SUA-Pakistan: o alianţă tot mai instabilă

Statele Unite şi Pakistanul au fost aliaţi geopolitici apropiaţi încă de la naşterea Pakistanului în 1948. Cele două state au avut nevoie unul de altul în trecut. Au nevoie unul de altul şi astăzi. Priorităţile şi obiectivele lor politice s-au distanţat însă tot mai mult. Ambele părţi se tem că alianţa lor strînsă s-ar putea destrăma.

Originea alianţei e simplă. Două state, nu doar unul, au apărut în procesul retragerii imperiului britanic din India. Pakistanul s-a separat de India, şi de atunci au rămas în conflict constant. Cele mai mari temeri ale fiecăruia sînt legate de acţiunile celuilalt. Trei războaie au izbucnit între India şi Pakistan: în 1947-48, în 1965 şi în 1971. Primele două au fost luptate pentru Kaşmir, cu rezultatul unei partiţii de facto, a cărei legitimitate nu a fost acceptată de nici o tabără. Cel de-al treilea a fost războiul de secesiune a Bangladeshului de Pakistan, în care India a fost de partea Bangladeshului.

Un rezultat al acestui conflict continuu a fost refuzul ambelor ţări de a semna Tratatul de Neproliferare Nucleară. Ambele au iniţiat programe de dezvoltare a armei nucleare: dintîi India, probabil în 1967, apoi Pakistanul, probabil în 1972. Pînă în 1998, ambele state finalizaseră procesul şi deţineau rezerve de arme nucleare. E posibil ca armele nucleare să fi avut pentru India şi Pakistan acelaşi efect pozitiv ca pentru Statele Unite şi Uniunea Sovietică – o superprudenţă nedeclarată pentru ostilităţi militare, de teama consecinţelor.

India a urmărit de la bun început o politică de nealiniere în Războiul Rece. Statele Unite au definit însă aceasta ca înclinaţie către Uniunea Sovietică. Pentru a limita impactul acestei aparente înclinaţii, Statele Unite şi-au unit forţele cu Pakistanul. În timp ce acesta din urmă spera să recupereze, cu sprijinul SUA, acea jumătate a Kaşmirului care nu se afla sub controlul său, Statele Unite doreau controlul geopolitic asupra lumii musulmane de la vestul Pakistanului: Afganistanul, Iranul şi lumea arabă. Statele Unite au înţeles că principala condiţie pentru aceasta era asigurarea stabilităţii interne a Pakistanului. Ca urmare, Statele Unite au susţinut o serie de regimuri militare represive în Pakistan, şi nu şi-au manifestat nemulţumirea atunci cînd armata l-a înlăturat şi apoi l-a executat pe Zulfikar Ali Bhutto, unicul lider civil care încercase în anii 1970 să ducă o politică externă independentă de controlul SUA.

Pakistanul şi Republica Populară Chineză s-au născut în acelaşi an. Şi China a dus o politică de prietenie apropiată cu Pakistanul. Motivele Chinei nu erau foarte diferite de cele ale Statelor Unite. China nu era încîntată de legăturile Indiei cu Uniunea Sovietică, văzînd încă de atunci în India, precum în prezent, un rival politic şi economic în Asia – unul cu care şi China a avut un război sau “conflict frontalier” în 1962. China nu era încîntată nici de sprijinul continuu al guvernului indian pentru Dalai Lama.

Trei evenimente au deranjat aranjamentul comfortabil dintre SUA şi Pakistan în ultimii douăzeci de ani. Primul a fost colapsul Uniunii Sovietice şi sfîrşitul “războiului rece”. Acesta a coincis cu sfîrşitul programului Nehru de dezvoltare internă susţinută de stat şi înlocuirea acestuia cu un program neoliberal inspirat de Consensul de la Washington. Dintr-o dată, relaţiile dintre India şi Statele Unite s-au încălzit considerabil, spre amarul Pakistanului, şi într-adevăr al Chinei.

În al doilea rînd, politica internă a Afganistanului vecin s-a schimbat şi ea radical. În anii 1980, Pakistanul şi Statele Unite îşi uniseră forţele împotriva intervenţiei militare a Uniunii Sovietice în Afganistan, oprită de Gorbaciov. Dar apoi? Se ştie că serviciul secret pakistanez, ISI, a susţinut puternic Talibanul în preluarea controlului asupra guvernului afgan. Regimul Taliban a pus însă teritoriul ţării la dispoziţia al-Qaeda, organizaţie pe care Statele Unite începuseră să o vadă ca inamic principal, încă înainte de succesul atacului din 9.11 pe teritoriu american.

