Soluțiile clasei politice

I Soluţiile lor şi…

Avertisment

În cele ce urmează, vreau să relev două idei:

bazacanaPrima este că nu ne mai putem baza pe vreo înlocuire viitoare a fazei actuale a capitalismului, în care interesul privat a dus la autonomizarea şi puterea atât de mare a capitalului – căci ce reprezintă altceva financiarizarea? – încât a ajuns să anuleze orice apărare a societăţii, cu vreo fază de genul welfare state keynesian a compromisului „într-o ţară” cu sindicatele. Nu avem ce să aşteptăm – dar oare mai putem astăzi să nu vizualizăm ce înseamnă în mod concret pentru atâţia oameni aşteptarea noastră într-o teorie ruptă de viaţa reală, amânarea? – : pentru că nivelul actual de concentrare şi centralizare a capitalului, de subordonare instituţională definitivă a statelor, de acaparare a bunurilor publice de către capital cu banii săi fictivi obţinuţi din speculaţii, totul la nivel global, este atât de mare încât asimetria nu mai poate fi atenuată printr-o reconversie a capitalismului spre o „faţă mai umană”.

De fapt, această faţă a fost mereu rezultatul nu doar al presiunii de jos – al reformării capitalismului (şi, atenţie, în ţările deja de tip Centru sau potenţial iminent de acest tip) pentru a preîntâmpina mişcarea de transformare radicală a sa – ci şi al dependenţei capitalului de forţa de muncă. În statul social postbelic, ne amintim încă o dată, era vorba încă (deci lăsând acum la o parte – deşi niciodată explicaţia nu este reductibilă la o singură cauză şi întotdeauna trebuie luate în seamă condiţiile istorice complexe, mereu excepţionale – „spaţiul vital” asigurat capitalului prin „distrugerea creatoare” a celui de-al Doilea Război Mondial) de, cum l-am numit, „capitalismul naţional” în care capitalul vindea produsele create de forţa de muncă din statul respectiv. Deci acest capital trebuia, în ultimă instanţă, să accepte nişte cereri ale sindicatelor, cu atât mai mult cu cât această acceptare era şi benefică: deoarece dacă era stimulată cererea (internă), deci şi cheltuielile directe cu salarii şi cheltuielile sociale ale statului creşteau, atunci oferta îşi găsea piaţă şi se ajungea la creşterea profitului.

Dar astăzi, ne aflăm în faza transnaţională a capitalului/capitalismului. În goana sa firească după profit, capitalul a emigrat în ţări mai avantajoase lui – cu forţă de muncă mult mai ieftină decât în ţările Centru, cu piaţă de desfacere mai mare şi durabilă, cu un nivel de dependenţă ce presupunea oferirea unui „mediu de afaceri prietenos” – şi a ajuns să vândă produse create de forţa de muncă din întreaga lume. Capitalul transnaţional (CT) nu mai depinde de o forţă de muncă naţională. De aceea, nu mai este constrâns să accepte presiunile ei pentru un salariu decent. După cum, CT nu mai depinde doar de piaţa internă, deci de creşterea consumului intern al unor muncitori din welfare state, astfel al unei clase mijlocii: căci are la dispoziţie cumpărători din toată lumea, indiferent de tendinţa de reducere a statului social şi de sărăcirea clasei mijlocii. Nu a generalizat acest CT cumpărarea pe credit?

Ca urmare, scuturându-se de orice constrângere exercitată de sărăcani, CT îşi urmăreşte nestingherit marşul spre îmbogăţire şi acumularea puterii. Acum nu mai trebuie să facă nici un compromis de genul acceptării şi asigurării statului social. Iar pentru că această desprindere de acomodarea relativă cu nevoile sociale a dus şi duce la  reducerea cererii, deci la reducerea posibilităţii de profit, CT şi-a orientat capitalul spre speculaţiile financiare. După cum se ştie, câştigul din aceste speculaţii – orice fel de speculaţii care măresc „valoarea nou adăugată”, în fapt profitul[1] – este mult mai mare decât cel din economia direct productivă.

Creşterea financiarizării, decuplarea industriei financiare de economia reală arată decuplarea capitalului de nevoile reale ale economie, adică ale populaţiei. Iar asta înseamnă şi dominarea necondiţionată asupra statelor – cărora li se conferă doar rolul de a fi direct responsabile în faţa cetăţenilor lor, adică de a fi paravan al capitalului –:

–       prin îndatorarea statelor – iar această datorie a statelor a fost tocmai rezultatul măsurilor de scoatere a băncilor centrale de sub control public şi obligarea statelor să se împrumute de la băncile private care împrumutau pe o dobândă foarte mică de la banca centrală, al privatizării bunurilor publice şi al subvenţionării de un fel sau altul a capitalului privat –;

–       prin refuzul de a plăti impozite pe tranzacţii financiare[2];

–       dar şi prin transpunerea faptului împlinit al minimizării puterii reale a statelor în lege: „pentru protejarea investitorilor” este posibil ca aceştia să atace statele în justiţie dacă ele au legi „incomode” ca protecţia mediului, a drepturilor omului, inclusiv a celor sociale: adică să obţină despăgubiri de la state, deşi încalcă prevederi de mediu etc.[3].

Puterea statelor se diminuează astfel până la a nu mai putea fi responsabile deloc. Dar revenirea la statele puternice ale birocraţiilor locale este o soluţie? Nu, deoarece nici nu este posibil un stat puternic în condiţiile în care economia sa şi economia mondială sunt în mâna capitalului trans. Iar birocraţiile locale nu fac decât să adâncească starea rea a populaţiei. Nu de un stat birocratic avem nevoie, ci de unul al controlului public asupra activităţilor sociale.

A doua idee este că avântul ştiinţific şi tehnic de astăzi, oricât de formidabil, nu mai poate să contracareze efectele negative ale evoluţiei relaţiilor de capital. (Aşa cum, de-altfel, nici emigrările nu o mai pot face). Deci nu mai poate contribui la vreo turnură „cu faţa umană” a sistemului capitalist. Dar, dimpotrivă, ştiinţa şi tehnica actuale pot constitui terenul unei societăţi ce neagă raporturile structurale ale acestui sistem[4]. A avea în vedere o transformare radicală a capitalismului nu mai este nici de ordinul utopiei[5] – cum a fost pe vremea lui More sau Saint-Simon – şi nici nu transcende posibilităţile materiale ale societăţii.

Dimpotrivă, tocmai ştiinţa şi tehnica actuale permit depăşirea logicii economice şi politice bazate pe raritate[6] care a caracterizat istoria de până acum. Dacă logica economică bazată pe raritate şi pe precaritatea tehnicii a determinat logica politică a constrângerii şi dominaţiei – deci conducerea „tehnică” necesară a determinat conducerea politică – astăzi conducerea politică are o cauză economică/”tehnică” din ce în ce mai subţire.

Şi totuşi…

Ce trebuie

Deoarece rostul economiei este îndeplinirea nevoilor, şi toate mijloacele de a eficientiza mijloacele economice şi de a le măsura sunt consonante cu acest rost, să plecăm de la nevoile resimţite mereu de toţi. (Căci dacă plecăm de la obiectivul de maximizare a profitului privat, adică de la mijloacele economice subordonate acestuia, ajungem la un moment dat să ne întrebăm: bine, şi care este rezultatul social concret al acestei maximizări? Şi chiar dacă ideologia economică dominantă trece sub tăcere sau trece superficial peste această problemă, noi sau cei care întreabă tot la ea ajung).

După cum, să plecăm deocamdată doar de la nevoile cele mai arzătoare: de la minimul cerut, potrivit unei mentalităţi care a internalizat deja valorile demnităţii şi modernităţii şi care este rezultatul experimentării directe sau livreşti a statului social. Şi ne aflăm la 5 ani de la declanşarea crizei economice.

Da, populaţiei, şi asta înseamnă – dincolo de vorbe despre categorii sociale, despre nesimţiţi, despre prostiţi de ansamblul mesajului formativ al dominaţiei, despre epuizarea disponibilităţii de a reacţiona, despre incoerenţă şi oportunism, despre alinierea la modelul consumului nesănătos – atâţia working poor şi atâţia pensionari care vor muri cu zile sau vor rămâne din ce în ce mai bolnavi, mai chinuiţi şi mai vulnerabili, deoarece acum chiar nu vor mai putea să-şi îngrijească sănătatea, îi este imperios necesară:

–       1) (re)introducerea asistenţei medicale gratuite şi de calitate[7];

–       2) Populaţia are nevoie de învăţământ gratuit, de calitate şi accesibil la toate nivelurile: pentru că altfel calitatea activităţilor returnate societăţii va fi din ce în ce mai scăzută, va scădea baza de resurse ale creativităţii şi vor scădea şi salariile celor care, iată, au de oferit atât de puţin;

–       3) Populaţia a învăţat, vizibil în ultimul an, că trebuie să-şi asigure cel puţin resursele naturale ale ţării, dacă nu vrea să-şi distrugă chiar existenţa fizică: de aceea, revederea actelor de concesionare a exploatării resurselor naturale şi naţionalizarea resurselor naturale constituie condiţii primare ale existenţei populaţiei dincoace de pragul-limită al toboganului anihilării;

Cel puţin pentru a realiza această ultimă cerinţă, populaţia este conştientă că trebuie:

–       4) să aibă loc de-secretizarea[8] tuturor activităţilor de conducere ale statului, atât la nivel central cât şi local[9];

Iar deoarece salariile sunt, pentru majoritatea populaţiei, fie la nivelul minim pe economie fie departe de a asigura un trai decent, după cum sunt şi nesigure – în urma disponibilizărilor cu care sunt şantajaţi toţi, şi cei care intră în şomaj şi cei care rămân –,

–       5) trebuie să dispară coşmarul „legalităţii” acestei întregi situaţii în urma stipulării în Codul muncii a subordonării forţei de muncă faţă de proprietatea privată şi trebuie să dispară legile şi administraţia care nu sancţionează nici măcar ceea ce ele însele susţin în mod formal.

