață după moarte, au reiterat beneficiile carpe diem, au ascultat muzică și la final au băut ceai. Manifestarea a oferit astfel o splendidă ilustrare a aserțiunii lui Slavoj Zizek ce părea doar provocatoare: numai ateii pot crede cu adevărat.

Însă dacă în Anglia există credință fără Biserică, în România se pare că avem fenomenul opus: Biserică fără credință. În ultimii ani, cu excepția episodului nefericit de la Tanacu –mai degrabă un accident decât ceva substanțial dogmatic –, singurele discuții referitoare la BOR care animă spațiul public sunt legate numai de bani, în diferite forme: de la evaziune fiscală la salarizarea preoților de către stat, de la construcția giganticei catedrale pe bani publici la monopolul pus pe lumânări, tămâie și înmormântare, de la cifra de afaceri la valoarea proprietăților imobiliare. Astfel, BOR nu pare deloc o instituție religioasă care să suscite dezbateri prin pozițiile ideologice tranșante pe care le propune, ci mai degrabă seamănă cu o regie autonomă a statului ce îndeplinește niște servicii specifice (botez, nuntă, înmormântare), dominată, precum celelalte, de „băieți deștepți” – un fel de Hidroelectrica pentru suflet.

Desigur, BOR este ombilical legată de stat și de politic. Însă critica secular-umanistă a acestei relații este superficială și îndreptată în direcția greșită. Problema nu este BOR ca atare, ci statul. Ortodoxismul a fost folosit ca argument legitimator în favoarea statalității neîntrerupte încă din Evul Mediu, împotriva otomanilor, apoi în modernitate, împotriva fanarioților, și, mai recent, împotriva comuniștilor atei. Biserica Ortodoxă se înscrie astfel, împreună cu sângele, limba și teritoriul, în acel complex ideologic mai larg ce dă conturul statului fundamentat pe baze etnice și organice, precum statul român.

Prin urmare, în acest context cerința separării Bisericii de către stat este bine intenționată, dar inutilă. Critica adecvată ar fi aceea a separării statului de presupozițiile sale de organicitate și etnicitate pe care se întemeiază, din care ortodoxismul e doar o parte – cel mult un catalizator. Orice manual de istorie referitor la Transilvania sau la Republica Moldova conține probabil mai multe mesaje „religioase” și mistice decât orice oră de religie.

Din această perspectivă, valul recent de entuziasm ONG-istic prin care se cere interzicerea finanțării cultelor de către stat mi se pare fără fundament, pentru că este o critică particulară și partizană. În loc ca obiectul interpelării și chestionării să fie modul în care statul face finanțări în general, discuția este din nou cantonată în jurul unei singure categorii. Prin urmare, nu e deloc clar de ce statul ar trebui să nu mai finanțeze cultele, dar ar trebui să continue să finanțeze artiști, scriitori, gimnaste, polițiști și securiști –pentru a da niște exemple la întâmplare. Tipul acesta de intervenție și critică nu face decât să prelungească legitimitatea alocării discreționare a fondurilor publice în funcție de interesele private, de clasă și ideologice, ale elitei dominante care a monopolizat controlul asupra statului, tocmai pentru că este o intervenție efectuată în baza unei rațiuni private. Altfel spus, așa cum se întâmplă mereu cu ONG-urile, e o critică ce nu vizează un scop public general și universal, ci doar urmărirea intereselor particulare proprii împotriva altor interese particulare.

Mai mult, această critică a BOR-ului lasă deoparte foarte rapid faptul că în multe situații BOR oferă totuși o soluție în situații de sărăcie și de lipsă structurală de perspective. Biserica oferă un modicum de predictibilitate și suport, fiind, istoric, o alternativă la retragerea sau inexistența statului și instituțiilor sociale ale acestuia. Textura socială în care există totuși Biserica la nivel local este mai mereu uitată de către criticile ONG-istice ale acesteia, lucru perfect de înțeles având în vedere că aceasta se face având privilegiul unui salariu plătit din fonduri europene sau alte finanțări de proiecte. E, în definitiv, o perspectivă de clasă.

Generalizarea acestei perspective particulare de clasă este posibilă și datorită faptului că, dincolo de ce se crede, BOR e de fapt o instituție foarte fragilă politic, precară ideologic și lipsită de aderență reală în rândul populației. Faptul că pare nedezlipită de puterea politică nu se datorează puterii Bisericii, ci intereselor politicienilor care pot folosi Biserica și ortodoxismul ca forme de mobilizare emoțională în locul oricăror preocupări pentru doctrine, idei și programe. Adică, religia joacă aici exact rolul clasic de opiu pentru mase – o strategie funcțională mai ales în contexte de accelerare a precarității vieții, concomitent cu acutizarea polarizării sociale. Dar de ce ar fi asta structural diferit față de mobilizarea naționalismului etnic în aceleași contexte?

Datorită subordonării sale politice, BOR nu poate dezvolta un limbaj propriu și nici nu poate formula poziții ideologice foarte clare, în afara celor dictate de jocul politic. Există două singure idei vehiculate de BOR în spațiul public postdecembrist: împotriva avortului și împotriva homosexualității (despre care nici măcar nu e prea clar dacă o condamnă în sine sau doar în ce-i privește prezența în spațiul public. În rest, numai platitudini lacrimogene despre valorile familiei, iubirii și vieții cumpătate. Prin urmare BOR nu este suficient de radicală pentru a fi cu adevărat o voce publică de luat în serios. La urma urmei, până și intelectualii teologi, conservatori și anti-comuniști inspiră mai multă teamă și au produs mai multă ideologie hardcore decât BOR și-ar putea imagina vreodată (recitiți Omul recent, de pildă).