În al treilea rînd, odată cu înlăturarea Talibanului de la putere în 2002, printr-o invazie militară condusă de Statele Unite, forţele al-Qaeda s-au retras în bazele mai sigure din Pakistan. Programul al-Qaeda urmărea slăbirea legăturilor guvernului pakistanez cu Statele Unite, dacă nu preluarea puterii. Deşi prim-ministrul Pakistanului e civil, armata deţine încă puterea reală. Iar în rîndul forţelor armate, ISI pare a avea încă rolul determinant.

Acumularea acestor trei schimbări a dus la situaţia în care Statele Unite şi Pakistanul se află din jurul anului 2005. Cele două state rămîn apropiate, şi par a considera că au nevoie unul de altul, însă devin tot mai suspicioase în privinţa motivelor şi acţiunilor celuilalt, iar acordurile sînt tot mai nesemnificative.

Din perspectiva guvernului SUA, Pakistanul a fost principala sursă de sprijin exterior acordat Talibanului afgan, cel cu care forţele SUA (şi NATO) se aflau în conflict direct. O parte a acestui sprijin a venit din partea aşa-numitului Taliban pakistanez, greu de distins de al-Qaeda. O altă parte a acestui sprijin a provenit din partea ISI şi poate din alte sectoare ale armatei pakistaneze.

Pentru Statele Unite, devine tot mai clar faptul că armata pakistaneză nu dorise şi nici nu fusese capabilă să oprească forţele al-Qaeda/ale Talibanului pakistanez. Mai rău, e posibil ca părţi ale armatei pakistaneze să fi complotat activ cu acestea. Reacţia SUA a fost să decidă intervenţia directă în Pakistan, în două moduri. În primul rînd, prin folosirea avioanelor nepilotate, pentru atacarea directă a ţintelor considerate a fi periculoase. Desigur, problemele de manevrare ale avioanelor nepilotate sînt notorii. Au rezultat multe “victime colaterale”, spre protestul constant şi repetat al guvernului pakistanez. În al doilea rînd, Statele Unite au continuat pe cont propriu căutarea lui Ossama bin Laden, fără a informa autorităţile pakistaneze. SUA nu au mai avut încredere că acestea ar putea opri scurgerile de informaţii despre atacul iminent.

Dacă Statele Unite nu mai au încredere în autorităţile pakistaneze, de partea cealaltă suspiciunea e şi mai mare. Pakistanul are o singură garanţie a securităţii sale – armele sale nucleare. Cîtă vreme le deţine pe acestea, Pakistanul se simte protejat împotriva Indiei şi a oricui altcuiva. În prezent, autorităţile pakistaneze sînt convinse că Statele Unite ar dori să intre cumva în posesia arsenalului lor nuclear. Suspiciunea nu e chiar iraţională, fiindcă Statele Unite, la rîndul lor, se tem că al-Qaeda, sau alte forţe ostile, ar putea obţine acces la aceste arme, caz în care guvernul pakistanez nu ar fi în stare să facă nimic. Desigur, o asemenea presupusă tentativă a Statelor Unite, de preluare a controlului asupra arsenalului nuclear pakistenez, e departe de a fi o propunere practică. Nu încape însă îndoială că există persoane în guvernul SUA care se gîndesc la aceasta.

Ca urmare, fiecare parte îşi joacă atuurile. Statele Unite ameninţă cu tăierea sau reducerea drastică a ajutorului său financiar şi militar. Guvernul e încurajat în această direcţie de un Congres al SUA care e ostil alianţei cu Pakistanul. De cealaltă parte, Pakistanul reacţionează retrăgîndu-şi trupele de la frontiera cu Afganistanul, uşurînd mai mult ca niciodată eforturile Talibanului pakistanez de a acorda ajutor militar Talibanului afgan. Pakistanul mai aminteşte Statelor Unite şi că mai au un aliat puternic, China. Iar China continuă să sprijine Pakistanul.

Slăbiciunea regimului pakistanez e internă. Poate rămîne în controlul unei situaţii tot mai anarhice? Slăbiciunea Statelor Unite e lipsa unor opţiuni reale în Pakistan. O atitudine dură faţă de regimul pakistanez ar putea anula eforturile de retragere din Afganistan (şi Irak şi Libia) cu pierderi minime.

Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu

Comentariul Nr. 309, 15 Iulie, 2011

Copyright Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi permisiuni, incluzînd traduceri şi publicarea pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights[at]agenceglobal.com, 1.336.686.9002 or 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea de a înregistra şi transmite eseul altor persoane, în formă digitală sau prin e-mail, cu condiţia ca textul să rămînă intact iar nota de copyright să fie afişată. Pentru a contacta autorul, scrieţi la: immanuel.wallerstein[at]yale.edu.
 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.