–   6) De fapt, cea mai directă urgenţă a majorităţii populaţiei este asigurarea locurilor de muncă – ceea ce, desigur, nu înseamnă locuri de muncă fictive –: iar pentru asta, trebuie să aibă loc o re-industrializare în interesul populaţiei, şi nu în acela al corporaţiilor.

Iată, am început de la cele mai arzătoare nevoi, şi nu de la cerinţe deduse teoretic şi explicate cu cuvinte prea complicate: nu „de la principii”. Cele mai arzătoare nevoi – pierderea locurilor de muncă în urma privatizărilor şi a trecerii economiei pe urmărirea interesului privat – arată spre necesitatea răsturnării acestei situaţii. Dar cum poate avea loc îndeplinirea acestor nevoi minimale? De unde bani? În cele ce urmează, vom vedea şi că sunt bani şi că îndeplinirea acestor nevoi antrenează şi „principiile”

Adică: A) În societatea actuală nu se pot îndeplini aceste nevoi.

Şi B)  Dificultatea întreprinderii de a realiza totuşi o viaţă demnă pentru majoritatea populaţiei – deci pentru acea parte a populaţiei exclusă de la o viaţă demnă dar înecată, „compensator”, în iraţionalism şi distracţie ieftină ca mod de petrecere a timpului[10] – nici nu face ca incorectitudini punctuale să fie considerate drept lipsite de importanţă, „în faţa sarcinilor maximale”, şi nici nu duce la substituirea acestor sarcini maximale dificile cu proteste punctuale. Ca să nu fie prea abstract: ba da, probleme „punctuale” ca încălcarea unor principii elementare ale statului de drept, ca incorectitudinea universitară sau corupţia deşănţată trebuie să stea în atenţia stângii şi să nu le expediem niciodată sub pretextul că ele sunt oricum „mici” faţă de chestiunile supravieţuirii ca atare a forţei de muncă etc. sau că ele reflectă, în fond, tocmai problemele structurale ale sistemului (probleme ce, doar ele, ar trebui atacate deoarece constituie cauza corupţiei etc.). Dimpotrivă, tocmai pentru că problemele sunt legate, trebuie să arătăm mereu că acele probleme „punctuale” – combătute serios sau declarativ şi de către forţe de dreapta – sunt şi motivul nostru de îngrijorare şi indignare, că trebuie să presăm concret pentru minimizarea, dacă nu pentru eradicarea lor şi că tocmai persistenţa lor, transpartinică, îndeamnă la a merge la cauze: dacă se doreşte, într-adevăr rezolvarea acestor probleme „punctuale”.

Trebuie să protestăm mereu: chiar atunci când alături de noi – şi nu noi alături de alţii, căci dacă lăsăm ca dreapta să confişte problemele corupţiei şi democraţiei, chiar a celei capitaliste, facem chiar rău, ne arătăm rupţi de realitate şi slabi: or, ca să-l parafrazez pe Mitterand, această poziţie, în fond înfrântă, este „contrarevoluţionară” – se aşează şi forţe care, într-un fel sau altul, nu au în vedere rezolvarea acestor probleme[11]

Dar, desigur, dacă nu putem să ieşim în stradă de câte ori încalcă puterile orice dram de corectitudine în limitele capitalismului, soluţia nu este să le privim ca pe nişte epifenomene, ci să le legăm de aspectele structurale ale sistemului. Iar din acest punct de vedere, da, au dreptate cei care evidenţiază legătura dintre capitalism şi corupţie, interesele împletite ale birocraţiei interesate de continuarea corupţiei şi ale birocraţiei interesate de „anti-corupţie”[12].

Capitalul nu vrea ce trebuie

Mai clar, nici deţinătorii de capital şi nici categoriile birocratice – beneficiare ale relaţiilor de capital şi susţinătoare arzătoare ale iluziei că aceste relaţii ca atare, deci deconectate de „măsurile de protecţie”[13] sociale care să le contrabalanseze, ar aduce prosperitatea şi democraţia pentru toţi – nu vor ca bogăţia socială şi fondurile create prin activităţile tuturor să fie repartizate în aşa fel încât să genereze cât de cât o viaţă demnă. De ce? Pentru că o asemenea repartiţie le-ar ştirbi şi partea, deci puterea economică şi, astăzi mai ales, şi capacitatea de a domina, puterea politică. De aceea, deşi acum când efectele politicii neo-liberale dezvoltate după anii 2008-2010 se dovedesc a fi mai greu de controlat şi FMI pare să emită idei mai blânde privind impozitarea, chiar birocraţia locală – alături, desigur, de filialele locale ale băncilor şi întreprinderilor străine – este aceea care îşi dovedeşte intransigenţa în materie de purism neo-liberal. După cum tot ea nu doar a încheiat şi intenţiona să încheie şi mai departe acorduri preferenţiale cu firme străine, ci a intenţionat (continuând de fapt un proces mai vechi) să scoată deschis legea de sub control public, privilegind infractorii din rândurile birocraţiei. Este aceasta doar o chestiune de „suprastructură”? Nicidecum: ci poziţia birocraţiei de susţinere a ofensivei capitalului deasupra tuturor condiţiilor: o „contra-revoluţie”[14] menită să dea înapoi cuceririle istorice ale forţei de muncă, inclusiv înţelesul ei propriu al democraţiei, cu 150 de ani. Ca urmare, nu mai putem avea iluzia că s-ar mai putea corecta capitalismul: el doar continuă pe trendul actual.

De aceea, pletora de analişti şi cântăreţi ai democraţiei şi statului de drept se ocupă fragmentat de „cât de necesară este susţinerea capitalului”, „cât de benefică ar fi o anti-corupţie eficientă – iată, aşa cum critică ei” –, „cum ar trebui să arate parlamentul/preşedinţia/guvernul”: şi niciodată nu-şi pun întrebări legate de urmările sociale ale unei politici calchiate după sfaturile lor. Ce se întâmplă dacă impozitarea capitalului e „prietenoasă” cu el, mai are statul bani pentru cheltuieli şi investiţii sociale, adică pentru asigurarea coeziunii sociale – în fond, singura sa legitimare?

Nu e suficient să asumăm că, la urma urmei, istoria modernă a dovedit o alternanţă de politici pro market (liberale şi neo-liberale) sau, dimpotrivă, de protecţie socială – de fapt, chiar a ţesutului social. După cum, nu e suficient să credem că vor avea loc cel puţin politici compensatoare ale durităţii neo-liberalismului: căci, aşa cum vedem, chiar minimul cerut de păstrarea unui mediu favorabil vieţii este mereu redus

Mai mult, nu există speranţă pentru păstrarea acelui minim – dar în ce constă şi cine şi cum îl proiectează? nu populaţia este aceea care trebuie să-şi spună cuvântul? – deoarece interesele capitalului (şi, încă o dată, cele ale marelui capital sunt nu doar cele mai puternice pentru a se realiza, ci şi pentru a le „asigura”, dacă excludem concurenţa şi concentrarea şi centralizarea, şi pe celelalte, mai mici) sunt cele care s-au impus şi după anii 2008-2010. Căci, dacă este vital pentru capital să nu se oprească, să continue mereu, asta înseamnă că el trebuie să asigure creşterea în continuare a capitalului fictiv prin financiarizare, deci toate fenomenele economice toxice, inclusiv subvenţionarea publică a acestor fenomene toxice.

Capitalul se întăreşte, desigur, cu ajutorul vectorilor ideologiei (neo-liberale), dar nu ideologia neo-liberală stă la baza acestui proces de întărire, ci interesele actorilor concreţi ai relaţiilor de capital. Proiectarea de către ei a acestor relaţii, desigur, cu ajutorul ideologiei, este cauza turnurii actuale a lumii. Deci, trebuie să înţelegem relaţiile de capital.

Cauze structurale ale situaţiei de faţă

Ele sunt economice.

