De cîteva săptămîni – ba chiar, subliminal, de cîteva luni –, Internetul şi presa naţională vuiesc de luări de poziţie privind necesitatea creării unui nou partid politic, eventual iniţiat din interiorul aşa-numitei societăţi civile.
Prima aluzie la o astfel de posibilitate a venit din partea consilierului prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, cu ale sale basme cu Albă-ca-Zăpada, misteriosul as din mînecă pe piaţa viitorului sezon electoral. Ajunsă în terenul presei, mingea, trecută prin fileul unui articol din România Liberă al Alinei Mungiu-Pippidi, trimiţînd la Alianţa pentru o Românie Curată, a fost preluată de www.HotNews.ro, unde Vlad Mixich a dezvoltat o analiză asupra potenţialului politic al tinerilor lideri proveniţi din tehnocraţie, ONG-uri etc. A urmat Dan Tapalagă. Bulgărul a devenit avalanşă odată cu un articol al lui Cristian Ghinea (unul dintre viitorii lideri pomeniţi şi de Alina Mungiu, şi de Mixich), în contextul unor reacţii venite din partea lui Dragoş Paul Aligică şi Mihnea Măruţă, cu un apendice, în timp, adus de participanţi ai scenei politice deja existente, ca Daniel Funeriu şi Monica Macovei (proiectată în postura de posibil conducător al acestei noi formaţiuni).
Într-o frumoasă zi de vineri, dezbăteam pe Messenger, cu Vasile Ernu, posibilul interes pe care „intelectualii de stînga“ reuniţi nu de mult în jurul platformei Criticatac l-ar avea în a se implica într-o politică de partid. Spre marea mea uimire, a părut că ideea unui nou partid nu e ceva de dat la o parte, la fel ca şi cea a „reformării din interior“ a partidelor deja existente. Poziţii pe care, ulterior, Ernu le-a dezvoltat într-un fel de replică la Ghinea – cerîndu-i acestuia, pe lîngă „reţeta de blat“ pentru, să-l numim, NPP (Noul Partid Politic), care, apropo, arată ca o combinaţie de implicare ONG-istică şi „Daţi un leu pentru Ateneu“, şi o „frişcă“ ideologică. La polul opus faţă de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, pe Voxpublica, vede salvarea în „luarea cu asalt“ a partidelor deja existente, într-o manieră, se poate înţelege, mai eficientă şi constructivă decît cea a intelectualilor de dreapta „infiltraţi subversiv“ în Partidul Democrat-Liberal.
Cristian Ghinea şi-a rafinat punctele de vedere într-un articol – răspuns la poziţia lui Ernu, tot pe HotNews, în care identifica trei variante posibile pentru noua structură politică: „Varianta A – nu se face un partid deloc, ci o mişcare civică ce va pune presiune pe actualele partide pentru a adopta principii de onestitate şi bună guvernare. De fapt, mişcarea există: România Curată. Eu sînt membru acolo. Minimal, mi-am făcut datoria şi am atras mai mulţi membri în alianţă, căutăm voluntari pentru filiale locale. Aşa se construieşte societatea civilă adevărată. (…) Varianta B – un partid axat pe o singură temă (sînt multe în politica modernă, ecologiştii, de pildă). Tema noastră ar fi onestitatea şi responsabilitatea publică. Adică exact ce lipseşte celorlalte partide. Onestitatea (…) nu e nici de dreapta, nici de stînga. (…) Varianta C – un partid cu o orientare doctrinară, cu viziune macro. (…) Va fi de centru dreapta. De ce? Plecăm de la pe cine ar putea să reprezinte: clasa de mijloc urbană“. Exemplu de politică de guvernare pentru această variantă? „Vouchere pentru şcoli. În loc să dăm banii către şcoli, mai bine îi dăm părinţilor. Fiecare contribuabil va primi partea sa de finanţare a învăţămîntului şi lăsăm decizia individuală (…). Apoi facem din şcoli unităţi locale de management, să concureze pe voucherele oamenilor. Asta e de stînga sau de dreapta? În SUA şi UK trece de dreapta, eu nu înţeleg ce are ideologia de-a face aici.“ Iată o soluţie pentru şcoala din Dolhasca.