Spre deosebire de virilitatea acestor intelectuali (pace Mihai Neamțu), BOR este mereu în defensivă, încercând să justifice public, cu argumente liberale, beneficiile financiare oferite de către stat. Astfel, nu mai are forța de a fi cu adevărat dogmatică și implicată public. Aderența sa socială e așadar limitată la nivelul ritualic al superstiției și tradiției (precum închinarea spasmodică la trecerea pe lângă o biserică) sau, la celălalt pol, la habotnicism, în ciuda mistificărilor oferite de cifrele din sondaje privind încrederea în Biserică. Încercați să aflați poziția Bisericii în legătură cu orice subiect de interes public sau din viața de zi cu zi și o să dați fie peste o mare lipsă, fie peste o banalitate, în timp ce, desigur, mai degrabă ar trece o cămilă prin urechile acului decât să se poată identifica vreo critică a BOR față de clasa politică.

După 1989, BOR a rămas instituția cea mai nereformată în raport cu vechiul regim, din mai multe motive pe care nu le pot detalia aici. Însă în acest proces un catalizator important l-a avut anticomunismul care a trecut BOR pe lista victimelor regimului, în timp ce pentru răposatul Teoctist 22 decembrie a fost o zi obișnuită la serviciu, BOR-ul fiind de fapt recunoscută pentru numărul impresionant de agenți ai Securității pe care îi avea în structură. Astfel, poate că frenezia cu care BOR construiește azi biserici vine și din dorința de a compensa pasivitatea cu care accepta dărâmare lor înainte de 1989.

BOR este de fapt, la nivel de structură, funcționare și ideologie, foarte asemănătoare Partidului Comunist din perioada Ceaușescu, de fapt probabil singurul loc în care moștenirea aceasta mai există astăzi. La vârf, BOR este dominată de o nomenclatură care se autoreproduce, monopolizează toate resursele, promovează doar cadre obediente, fiind total ruptă de baza organizației, dar și de societate. Singura preocupare este doar păstrarea monopolului prin asocierea cu statul și națiunea. Mai mult, BOR pare că a preluat total ideologia naționalistă a PCR-ului, care la rândul său nu făcuse decât să ridice bazele moralității țărănești la rangul de filosofie de viață și de partid. Temele antiavort și antihomosexualitate izvorăsc mai degrabă din această tradiție decât dintr-un argument teologic clar exprimat, la fel stând lucrurile și în accentul disproporționat acordat moralei, vieții de familie, iubirii și virtuților traiului modest și decent. Chiar și sporadicele critici pe care le mai întreprinde uneori Biserica – prin reprezentanții ei care se exprimă public – sunt similare celor formulate de PCR și la fel de substanțiale: împotriva Vestului decăzut și necredincios dedat la plăcerile carnale, împotriva capitalismului de consum ce contravine bunelor moravuri (dar nu și o critică împotriva banilor, evident), împotriva televizorului care corupe. Uneori, aceste critici tind să devină autoreflexive, precum practica autocriticii în PCR. Dar, ca și acolo, rolul acesteia este doar de a întări ideea că nu există alternativă, că, în ciuda unor mici scăpări ale unor elemente negative, BOR e de fapt salvarea.

Recent, media mainstream par inundate de opinii ale preoților BOR, în special pe blogurile ziarului Adevărul. Dincolo de agramatismul și limba de lemn, aceste texte sunt importante pentru că relevă cadrele de gândire existente azi între „slujitorii Domnului” și felul în care acestea se produc și reproduc public. De fapt, aceste texte aparent banale articulează în mod public și transparent dubla fundamentare teoretică a gândirii BOR de azi: adică, la fel ca în ceaușism, o împletire între legionarismul mistic și naționalist interbelic cu național-comunismul specific anilor 70-80. Dumitru Stăniloaie și Octavian Paler, Arsenie Boca și Nicolae Steinhardt (toți la pachet cu Eminescu, desigur) sunt referințele intelectuale și sursele bibliografice ce eclipsează trimiterile la scripturi sau la alți teologi. Este evident o grilă de formare intelectuală și teologică la fel de împietrită în perioada ceaușistă precum instituția în sine care o reproduce constant.

Această încremenire istorică a BOR în ceaușism, precum și conservatorismul la care o obligă subordonarea față de politică, face posibilă instrumentalizarea sa și a membrilor săi ca exemple predilecte ale înapoierii, ale lipsei de modernitate. Astfel, pare că spațiul social actual este de fapt împărțit între, pe de o parte, ortodocși tradiționaliști intoleranți, deconectați de lumea și valorile contemporane, naționaliști, rurali și conservatori, iar pe de altă parte atei, liberali, umaniști, urbani, moderni și europeni. Aparent, un conflict cultural ireconciliabil, două Românii paralele.

La o privire mai atentă, însă, cele două tabere aflate aparent într-un conflict ireconciliabil împărtășesc de fapt o serie de presupoziții și valori comune: centralitatea iubirii (pentru aproapele în BOR, pentru democrație și reguli formale în partea cealaltă); căsătoria (heterosexuală și monogamă pentru Biserică, heterosexuală/homosexuală și monogamă pentru oponenți), importanța moralității în viața publică și politică (pentru ambele tabere), critica sexualizării excesive a vieții publice (din direcții diferite, dar specifică ambelor tabere), precum și importanța disproporționată acordată criticii mass-media și a presupusei influențe a acestora în spațiul social (din nou, ambele grupuri). Acestea sunt doar câteva exemple ce dau conturul orizontului comun specific atât așa zisei tabere liberale, cât și conservatorilor din BOR, cel mai bine exprimat popular de structura – și mai ales succesul printre liberali – a filmului După dealuri. Dar despre articulațiile și sursele istorice ale acestui orizont comun, cu o scurtă referire la film, va fi vorba într-un text următor.

 

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.