Statul – pe care comentatorii şi s-d şi liberali îl consideră drept jucător egal cu relaţiile de capital – este, în primul rând, instrument al acestora şi numai în al doilea rând, şi în măsura presiunii de jos, un instrument de reglare socială în interes general. Asimetria instituţională stat-capital este punctul de demarare a politicii economice capitaliste. Iar politica neo-liberală – asumată, cum se ştie, şi de către s-d – tinde să pună statul cât mai mult în postura de sursă pentru profitul privat. Măsurile compensatorii ale statului pentru populaţie – mici creşteri nominale ale salariilor şi pensiilor –  merg în jos: corespunzător scăderii ratei profitului şi a crizei de sistem. Iar toate acestea deoarece nici o acţiune a societăţilor private nu ar fi avut succes dacă statul nu ar fi fost în subordinea lor şi astfel, dacă statul, cu forţa sa, nu ar fi intervenit în mersul lucrurilor. Capitalismul presupune ab initio intervenţionismul de stat[15]: ceea ce arată o dată mai mult că nu orice intervenţionism e de lăudat ca benefic pentru populaţie.

Astăzi vedem că o Putere cu majoritate s-d nu numai că reduce cheltuielile sociale, nu numai că transpune în lege desfiinţarea unor achiziţii sociale elementare şi „drepturile” capitalului de a spolia statul, ci anulează chiar principiul constituţional al proprietăţii publice asupra resurselor subsolului. Puterea s-d de acum nu face decât să continue trendul politicii din 1989 începând şi al tuturor partidelor. Dar mai poate cineva susţine PSD numai în virtutea unor vechi lozinci? Mai poate cineva să considere că social-democraţii ar susţine în mod real altceva decât statul în curs de minimizare şi stoarcerea beneficiilor pentru categoriile birocratice care îi susţin? Ce a însemnat altceva fragmentarea proprietăţii – adică ruperea logicii amonte-aval, materii prime şi prefabricate, exploatare, distribuţie, cercetare, vinderea separată a unităţilor – decât slăbirea puterii statului? Ce a însemnat altceva transferarea către instituţii administrative (inclusiv locale) a proprietăţii publice, instituţii care au avut atâta autonomie încât au considerat proprietatea ca a lor, le-au vândut, au făcut cu ele ce au vrut managerii, decât reducerea puterii statului? Ce a însemnat transferarea proprietăţii publice către instituţii de utilitate publică de genul Bisericii şi masoneriei sau ce a însemnat altceva „parteneriatul public-privat” (privat constituit prin rapt) altceva decât minimizarea statului? Ce a însemnat privatizarea prin listarea la bursă – bursa fiind o instituţie neînţeleasă de către majoritatea oamenilor – adică o privatizare nici măcar asumată, altceva decât minimizarea statului? Şi ce înseamnă minimizarea statului altceva decât minimizarea siguranţei de viaţă a oamenilor, confruntaţi cu „acumularea (de către unii) prin deposedarea (majorităţii)”[16]?

Ei bine, tendinţa de minimizare a statului reflectă nu doar asimetria stat-capital şi consensul birocraţiei de stat cu marele capital care îi poate asigura continuitatea, ci dezminte şi încrederea s-d că intervenţionismul de stat ar fi în principiu/totdeauna benefic. Deoarece efectul pozitiv pentru populaţie al intervenţionismului a fost doar urmarea unei conjuncturi istorice (perioada postbelică mai ales) şi doar caracteristic acestei conjuncturi.

(Şi nu este de mirare că şi welfare state şi „socialismul real” au căzut practic în acelaşi timp: sau, mai corect, fac parte din acelaşi proces al transnaţionalizării capitalului şi, astfel, al distrugerii oricărei strategii care se opunea acestei transnaţionalizări. Din anii 1960 a apărut o „epuizare” a modelului economiei planificate în creşterea productivităţii, a cantităţii de bunuri de consum şi deci în creşterea puterii de cumpărare şi în reducerea penuriei. Cam aceasta e concepţia generală – de la aceea a (neo)liberalismului dominant la aceea a „modelului chinezesc”[17] – despre „tot capitalismul e mai bun”. De fapt, nu a fost vorba de vreo manifestare a inferiorităţii economiei planificate – lăsând la o parte conducerea sa birocratică – faţă de „progresul economiei de piaţă”. Deoarece, în aceiaşi ani ulteriori reconstrucţiei economice de după război – şi pentru Occident şi pentru „socialismul real” – au avut loc şi procese asemănătoare în cele două arii de dezvoltare (continuarea statului social, evidenţierea consecinţelor pozitive ale acestuia) şi, odată cu anii 70, manifestarea aceleiaşi tendinţe a încetinirii productivităţii. Problema nu este însă nici a „socialismului” faţă de capitalismul biruitor şi nici a faptului că „socialismul” a fost de fapt un izotop al capitalismului. Ci că a început să se arate epuizarea principiilor capitaliste de economie: obiectivul profitului privat şi nu al valorilor de întrebuinţare destinate nevoilor, perspectiva pe termen scurt ca prioritară faţă de perspectiva pe termen lung, opoziţia dintre un asemenea obiectiv şi considerentele ecologice.

În „socialismul real” principiile de mai sus au fost amendate, desigur, dar tot s-au manifestat: prin tendinţa de fragmentare – în fond opusă planificării unitare – şi mai ales prin navigarea economiei „socialiste” în oceanul economiei capitaliste. Dar indiferent de contra-tendinţele – încă o dată, să excludem acum din discuţie caracterul birocratic – puse de către planificare şi de către obiectivele politice şi ideologice, în ultimă instanţă peste tot s-a vădit acea epuizare a principiilor capitaliste de economie).

Statul ca atare nu are puterea să contracareze acţiunile private, ca şi cum ar fi o forţă exterioară: „a societăţii, a politicului”. În realitate, şi capitalul (adică puterea relaţiilor de capital) şi statul formează o unică structură şi, cu toată autonomia lor relativă unul faţă de celălalt – ca autonomia relativă al oricărui subsistem din cadrul unui sistem – deci cu toate traducerile/medierile lor reciproce, ele, sau mai degrabă statul nu acţionează într-o opoziţie radicală. Ca să putem vorbi despre o acţiune a statului în sensul formării unei societăţi propice dezvoltării tuturor, trebuie să avem nu numai „suprastructura” – o politică a „societăţii civile” active şi responsabile – ci şi „structura”, relaţiile economice: aici cei doi termeni merg foarte bine.     (De aceea, chiar ideea de primordialitate a politicii asupra economicului – adică a capacităţii politicii de anulare a consecinţelor economiei private – ce îşi are originea nu doar în mitologia s-d ci şi a liberalismului, ar trebui privită cu circumspecţie[18]).

Am mai discutat despre relaţiile capitaliste (exploatare, concurenţă, centru-periferie[19]) formând un tot. Acum mă interesează să relev manifestări actuale ale acestor relaţii ce sunt cauze vizibile ale toboganului social.

Una este autonomia sistemului financiar bancar faţă de economia reală. Asta înseamnă că (şi în continuarea ciclicităţii relaţiei dintre acumularea reală şi cea financiară, deci a fazelor economice în care profitul e asigurat chiar fără producţia de mărfuri[20]) – datorită tendinţei de scădere a ratei profitului manifestată  odată cu terminarea reconstrucţiei economiilor occidentale de după al Doilea Război Mondial – a avut loc procesul de răzvrătire a capitalului bancar faţă de cel direct productiv/ faţă de subordonarea „naturală” faţă de capitalul direct productiv (în sensul că urmărirea prioritară a profitului bancar, în locul celui din producţia directă a devenit vitală pentru sistemul însuşi al relaţiilor de capital, adică pentru continuarea şi întărirea dominaţiei): deci procesul de întărire a instrumentelor financiar bancare şi de inducere a unei dependenţe crescute a producţiei directe de capitalul bancar; ca urmare, a avut loc o migraţie a interesului capitalului spre sectorul bancar[21] şi o transnaţionalizare accentuată a acestuia, model pentru transnaţionalizarea din economia reală.

În logica autonomiei sistemului financiar bancar, mişcarea economică este rezultatul mişcării capitalului financiar. De aceea, à propos de crize/mai ales de criza din 2008, sau mai degrabă à propos de ieşirea din criză, teza monetaristă este aceea că

  • reducerea ratei dobânzii la împrumuturile bancare (să nu defalcăm problema prea mult: împrumuturile băncilor de la bănci centrale pentru ca acestea să împrumute, la rândul lor, firmele şi statele; istoric, logica[22]) şi
  • baterea de monedă de către băncile centrale pentru ca băncile comerciale să aibă bani să împrumute firmele,

ar duce – după o perioadă prudenţială de reacţie la criză a sectorului financiar bancar, în care acesta a crescut dobânzile, tocmai pentru a curăţa piaţa de jucători slabi, deci reacţia constă în şi duce la concentrarea şi centralizarea obişnuită  – la re-uşurarea condiţiilor financiare pentru afaceri, deci la relansarea economiei.