De departe, cel mai realist text pe această spumoasă temă e cel publicat pe www.Criticatac.ro de Ciprian Şiulea – Şiulea este, de altfel, şi singurul dintre intervenienţii în această dezbatere care înţelege conceptul de „politică“ într-un sens mai vast decît cel de „politică de partid“. „Pragul care trebuie spart pentru următoarea etapă de dezvoltare a României necesită mult mai mult decît o simplă ajustare a sistemului politic actual, necesită o socializare substanţială a politicii. Ea nu trebuie neapărat să se producă mîine, probabil că e un proiect pe termen mediu, dar trebuie neapărat să se producă. Politica nu trebuie să mai rămînă apanajul aproape exclusiv al unor elite politice, sociale sau intelectuale restrînse, cu atît mai puţin al unora care în ultimii 20 de ani au dat dovadă de atîta complezenţă şi egocentrism“. „Onestitatea“ (şi, în subsidiar, anticorupţia) pe care se bazează idealul politic (sau propunerea politică) al lui Ghinea are exact metehnele pe care i se găseşte Şiulea: e găunos pentru că vag şi aparţinînd universului individualului („Moralitatea este vitală la nivel individual, la nivel instituţional mai puţin. Politica modernă nu se poate baza pe morală, nu are cum. De altfel, ipocrizia este evidentă atît din partea politicienilor care pretind că sînt morali, cît şi de partea alegătorilor care pretind că îşi doresc asta mai mult decît orice pe lume.“), iar potenţialul i-a fost deja erodat, întîi în 1996-2000, cu mult-aşteptata Convenţie Democratică, şi, apoi, în cadrul Alianţei Dreptate şi Adevăr (DA).
E cineva în ecuaţia asta care încurcă bine planurile: cetăţeanul votant, care, pentru ca noul partid să ajungă într-o poziţie de decizie, trebuie să se adune într-o mulţime mai mare decît cea a populaţiei localizate pe raza centrală a marilor oraşe Bucureşti şi Cluj (pentru numărul de cetăţeni cu drept de vot versus numărul celor activi pe Internet, vă rugăm apelaţi la ştiinţa preferată a începutului de secol XXI – mai ales în România –, şi anume, statistica, mai ales pentru procentul celor domiciliaţi la ţară sau/ şi cu acces limitat la educaţie şi tehnologie avansată; altfel, revenim la modelul PAC – Partidul Alianţei Civice). Ceea ce aduce pe tabelă următoarea necunoscută necesară respectivei ecuaţii: finanţarea. Un proiect precum Alianţa pentru o Românie Curată are alte mecanisme de finanţare decît un partid politic (mă îndoiesc că acesta din urmă va aduna fonduri transnaţionale, iar dezideratul no strings attached nu se aplică nici măcar iniţiativelor civice) şi, mai ales, acţiunile unei astfel de întreprinderi nu necesită ataşamentul faţă de idee a comunităţii direct vizate. Cît despre punctul de vedere (al lui Ghinea) că, în 2012, NPP nu va cîştiga alegerile, nu va ajunge la guvernare, dar va schimba mediul politic şi celelalte partide, perspectiva e sumbră: e cumplit de trist să crezi că trebuie să ai un partid care are structura şi idealurile unui ONG, e o alternativă la societatea civilă, nu e o ameninţare pentru ascensiunea la putere a celorlalte, dar le forţează să facă ceea ce societatea civilă nu poate să le forţeze să facă – adică să se schimbe –, pentru simplul motiv că doar el, NPP, vorbeşte aceeaşi limbă cu ele, respectiv, limba partinică.
