Strategia de subdezvoltare a României – salarii asiatice şi preţuri europene

Victoria StoiciuPeste 65% dintre salariaţii din România au salarii mai mici decât salariul mediu pe ţară (apr. 2220 lei brut). Fără nici o ezitare, putem afirma că sectorul privat din Romania este cel responsabil pentru concentrarea sporită a angajaţilor în plaja cu venituri mici. Sectorul privat din România asigură salarii de mizerie, iar acest lucru se spune arareori – de regulă, se accentuează virtuţile sectorului privat, flexibilitatea cu care a reacţionat la criză, taxele pe care le plăteşte, etc. O analiză  a structurii salariilor în economia românească ne relevă câteva aspecte şocante: în sectorul privat, 7,9% dintre salariaţi au venituri sub salariul minim brut, faţă de doar 0,2% în sectorul public. Cei mai mulţi angajaţi din privat (56%) au salarii derizorii, situate între 700 şi 1500 lei brut (!), în timp ce în sectorul de stat marea majoritate (68%) au salarii între 1501 şi 4000 lei. Cât de mult se cunosc aceste date de către decidenţi şi liderii de opinie, e greu de spus – cert este că şi dacă ar fi cunoscute, interpretarea care li s-ar da ar fi cea deja enunţată de nenumărate ori, care ne repetă că salariile din sectorul public sunt nesimţit de mari, statul e un „obez” care s-a cocoţat pe umerii sectorului privat. Putem însă  să analizăm lucrurile şi din altă perspectivă. E normal ca salariile să fie atât de mici? De ce salariile sunt atât de mici în sectorul privat? Argumentul cu lipsa de productivitate nu constituie decât o explicaţie parţială: productivitatea scăzută justifică salarii mai mici, dar nu într-atât de mici. În România, productivitatea muncii e uşor sub  50% din productivitatea medie din UE, în timp ce salariul  minim  reprezintă  aproximativ o zecime din salariul minim din Franţa sau, în cel mai bun caz, jumătate din salariul minim al unor state noi membre UE (Lituania, Cehia, etc).

În fapt, e greu să identificăm factori obiectivi, de natură economică care să justifice un nivel salarial atât de mic. Salariile mici ţin de o decizie  politică şi o viziune despre strategia de dezvoltare a României, promovată  la greu în ultimii 20 de ani, indiferent de culoarea politică a guvernelor:  crearea/menţinerea unui avantaj competitiv prin menţinerea nivelului jos al salarizării. Forţă de muncă ieftină pentru a atrage investitorii străini – iată chintesenţa politicii de dezvoltare post-decembriste. În loc să investească în educaţie, formare şi sănătate, s-a preferat adoptarea unei „strategii” tipice ţărilor sub-dezvoltate şi anume  mâna de muncă ieftină, ignorându-se că astfel vom intra în competiţie cu o sumedenie de ţări asiatice şi africane unde ziua de muncă e remunerată cu un dolar, iar respectarea drepturilor sociale nu există. Faptul că salariile mari alungă investitorii străini este un mit neoliberal vehiculat pentru a inhiba orice revendicare salarială. În Franţa salariul minim e de zece  ori mai mare decât salariul minim în România, sindicatele sunt extrem de influente şi piaţa muncii hiper-reglementată. Cu toate astea, Franţa este ţara din UE cu cel mai înalt nivel al investiţiilor străine şi ţara care se situează pe locul trei în lume după SUA şi China la capitolul investiţii străine. România, deşi are salarii mici, legislaţie a muncii flexibilă (din 2011), sindicate puse pe butuci nu reuşeşte să devină o atracţie majoră pentru investitorii străini, iar volumul investiţiilor e în scădere. Iar atunci când investitorii vin, mulţi dintre ei nu par a încălzi locul prea mult, cum ne arată exemplul faimos al Nokia.

Când singurul avantaj competitiv este preţul scăzut al forţei de muncă şi nu gradul de calificare al acesteia – cum e cazul Franţei – este de aşteptat să  încurajăm investiţii temporare, de scurtă durată, cu investitori care îşi iau tălpăşiţa după ce au epuizat facilităţile fiscale şi legale oferite de stat. Şi dacă se întâmplă să rămână, o fac adesea pe spinarea contribuabilului român, aşa cum o arată numeroasele cazuri de privatizări „de succes” din anii 2000. Iată exemplul Ford:  în 2007, prin contractul de privatizare al Automobile Craiova, Ford cumpăra pentru 57 milioane de euro pachetul de acţiuni de la statul român. Prin contract, Ford se angaja să producă 250.000 de automobile pâna în martie 2012. Anul trecut, în martie, se încheie un act adiţional la contract prin care termenul se prelungeşte până la 31 decembrie 2012, iar cifra de 250.000 de unităţi este redusă la… 60.000 de maşini. Totuşi, Ford produce până la finele lui 2012 doar 30.000 de automobile. Acum, trebuie să plătească penalităţi de 14, 2 milioane de euro… dar, între timp, a mai încasat un ajutor de stat de 37 de milioane de euro. Asta, în condiţiile în care salariul mediu la Ford e de 1750 de lei, iar numărul de locuri de muncă de la Ford e de 3500.

În concluzie, în  loc să arătăm cu degetul la salariile mari din sectorul public, poate ar trebui să inversăm direcţia şi să ne întrebăm de ce avem salarii atât de mici în sectorul privat şi dacă ne dorim cu adevărat o strategie de ţară care să ne condamne la salarii mizerabile, pe o piaţă a bunurilor şi serviciilor care ţine totuşi ritmul cu preţurile de la nivel comunitar. De ce statul român  investeşte atât de puţin în educaţie, de ce avem cele mai mici cheltuieli cu sănătatea şi de ce subvenţionăm, direct sau indirect, profiturile unor companii multinaţionale care apoi îşi repatriază  profitul sau care după câţiva ani îşi relochează producţia? Cum putem face compatibile aspiraţiile europene, preţurile europene în condiţiile unor salarii mai mici chiar decât în multe state asiatice?  Strategia de (sub)dezvoltare a României trebuie regândită din temelii.

 

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.