Or, azi mai ales este clar că teza monetaristă nu se susţine. Căci nu e totul o chestiune de easy money, mai trebuie să existe şi posibilitatea firmelor de a avea pieţe de desfacere pentru ca să aibă de unde să plătească dobânzi şi să returneze împrumuturile. Iar concurenţa internaţională crescută nu prea mai lasă spaţiu pentru asta[23].

Autonomizarea capitalului financiar bancar[24], manifestată prin creşterea exponenţială a investiţiilor financiare, inclusiv prin celebra „micro-creditare”[25] – pentru a obţine profit cât mai sigur, cât mai continuu şi cât mai independent de fluctuaţiile cererii şi ofertei din economia reală – faţă de cele din producţia reală (deoarece aceste investiţii din economia reală amână profitul),  a fost determinată de tendinţa de scădere a ratei profitului pe măsura generalizării tehnologiilor înaintate[26] şi a contracarat relativ această tendinţă. După cum vedem, numai relativ. Căci a avut loc într-adevăr o creştere a profitului financiar – şi în acelaşi timp o scădere a celui industrial şi a valorii muncii[27] – dar în ultimă instanţă cele 2 tipuri de profit se cumulează sau, mai clar, cel financiar depinde în fond de „returnabilitatea” (vă rog să mă iertaţi pentru barbarism) investiţiilor din economia reală. Or, dacă concurenţa duce la reducerea producţiei (pentru păstrarea profitului marilor jucători din domeniul respectiv) şi dacă puterea de cumpărare a majorităţii nu creşte, profitul financiar nu poate merge la nesfârşit.

Iar baterea de monedă – nesusţinută de piaţa cererii care ar permite reîntoarcerea banilor –  pentru a da posibilitatea/chiar a forţa investiţiile[28] duce din nou la mulţi bani (prea mulţi pentru economia reală din punctul de vedere al marilor deţinători de capital, deci investiţi din nou în speculaţii financiare), preţurile cresc, dar un timp acest tot cumpărat cu bani falşi merge, iar apoi va urma un nou crah.

Ideologii mainstream au numit acest proces „distrugere creatoare” în economie: cei slabi dispărând şi cei puternici devenind mai puternici, totul e ca lucrurile să continue la fel şi-atunci crizele vor fi depăşite. Ce vedem astăzi?  Revenirea injecţiilor de bani de către băncile centrale din SUA, UE, Japonia, Marea Britanie, vechile dobânzi mici pentru împrumuturi, încurajând mai mult împrumuturile şi speculaţia financiară, dar şi creşterea datoriilor. Şi nu a fost această creştere cauza imediată a crizei?

(Atenţie: deşi nu este o măsură monetaristă – jocul cu întărirea monedei (în urma exporturilor mari) pentru a atrage capital sau a pentru a o vinde mai scump „investitorilor” financiari, sau cu scăderea monedei (pentru a putea exporta; deci în toate acestea jocul cu moneda mai degrabă urmează procesul economic real, chiar dacă poate fi desigur provocată o devaluare a monedei;  dar această scădere este doar o etapă de dinaintea întăririi) – jocul cu moneda poate fi integrat în monetarism[29]: adică în filosofia economică ce consideră că principiul – în sens filosofic acest ultim concept – este moneda şi echilibrul monetar, şi nu îndeplinirea nevoilor şi activităţile economice pentru acest scop).

Dar fluctuaţia valorii monedei, deci anularea disciplinei convertibilităţii sale în aur (dolarul – din 1971 începând), ducând la un flux de lichidităţi care înainte fusese controlat tocmai de către gold standard, este o măsură monetaristă. Este vorba şi de fluctuaţia dolarului şi de fluctuaţiile celorlalte monede, legate de dolar. Această măsură împreună cu autonomizarea monedei faţă de controlul statului (prin autonomizarea băncii centrale faţă de stat) au dus, din anii 1979-1980, după perioada euforică de după 1971 de inflaţie, la măsuri de dezinflaţie, adică de reducere a lichidităţilor injectate în economie şi ce au permis continuarea welfare state şi, dimpotrivă, de austeritate „necesară” pentru echilibrarea macroeconomică. Iar deoarece soluţia găsită pentru echilibrarea balanţei de plăţi a statelor şi impunerea disciplinei de dezinflaţie a fost tot economia reală, orientarea ţărilor spre exporturi[30], şi deoarece piaţa internaţională a devenit astfel saturată de ofertanţi, reducând siguranţa exporturilor şi rata profitului lor, capitalul s-a orientat spre industria financiară, tocmai în vederea obţinerii de profituri mari şi rapide. Perioada ce începe în anii 1975-1979 este şi perioada expansiunii financiarizării economiei capitaliste.

Evoluţia a dus la zdruncinări succesive de amploare mai mică sau mai mare, până la criza din 2008-2010. Astăzi, după 5 ani, corifeii economiei mondiale datează criza doar în aceşti ani de început.

Intermezzo: economia „post criză”

Dar lumea a depăşit într-adevăr criza? Bun, după momentul de vârf poate urma o refacere lentă, o recesiune. Dar este oare o asemenea recesiune ceva în afara crizei[31]?

Concluziile unor specialişti infirmă optimismul înainte de termen: criza va mai dura cel puţin încă 5 ani[32], sau 10[33], sau o generaţie (33 de ani)[34] sau va fi „noul normal”[35]. Ceea ce înseamnă că lumea ştiinţei şi tehnicii extraordinare de astăzi experimentează subconsumul datorită numărului insuficient de locuri de muncă[36] şi „datorită părţii mici sau în scădere a salariilor în venitul naţional în toate economiile avansate majore, inclusiv SUA, Germania şi Japonia, China…concentrarea crescută a bogăţiei şi inegalitatea crescândă a distribuţiei venitului…În nici una dintre ţările cu economie dezvoltată sau în China nu există tendinţa de a anula raportul slab al salariilor din venitul naţional şi de a înfăptui o alocare mai echitabilă a bogăţiei”[37]. Ca urmare –şi deşi concurenţa dintre ţări este acerbă[38] –, o expansiune economică bazată nu pe credit ci pe venitul gospodăriei este improbabilă. Iar refuzul CT financiar de a accepta reglementări care să reducă speculaţiile (cel puţin cele pe termen scurt, spune Gordon Brown) şi să scadă jocul cu credite face ca o nouă criză financiară să fie după colţ[39].

Mai departe. Imaginea economiilor dezvoltate – şi a celor din Uniunea Europeană şi a SUA – este una stranie. Pe de o parte, şomajul şi o evidentă restrângere a consumului semnalează mai degrabă continuarea crizei. La fel – unele capacităţi de producţie, chiar la ultimul răcnet al tehnologiei, ale căror produse sunt greu vandabile; capacităţile de producţie nici nu se mai pun în actualitate – ca să folosesc un termen filosofic –: doar n-o să producă stocuri. Această situaţie dă impresia de „supra-încălzire” a economiei. Pe de altă parte, formidabilele bogăţii încorporate în valoarea acţiunilor ce se face şi desface la burse (dar este vorba, cum spunea Marx, de un capital fictiv care se evidenţiază la bursă şi constă în preţul mult mai mare al acţiunilor unei întreprinderi decât valoarea lor reală),  sumele mereu mai mari ce cumpără pământ şi cele mai extravagante bunuri tangibile, par a da o culoare euforică situaţiei reale: caruselul cifrelor le eliberează mereu pe cele mai mari, aşa că „totul va fi din ce în ce mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

Oare?

Imaginarul colectiv este îmbibat cu ideea: vrem să vină investitorii, să fie o explozie a producţiei, ehei, ce bine ar fi. Dar nu e chiar aşa. Si nu doar pentru că logica de a atrage cu orice preţ, inclusiv cu cel de distrugere a naturii[40], accentuează decisiv starea de colonie. Ci deoarece în economia mondială există deja supra-ofertă, iar dacă o ţară – de exemplu, China[41] – oferă mai mult decât se cumpără, se vorbeşte de „supra-încălzire”.

(1) Acum:  de ce suferă o economie de “supra-încălzire”? Deoarece produsele oferite nu se transformă în marfă, adică nu sunt cumpărate. Adică nu se obţine profit, ci dimpotrivă, pierderi. Dar de ce ar avea loc acest fenomen? În ultimă instanţă, deoarece oamenii nu au bani să cumpere produsele respective. Deşi există nevoia de ele. Şi pe plan intern şi pe plan internaţional. Sigur că pe plan internaţional, cauza imediată este concurenţa, adică existenţa ofertei de produse asemănătoare şi de către alţi ofertanţi. După cum, se învinovăţeşte criza: care reduce cererea, adică în fond solvabilitatea celor care au nevoie de produsele respective.

Dar, în primul rând, nu e vorba de criză, ci de sistemul economic bazat pe profit. Nu doar că oferta trebuie să crească mereu pentru ca deţinătorii de capital să aibă posibilitatea de a obţine profit, ci şi/pentru că ea (oferta) este: 1) şi în răspăr cu nevoile reale, deoarece de exemplu se consumă enorme resurse pentru producţia de armament – care este cumpărată de state, deci profitul este asigurat –, şi 2) oferta are loc tocmai pe baza logicii economice în care forţa de muncă/ansamblul populaţiei are un grad de solvabilitate redus, deşi nevoile sunt mari.