Tema unui nou partid vinde o iluzie la care cu toţii reacţionăm instinctiv: cea a mereu posibilelor „momente zero“ (articolul lui Vasile Ernu vorbeşte despre o „generaţie zero“, explicaţia trimiţînd la anul 2000, intrarea pe piaţa muncii şi a ideilor a celor care la Revoluţie aveau între 10 şi 25 de ani, dar referinţa este explicită – l-aş contrazice, în asta, pe un alt participant la brainstorming, Ciprian Ciucu, cel care vedea în sintagma „generaţia zero“ nuanţe peiorative), a inauguralului, a începutului… de la început, cu aura lui de puritate şi bune intenţii. Fundalul e cel al unei deziluzii profunde faţă de politica de partid şi alternanţa la putere (ceea ce riscă să se traducă prin absenteism la următoarele alegeri) şi revitalizarea unor anume direcţii partinice (PRM şi fratele său întru populism cu frişcă naţionalistă, nou-creatul partid al lui Dan Diaconescu). Doar că, dacă în 2000, electoratul tînăr vedea „schimbarea“ în formaţiunea de margine, neerodată de putere, a lui Corneliu Vadim Tudor, acum golul e încă şi mai adînc. Însă nu doar imaginarul politic (de care, din nou, vorbeşte Ciprian Şiulea) e setat pe combinaţia „partid politic ajuns la putere“ ca unică soluţie, ci şi imaginarul civic. Orice teorie despre „de jos în sus“-ul organizării NPP se propteşte în faptul că singura formă funcţională de acţiune politică este partidul – partidele, în concreteţea lor, pot fi/ se pot reforma, însă exclusiv înăuntrul unei scheme structurale cît se poate de fixe, care defineşte conceptul de „partid politic“. Şi care n-are mare lucru de-a face cu onestitatea, anticorupţia şi alte deziderate cavaleresc-medievale (nu greşea Vadim Tudor cînd singurul referent pentru campania lui puritană era Vlad Ţepeş).
Marea victorie a electoratului „de jos“ ar fi, ar trebui să fie ieşirea din tentaţia Albelor-ca-Zăpada şi intrarea în zodia pragmatismului, conform căreia partidele sînt doar o formă de coagulare a politicului şi nu se identifică înseşi ideii de politic.
„Proiectul care merită promovat acum în România, după părerea mea, este cel al resocializării acestui stat, din punct de vedere al lărgirii bazei pentru decizia politică şi al apropierii ei de dezideratele societăţii“, spune Ciprian Şiulea, şi, cel mai probabil, are dreptate. Faptul că, în imaginarul nostru, decizia politică se identifică partidului politic e o slăbiciune… ideologică ce alimentează un mecanism de dezbatere politică redus la gestul introducerii unui vot într-o urnă, iar aceşti noi lideri, în loc de marota purificării prin reinventare partinică, ar putea, la fel de bine sau mai bine, să lucreze la alte reţete, reţete de socializare politică.
Ceea ce e cu adevărat copleşitor e că toată această discuţie despre NPP, găzduită aproape exclusiv online, dar cu mare vizibilitate pe agenda elitelor, de stînga, de dreapta sau liber-schimbiste, e un extraordinar impuls dat reşapării politice a actualelor partide (ceea ce bănuiesc că iniţiatorul ei, Sebastian Lăzăroiu, şi urmărea, de fapt). Pentru că orizontul de aşteptare al unui nou partid a fost deja creat, mai mult sau mai puţin artificial, iar singurii care deţin scheletul partinic sînt politicienii (se numeşte relaţia Măriei cu pălăria). Tot ei sînt şi cei care au nevoie: 1. de întreţinerea mirajului unei Albă-ca-Zăpada şi a miraculoaselor schimbări; şi 2. de păstrarea monopolului în ce priveşte decizia politică (altfel numită şi „putere“).