Asta înseamnă că salariile trebuie să fie mici (pentru a asigura condiţia de pornire a producţiei şi apoi, în concurenţă, posibilitatea de vânzare a produselor, deci profitul)[42] şi că ele trebuie să contribuie la starea de dependenţă şi subordonare a forţei de muncă faţă de sistemul economic bazat pe profit. Rezultatul este polarizarea socială şi aceeaşi atitudine a noilor îmbogăţiţi, rapace şi dispreţuitoare a orice în afara bogăţiei[43].

(2) „Supra-încălzirea” economiei este determinată şi de mecanismul financiar bancar al  sistemului economic bazat pe profit. Deoarece s-a bătut monedă multă pentru ca oferta să aibă capitalul de pornire, această batere de monedă s-a manifestat şi prin inflaţie: de exemplu, preţurile imobiliarelor au crescut atât de mult încât au devenit chiar prohibitive pentru tinerii din „clasele mijlocii”[44] ce urmează să fie noii cumpărători „ideali”, ba chiar dobânzile plătite de ei băncilor au scăzut. O economie care mizează pe o efervescenţă a cumpărării, până la o febră a cumpărării Western style, astăzi, când, şi datorită crizei dar nu numai, are loc un proces de reconsiderare de către din ce în ce mai mulţi oameni a atitudinii faţă de mediu, de resurse, de valori, dincolo de cele cumpărabile… Cum să nu aibă loc un excedent de produse, concomitent cu un exces de datorii (inclusiv şi, politic cele mai importante, datorii ale administraţiilor locale)[45]?

Baterea de monedă a dus şi la contracararea deflaţiei[46] – deflaţie determinată de creşterea valorii monedei corespunzător cu creşterea valorii/a profitabilităţii bunurilor ca urmare a creşterii rolului ştiinţei şi tehnicii în realizarea lor, sau altfel spus determinată de tendinţa de reducere a ratei profitului ca urmare a generalizării tehnologiilor înaintate, deci deflaţia micşorează o dată mai mult profitul prin reducerea corespondentului bănesc al mărfurilor –: adică tendinţa de deflaţie a fost oprită prin baterea de monedă. Profiturile au fost asigurate prin  consumul pe credit, având loc o expansiune pe credit, deci artificial susţinută.

(1) Şi oricum, aşa cum în ţări ca România investiţiile administraţiilor locale s-au redus dramatic, aşa şi cheltuielile – pe datorie, desigur, ale – guvernelor locale din China (cheltuieli pentru infrastructură dar şi pentru imobiliare ce urmau a fi vândute, ca şi pentru subvenţionarea firmelor private sau de stat locale – după 2008 nu pentru că producţia ar fi urmat să fie vândută[47], ci pentru a menţine liniile de producţie ce ofereau locuri de muncă, deci pentru a preveni revoltele) au ajuns să fie dezminţite de dificultatea de a amortiza datoria. Şi ce vor face aceste guverne? Vor reduce cheltuielile sociale, iar de exemplu pensiile pentru majoritatea populaţiei nu vor mai creşte deloc urmând inflaţia (sau creşterea lor reală va fi foarte şi din ce în ce mai mică).

Şi, în treacăt, ce înseamnă, pe plan mondial, reducerea cheltuielilor sociale şi ale salariilor şi pensiilor? Reducerea consumului, deci a cererii. Cum mai poţi ieşi din criză? Păi nu poţi.

S-a spus că ţările dezvoltate ar fi ieşit din criză (măsurând creşteri consecutive, oricât de firave). După cum, deşi în mari ţări în curs de dezvoltare – cum este China – chiar dacă nivelul creşterii a scăzut de 5 ani şi va scădea în continuare, totuşi va rămâne formidabil faţă de cel din ţările dezvoltate. Din păcate, cifrele acestea ascund contradicţii economice structurale irezolvabile.

Chiar dacă înţelegem reformele pro-market promovate de către guvernul chinez  drept moduri de a anula orice motive politice ale susţinerii producţiei, deci drept moduri de a implementa criterii de eficienţă microeconomică, şi chiar dacă nu uităm necesitatea înţeleasă de conducătorii chinezi de a baza economia din ce în ce mai mult pe consum intern, şi nu pe exportul către SUA şi UE – care scade dramatic –, totuşi creşterea salariilor nu va putea să aibă prea repede efectul de dezvoltare puternică a consumului, deoarece creşterea salariilor reduce semnificativ avantajul comparativ al Chinei, deci exportul său.

După cum, „ieşirea din criză” a Occidentului este atât de mică încât nici nu poate asigura o reluare a importurilor semnificative din afară/din ţările în curs de dezvoltare – iar asta înseamnă întotdeauna şi reducerea exporturilor către aceste ţări, deci un motiv în plus al unei „creşteri”  mai mult decât anemice – şi nici nu e durabilă: deoarece consumul intern din Occident nu are cum să înflorească în lipsa unei creşteri semnificative a salariilor. După cum vedem, şi Europa şi SUA tind să se „alinieze” la politica salariilor din Estul bătrânului continent, adică la politica de rarefiere a statului social.

În orice caz, dependenţa lumii de produse de înaltă tehnicitate şi „alinierea” de mai sus au dus şi duc la scăderea deficitului comercial al UE şi SUA  şi, dimpotrivă, la creşterea acestui deficit în ţări în curs de dezvoltare: exemplul dat[48] al surplusului comercial al Germaniei şi al scăderii dramatice a surplusului comercial al Chinei arată doar dezechilibre economice sistemice şi care, mai repede sau mai târziu, relevă elementele componente contradictorii ce nu se pot susţine.

Adică nu doar China a fost şi este dependentă de exporturi, ci şi Germania: chiar mai mult decât China. Iar dacă înainte de 2008, rata de creştere a economiei depăşea rata de creştere a cererii interne (şi în China şi Japonia, şi în Germania), astăzi acest raport s-a menţinut în Germania, ea producând mai degrabă pentru export (dar exportând, astfel, şi şomaj către ţările importatoare[49]), pe când creşterea cererii interne din China a dus la un proces invers. Cât timp şi cum se vor putea echilibra?

(2) Dar problemele sunt şi mai evidente dacă se au în vedere mijloacele financiare ale creşterii profitului. Puterea unei monede depinde, desigur, de puterea – adică profitabilitatea – economiei reale: inundarea unei economii cu fluxuri de capital speculativ este urmarea dovezilor pe care o anumită economie le-o dă acestui capital, adică i) cererea internă (de exemplu, dintr-o ţară slab dezvoltată[50]) de pe urma căreia ar putea fi obţinute dobânzile la împrumuturile de capital, ii) piaţa externă consistentă pentru bunurile exportate din ţara respectivă, iii) capacitatea politică de a menţine o valoare mică monedei naţionale (pentru a favoriza exporturile). Într-o asemenea ţară, capitalul străin curge, umflă lichidităţile băncilor şi valoarea acţiunilor lor,   şi deşi provoacă o inflaţie benefică pentru capital în general, adică obligă investitorii locali să împrumute o sumă mai mare şi cu o dobândă mai mare, în acelaşi timp beneficiază de valoarea redusă a monedei locale – faţă de monede ale ţărilor puternice – şi nu doar cumpără asset-uri locale ci şi profită de distanţa dintre valoarea redusă a monedei locale (întâi, capitalul străin intrat face speculaţii financiare cu moneda; apoi, această valoare susţinută tocmai prin valul de capital străin intrat ca bază a exporturilor) şi, pe de altă parte, câştigul mare obţinut prin dobânda mare (în fond, ca şi cum valoarea monedei ar fi mai mare decât e).

Capitalul speculativ vine şi împrumută băncile – şi chiar şi banca centrală – pentru o dobândă frumoasă. Şi pleacă, în flux intempestiv, atunci când în condiţiile interne de mai sus se manifestă o saturare/dificultăţi. Atunci se şi inversează datele financiare: nu mai există lichidităţi, afaceriştii ar trebui să se împrumute pe o dobândă astronomică, ei nu o fac şi deci, în afară de şomaj determină şi o încetare a veniturilor către stat; deci nici statul nu mai are bani, şi el se împrumută în afară  în condiţii înrobitoare de la bănci private, iar pentru ca să obţină o oarecare uşurare a acestor condiţii de către FMI, i se cere, fireşte, ca de către orice bancă, să ofere garanţii: să privatizeze/să vândă întreprinderile şi resursele statului[51], să reducă cheltuielile sociale, salariile şi pensiile. Şi, cu cât mai fără propriile mijloace va rămânea statul, cu atât mai puţin va putea el să-şi apere propriii cetăţeni, adică să facă investiţii şi cheltuieli sociale, şi cu atât mai dependent va fi el de capitalul străin.

Aceste fenomene au avut loc deja, şi în lume şi în ţara noastră. Dar ce se va întâmpla în viitor? Ei bine, dacă pe de o parte, vor avea loc turbulenţe financiare – de exemplu, ale UE – atunci fluxurile financiare cu ajutorul cărora va avea loc creşterea economică din ţările în curs de dezvoltare vor înceta: iar de aici, crizele financiare şi economice. Aşadar, deşi venitul total al acestor ţări în curs de dezvoltare – mai ales cele din Asia – astăzi este mai mare cu aproape o treime faţă de perioada de dinainte de căderea lui Lehman Brothers, în timp ce venitul ţărilor dezvoltate este abia la nivelul pre-criză[52], economia lor a rămas vulnerabilă.

Dacă, şi exemplu este din nou China, rata dobânzilor – şi de la banca centrală către băncile comerciale şi de la acestea la investitorii locali – creşte, pentru a încetini „supra-încălzirea”, adică investiţiile în producţie, atunci băncile îşi văd reduse sursele de profit, deci în fond, vor vărsa şi ele mai puţin la bugetul statului. În acelaşi timp, marile împrumuturi ale lor către speculatorii imobiliari, în timp ce nu au mai avut bani să dea firmelor mici şi mijlocii, nu a dus decât la o suprapunere de criză a creditului (lipsă de lichidităţi/creşterea dobânzilor) pe o economie dezvoltată în ultimii 5 ani tocmai pe credit. În ce măsură va reuşi guvernul chinez să stăpânească acest fenomen, rămâne de văzut. Este vorba, însă, de manifestări ale contradicţiilor economiei capitaliste.

În sfârşit, „supra-încălzirea” economiei determinată de baterea de monedă – quantitative easing, în limbajul Fed[53] – înseamnă şi, prin drenarea unei bune părţi a banilor către bănci (deci favorizând împrumuturi ale acestora de la banca centrală practic fără dobândă şi, deci creşterea fondurilor lor), continuarea tendinţei de peste 30 de ani încoace, a financiarizării economiei. Adică cea mai mare parte a fondurilor băncilor va merge, ca şi până acum, spre cumpărarea de acţiuni proprietate a băncilor, a fondurilor de investiţii şi a hedge funds şi spre specularea lor. Prin cumpărarea de acţiuni valoarea acestora creşte – cresc şi profiturile burselor –: dar numai dacă se pompează mereu noi şi noi bani în sistem. Este prelungirea unei scheme Ponzi, iar abstragerea banilor din economia reală unde ar fi necesari, ca şi creşterea artificială a valorii acţiunilor (prin pomparea permanentă a banilor de către banca centrală, să nu uităm: căci dacă injecţia de bani se opreşte, scade valoarea acţiunilor, deci şi profiturile financiare) nu duc decât la o bogăţie artificială, chiar la o valoare artificială a bunurilor cumpărate cu aceşti bani artificiali, desigur şi la polarizare socială  monstruoasă, şi la o creştere economică falsă.

Toate acestea – şi acesta a fost motivul luării ca exemplu a Chinei, cea mai de succes economie, dar care trebuie să vâslească în sistemul capitalist – permit cel puţin 2 concluzii.

Prima: rolul progresist al capitalismului a constat în creşterea standardului de viaţă material şi spiritual al numărului mare; desigur, prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. Dar situaţia actuală arată că, pe fondul inerent al creşterii civilizaţiei – deci al posibilităţii de a fi asigurat un standard de viaţă demn pentru toţi – are loc o creşterii a polarizării sociale şi a condiţiilor de viaţă nedemne pentru un număr mare de oameni. Asta evidenţiază şi că nu există un control colectiv asupra obiectivelor ştiinţei şi tehnicii. Dar şi că nu există un asemenea control asupra relaţiilor economico-sociale.

A doua: conceptul însuşi de creştere economică – mai clar, creştere capitalistă –: valoarea nou creată într-un an, adică în fond câştigul capitalului[54], trebuie înlocuit cu unul care să reflecte mai adecvat nevoile economice reale, şi nu cu un fantezist concept de descreştere care nu pune în cauză logica economiei capitaliste[55]. Deoarece această creştere ignoră modalităţile de achiziţionare a valorii noi – ea poate fi foarte bine în majoritate prin speculaţie financiară sau prin industrie de armament[56] – după cum ignoră şi consecinţele: polarizarea crescândă, dar şi, chiar din punctul de vedere al capitalului, creşterea contradicţiilor ce se opun unei creşteri sănătoase şi pe termen lung.

Critica conceptului de creştere economică de tip capitalist nu are în subtext vreun ideal de oprire a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii şi a dezvoltării economice. Ci, dimpotrivă, de susţinere a acestora pe plan global: dar pornind de la nevoile reale ale populaţiilor, şi nu de la interesul profitului privat. Aceste nevoi vor duce la o explozie a dezvoltării şi, în acelaşi timp, vor duce la grija faţă de natură – la valorificarea economicoasă a resurselor – şi la creşterea creativităţii şi a îmbogăţirii oamenilor prin relaţiilor interumane.

În legătură cu aceasta: şi în dorinţa de a apăra conceptul capitalist de creştere, s-a creat şi teza decuplării ţărilor în curs de dezvoltare de cele dezvoltate[57]. Mai clar: deoarece – între anii 2000 şi 2008 – ritmul de creştere al primelor a depăşit semnificativ ritmul de creştere a ţărilor dezvoltate, s-a considerat că acest proces a avut loc deoarece ţările în curs de dezvoltare şi-ar fi constituit mecanisme proprii de dezvoltare, rupte cumva de logica celor occidentale. În fapt, creşterea a avut loc tocmai datorită unor condiţii internaţionale favorabile (delocalizarea industriei din ţările dezvoltate, exportul de capital către ţările în curs de dezvoltare şi avantajul forţei de muncă ieftine şi a pieţei interne promiţătoare din aceste ţări în curs de dezvoltare). Iar acestea s-au concretizat în acumularea de capital şi în balanţa de plăţi a statelor favorabilă, astfel încât şi revenirea după criză, din 2009 începând, a beneficiat de puncte de pornire favorabile. Din păcate, din 2011, ritmul de creştere a încetinit[58].

În sfârşit, s-a vorbit suficient despre fundamentalismul de piaţă (market fundamentalism) ce susţine că pieţele s-ar autoregla singure. Realitatea a dovedit că nu. Dar problema e că nu este suficient să spunem că e nevoie de intervenţia statului (deci de “mai mult stat”), ci trebuie să vedem şi ce fel de intervenţie: în favoarea cui, a capitalului sau a populaţiei; prin creşterea transparenţei în conducere, deci prin controlul public asupra birocraţiei, sau prin prelevarea autoritară de resurse de către ea şi, deci, prin întărirea blocului capital-birocraţie.

Criza actuală a evidenţiat şi caracterul istoric, deci limitele intervenţionismului social-democrat: că nici măsurile financiare (pentru păstrarea echilibrului, deci pentru a nu avea inflaţie prea mare, dar nici deflaţie, prin valoarea banilor creaţi de băncile centrale) şi nici asumarea funcţiei de jucător economic, adică de investitor productiv (prin strategia de industrializare şi infrastructură finanţată de stat) nu sunt suficiente dacă proprietatea e privată, deci dacă mişcarea economică urmează logica economiei capitaliste (concurenţă, transnaţionalizare, conversie spre speculaţie financiară[59]) şi dacă birocraţia de stat este subordonată acestei mişcări şi o grevează în plus. Această logică a dus, inerent, la depăşirea „capitalismului într-o ţară” (ca să-l parafrazez din nou pe Troţki ce a vorbit de stalinism ca „socialism într-o ţară”) de tip social-democrat, în forma cunoscută a capitalismului „globalizat”. Iar evoluţia acestuia am experimentat-o.

Soluţiile clasei politice

Să rememorăm principalele măsuri economice preconizate de întreaga clasă politică.

1)    colectarea bună la buget: iar aceasta, prin reducerea impozitării capitalului – ceea ce ar duce la scoaterea la suprafaţă a economiei gri, şi toţi se vor grăbi să-şi plătească impozitele, bla bla.

Dar oare chiar se doreşte colectarea bună la buget? Tot ce s-a întâmplat de 24 de ani arată că nu: voinţa politică a fost îndreptată tocmai spre a ajuta membrii reţelelor de putere să plătească mai puţine impozite (sau chiar deloc).

Aceste reţele sunt formate din birocraţia de stat cu putere de decizie la diferite niveluri şi deţinătorii de firme realizate fraudulos: prin raptul proprietăţii publice după 1989, aproprierea acesteia în urma ordinelor şi facilităţilor bancare oferite de structurile activisto-securiste, căpuşarea întreprinderilor de stat şi preluarea legăturilor economice externe, dar şi interne.

Dar, în afara obţinerii frauduloase a proprietăţii, firmele sunt nu doar fabrici şi magazine la vedere şi care trebuie să plătească nişte impozite[60], ci şi de „servicii”, asigurate inclusiv de ONG-uri, de la „intelligence” la „consultanţă” şi „formare profesională/reconversie profesională/ educaţie”[61], care mai de care mai „europene” şi care reprezintă limanul birocraţiei conducătoare a trăi în continuare fără responsabilităţi, dar opulent.

Reţelele de diferite feluri, pe diferite criterii, intersectate, formează structura de putere. Iar singura soluţie economică de dăinuire pentru această structură este – dincolo de aparenta luptă politică sălbatică – să se continue procesul de drenare a muncii, bogăţiei şi creaţiei în beneficiul privat constituit după 1989.

Cum are loc  acest proces? Un mod este tocmai colectarea slabă a impozitelor firmelor[62]. Nu criza este de vină pentru aceasta, ci relaţiile de concurenţă. Fiecare leu pe care firmele îl pierd dându-l statului (iar aici statul nu este un opresor al libertăţii individului, ci prin fondurile bugetare pentru cheltuieli sociale, o garanţie a acestei libertăţi) le micşorează mijloacele de a rezista pe piaţă, în condiţiile unei inerente concurenţe. Rezultatul acestei concurenţe plus al împovărării firmelor cu impozite estimate şi colectate corect este că unele dispar şi are loc, o dată mai mult, concentrarea şi centralizarea capitalului.

Să fie clar: falimentarea firmelor nu este urmarea impozitării lor, ci al logicii relaţiilor economice capitaliste. Dar plata corectă a impozitelor le-ar slăbi, aşa că nebună ar fi firma care nu ar dori să profite de conexiunile politice. Iar deoarece aceste conexiuni există în beneficiul reciproc al „oamenilor de afaceri” şi al birocraţiei de stat, nici firmele nu doresc să plătească impozitele corect şi nici birocraţia nu se înghesuie să realizeze şi să aplice legi de colectare corectă a impozitelor firmelor.

Dar colectarea slabă a impozitelor este doar un mod de a susţine raptul privat al forţelor productive, al bogăţiei şi creaţiei colective.

Vocea spăsită a celor care repetă papagaliceşte că soluţia „lor” – faţă de aceea a adversarilor politici, reali sau imaginari – este, înainte de toate, colectarea mai bună a taxelor şi impozitelor, este cu totul mută în ceea ce priveşte cauzele pentru care o asemenea colectare mai bună nici nu este dorită de ei toţi şi nici nu anulează sifonarea banilor publici de către capitalul privat.

Da, după ce mine, fabrici, pământ agricol şi silvic, ape au devenit private, alături de

a) colectarea incorectă a impozitelor, firmele sunt susţinute, pe seama diminuării drastice a fondurilor statului, astfel:

b)    prin comenzi de stat,

c)     prin scutirea directă de taxe, neplata/scutirea de plată a impozitelor pentru companii trans[63],

d)    prin garanţii de stat oferite firmelor private, interne şi trans,

e)     prin subvenţionarea directă şi indirectă a firmelor

f)     prin lipsa de evidenţă şi control fiscal, economic şi juridic al desfăşurării activităţii firmelor şi

g)     prin lipsa de sancţionare corectă a contravenţiilor economice,  nerecuperarea prejudiciilor – prin „lege” – nici de către firme şi nici de către stat.

Şi, deoarece statul nu are suficienţi bani pentru a susţine întregul capital, este limpede că fondurile sunt drenate preferenţial, către cei care sunt mai legaţi de birocraţia ordonatoare de credite, mai ales aflată la un moment dat la conducere. Nu apare clară, deci, motivaţia luptei politice, lupta pentru a pune mâna pe stat?

Ceea ce vedem noi în economie, şi modul în care se justifică toate partidele – că nu sunt bani în buget şi de aceea ele sunt „nevoite”: i)  să crească preţurile în general, deci inclusiv la gaze şi lumina electrică, minima bază a unui trai decent[64], ii) să scadă (cel puţin real, dacă nu şi nominal, salariile şi pensiile, iii) să scadă cheltuielile sociale ale statului pentru a scădea deficitul bugetului (adică să continue susţinerea capitalului pe seama distrugerii populaţiei)[65] iiii) să vândă tot ce mai e încă proprietate publică, iiiii) să accepte orice condiţii pentru ca „să vină capitalul străin şi să investească” –  este rezultatul nu doar al colectării defectuoase a impozitelor, ci este rezultatul tuturor celor 6 moduri de susţinere, cu banii publici, cu averea şi creaţia publică, a capitalului privat şi, implicit, a birocraţiei dominante. Şi „oamenii de afaceri” şi birocraţia sunt la fel de spoliatori, la fel de incorecţi şi formează o unică structură de putere.

Astfel încât, veşnica promisiune-soluţie a colectării corecte, pe viitor, a taxelor şi impozitelor este nu doar utopică în capitalismul periferic concret pe care-l experimentăm, ci este şi mincinoasă şi hoaţă: deoarece, pe de o parte, în lipsa anulării şi a celorlalte 6 moduri de spoliere a banilor publici, doar colectarea nu va aduce suficienţi bani pentru o „good governance” iar pe de altă parte, colectarea corectă – ceea ce înseamnă, atenţie, transparenţă totală, fiind vorba de informaţii de interes public – nici nu se va putea înfăptui fără să fie deranjate puternic celelalte 6 moduri de spoliere a banilor publici. Aşa că „mai buna colectare” va avea loc ocolind banii care ar putea intra la buget dacă nu ar exista, prin „lege”, scutirea de taxare a unor firme: mai ales multinaţionale dar, cel puţin de-a lungul anilor de după decembrie 1989, şi interne; sau, mai corect, scutirea lor de unele taxe şi impozite/reducerea taxelor şi impozitelor, cerute celorlalte firme şi populaţiei.

Dar maniera neo-liberală a „colectării corecte” – manieră ce constă în reducerea impozitării capitalului – arată, o dată mai mult, că deoarece este vorba despre un sistem economic, o singură măsură economică nu este suficientă, adică trebuie să antreneze şi alte măsuri care, toate, au în vedere o anumită filosofie economică: o concepţie despre interesele prioritare ale economiei sau ale cui interese sunt urmărite prioritar de management-ul economic. Aşa că dorinţa „extravagantă” a unor super-bogaţi de a-i taxa tocmai pe bogaţi, şi mai puţin pe ceilalţi[66], ar însemna, pe de o parte, tocmai apărarea capitalismului iar pe de altă parte, este contracarată de presiunile capitalului în goana pe viaţă şi pe moarte pentru profitul hic et nunc.

Economişti celebri au discutat, în aceşti ani de criză economică mondială, despre greşeala teoriei care promovează reducerea deficitului statului – care are loc prin reducerea cheltuielilor sociale chiar pentru cei mai săraci[67] – şi a inflaţiei, în loc ca, după vechiul model keynesian, să bată monedă pentru a susţine investiţiile productive, deci locurile de muncă[68]. Soluţia lor ar fi, dimpotrivă, creşterea controlată a deficitului, deci a baterii monedei numai pentru investiţii productive, ce asigură locuri de muncă (deci salarii, deci putere de cumpărare, deci creşterea din nou a cererii pentru a face să fie profitabilă oferta)

Dar nu au discutat deloc că frica de deflaţie a instituţiilor financiare reflectă teama capitalului de a-şi reduce astfel profiturile; şi, în fond, prin puterea crescândă a capitalului – inclusiv prin anularea oricărei deflaţii, deci prin menţinerea controlată a inflaţiei – creşte dependenţa populaţiei faţă de el, adică îi scade rezistenţa. Aşa cum, prin salvarea băncilor private cu banii publici în anii 2008-2010, deci reducerea fondurilor pentru cheltuieli sociale şi investiţii productive, a avut loc şi un nou atac împotriva puterii de rezistenţă a populaţiei.

Din păcate pentru keynesişti, nu ne mai aflăm în perioada „capitalismului naţional” – a relaţiilor dintre capital şi forţa de muncă într-un stat/ „a capitalismului într-o ţară” –, lăsând desigur la o parte că nu ne mai aflăm în perioada în care un mic număr de state, cele mai dezvoltate, asigurau bunurile industriale pentru restul lumii, ci  în plină eră globalizată: acum, dacă în fiecare stat ar avea loc baterea monedei pentru dezvoltarea producţiei interne, ar exista o formidabilă producţie pe stoc: deoarece concurenţa internaţională este uriaşă; o bună parte a lumii a devenit ofertantă pe piaţa proprie şi internaţională.

Ca urmare, capitalismul nu poate decât să salveze capitalul cel mai puternic – cum, de-altfel, a făcut-o mereu, atât prin logica naturală a economiei, care duce mereu la concentrarea şi centralizarea capitalului (deci la înghiţirea peştilor mici de către cei mari), cât şi prin mecanisme statale, de susţinere preferenţială –: azi, marele capital bancar. Salvarea marilor bănci – azi deja secretul maşinaţiilor celor de la putere este revoltător pentru oamenii ce se află într-un alt raport istoric cu tehnologia – a dus, evident, la concentrarea şi centralizarea şi mai mare a puterii financiare, la creşterea dependenţei statelor de bănci[69].

Datorită fricii de deflaţie nu va avea loc niciodată „influenţa benefică a reducerii inflaţiei” preconizată în vorbe[70].

Dar de unde au statele bani pentru a susţine şi băncile şi investiţiile? Din creşterea impozitelor (pe care le doresc mici pentru capital) şi din îndatorarea lor. (Am mai discutat aici despre datoriile suverane). Iar dacă impozitarea nu este proporţională – aşa ca în ţările occidentale unde şi atacul împotriva statului social este mai mic şi mai târziu decât, de exemplu, în România – iar colectarea impozitelor este şi incorectă , şi în plus alocarea resurselor este şi birocratică, „soluţia” tuturor clicilor din clasa politică este aceeaşi: reducerea cheltuielilor sociale, tocmai obiectivul ca atare al economiei. Or, prin alocarea birocratică a resurselor, în afara priorităţilor determinate de nevoile reale ale populaţiei, prin susţinerea capitalului bancar şi a mijloacelor sale de obţinere a profitului, întreaga clasă politică arată, încă o dată, că sistemul capitalist este speculativ prin natura sa şi opus intereselor publice.

Aşadar, stimulente fiscale plus baterea de monedă: primele reduc veniturile statului – deci, indirect, puterea de cumpărare a majorităţii – ceea ce se opune, deci, creşterii economice; cea de a doua creşte inflaţia deci reduce puterea de cumpărare, iar creşterea este din nou compromisă. Iar dacă cele două măsuri se combină (împreună cu reducerea cheltuielilor sociale şi cu îngheţarea, practic, a veniturilor directe, dacă nu chiar reducerea lor reală = ceea ce constituie aşa-numita politică de austeritate), atunci rezultatul este o galopantă concentrare şi centralizare a capitalului, o galopantă polarizare în urma creării unui munte de capital fictiv şi a concentrării acestuia, un galopant dezechilibru economic.

Da, măsurile nu trebuie judecate separat. Disciplina financiară cerută de liberalism – inclusiv la nivelul gospodăriilor (acel celebru „nimeni nu trebuie să cheltuiască mai mult decât produce”) – rămâne a simplă vorbă, ineficientă pentru capitalism, dacă au loc concomitent cel puţin două alte măsuri: de batere de monedă (stimulente financiare) pentru a stimula oferta şi de stimulare a consumului pe datorie. (Deoarece, cum vedem, pe de o parte, oamenilor li se predică austeritatea pentru că nimeni nu trebuie să se întindă mai mult decât plapoma, iar pe de altă parte, trebuie să cumpere într-o veselie, chiar şi pe datorie, căci altfel intră economia/capitalul în criză. iar ieşirea este continuarea marilor speculaţii şi datorii, dar prudenţa faţă de îndatorarea gospodăriilor). Faptul că astăzi experimentăm austeritatea este şi o dovadă a contradicţiilor interne chiar teoriei economice liberale/neo-liberale.  Căci şi baterea de monedă şi stimularea consumului pe datorie nu sunt sustenabile pe termen lung, duc la explozia datoriilor şi la crah: dacă nu sunt contracarate de posibilitatea de a exporta din ce în ce mai mult şi de a obţine astfel şi bani şi locuri de muncă interne.

Dar poţi să ai acest spaţiu nelimitat pentru export dacă sunt şi alţii care îl vor, care urmează aceeaşi logică economică?

Ca urmare, economia capitalistă pur şi simplu nu poate să asigure disciplina financiară. Dar această disciplină este necesară, iar starea veniturilor şi cheltuielilor constituie o măsură esenţială a sănătăţii, adică durabilităţii unei economii. Nu disciplina financiară trebuie neglijată – în numele „inteligenţei” de a face profit pe datorie – ci, dimpotrivă, tocmai plecând de la ea trebuie să se caute o organizare economică ce o asigură. În acelaşi timp, şi creditul şi baterea de monedă sunt acceptabile şi eficiente: dacă se subordonează unei logici economice a îndeplinirii nevoilor raţionale şi nu a profitului privat, deci nu a concurenţei între firme/interese private.

2) Absorbţia fondurilor europene. Să reţinem aici doar două aspecte: întâi, într-adevăr, prioritatea intimă a guvernanţilor – a oricărora, cum am văzut – nu este alocarea fondurilor europene, deoarece se pot fura mai greu. Apoi, absorbţia acestor fonduri – deşi reprezintă un fel de deus ex machina, o rezervă neprevăzută şi, astfel, o sursă de creare a supapelor de siguranţă ale îndeplinirii a încă unui obiectiv local şi a altor obiective locale – nu schimbă semnificativ starea lucrurilor. Pentru că nici de la UE nu vin fondurile care ar deranja proiectele de investiţii private ale capitalului european, cel puţin, şi nici aceste fonduri nu creează locuri de muncă à la longue şi în nici un caz nu contribuie ele la creşterea salariilor în aşa fel încât să contracareze interesul capitalului. Exemplul cel mai bun e al ţărilor care au tot absorbit fonduri europene şi nu au putut să contracareze nici criza, nici şomajul, nici puterea de cumpărare pe credit. (Ceea ce nu înseamnă, desigur, că aş socoti absorbţia fondurilor europene drept lipsită de importanţă. Dimpotrivă, ea trebuie să crească: doar că nu trebuie să fie socotită drept soluţia miraculoasă care ar schimba direcţia proastă a mersului economiei într-una bună).

Căci trebuie să fie clar: şi impozitele pe capital sunt ţinute cât mai jos – pentru că altfel capitalul merge în ţinuturi mai „prietenoase” cu el – şi salariile sunt plafonate din aceleaşi motive; şi desigur că şi capitalul intern este interesat de acelaşi principiu.

Astfel încât promisiunile clasei politice de diferite culori: că „vor creşte salariile”[71] – se bat cap în cap cu logica avantajului comparativ al firmelor şi ţării; că „vor creşte locurile de muncă” – sunt infirmate de inexistenţa proiectului de stat de re-industrializare şi, evident, de proiectul de reducere drastică şi galopantă a statului social. O politică a locurilor de muncă şi a unor salarii decente cere o cu totul altă politică: o altă filosofie a muncii şi timpului uman şi o altă filosofie economică, ce urmăreşte îndeplinirea raţională a nevoilor, şi nu profitul privat.

3)    O altă măsură socotită de către clasa politică drept sursă economică este reducerea corupţiei. Este adevărată această înţelegere, dar în capitalismul nostru periferic este imposibil să fie realizată. Corupţia este, evident, o formă de manifestare a relaţiilor de capital[72]: căci ea este chiar un mijloc de existenţă al marelui capital, în ultimă instanţă a celui speculativ „respectabil” (hedge funds, private equity, structurile exterioare bilanţului, fondurile suverane, specularea cu materiile prime, paradisurile fiscale), deci nu a mafiilor, ce sfidează orice reglementare[73]. Doar suplimentar acestei corupţii structurale – şi în nici un caz opusă ei[74] – există corupţia birocraţiilor, scârboasă şi la fel de dăunătoare[75], dar subordonată corupţiei structurale: care este transfrontalieră şi evidenţiază şi raporturile Centru-Periferie[76].

Din acest punct de vedere, elementele din sloganurile – căci practica nu a fost foarte diferită – fluturate de diferite partide politice constau doar în reducerea corupţiei care deranjează marele capital, de exemplu, birocraţia şpăgară ce îi cere prea multe condiţii pentru demararea afacerilor, (şi îl deranjează şi politic, deoarece erodează puternic credibilitatea sistemului), de exemplu, comportamentul prea la vedere care încalcă separarea şi prerogativele puterilor, sau în corupţia exterioară marelui capital şi nenecesară lui, ca de exemplu, corupţia vameşilor. Dar corupţia care a fost şi este constitutivă distrugerii proprietăţii publice[77] nu a fost atacată de către aceste partide. Dimpotrivă, pentru a o acoperi a fost transmisă teoria stat minimal (cu domnia absolută a marelui capital şi punând realmente – dar astăzi, cum vedem pe plan mondial, din ce în ce mai puţin – birocraţia, minimă şi ea, în postura occidentală cântată de Max Weber)  ca „soluţie” la un stat corupt (al unei birocraţii atât de puternice încât substituie marele capital privat).

Să reţinem aici necesitatea ca lupta împotriva corupţiei să nu fie depolitizată[78]: adică să fie integrată într-o presiune coerentă nu doar şi legat de alte fenomene, cum ar fi acţiunea ecocidală a capitalismului[79], ci legat de cauzele lor. Căci a considera că respectarea cerinţelor ecologice şi „protejarea autonomiei, respingerea neocolonialismului” ar fi reforme posibile în capitalismul actual[80] este wishful thinking.

În sfârşit aici,

4)    măsura de ajutorare a creşterii investiţiilor directe este o exprimare acoperită a aceleiaşi politici de ajutorare a capitalului prin: reducerea impozitelor şi salariilor, acceptarea privatizărilor şi vinderea, practic, a resurselor naturale.

Ca urmare, teza teoretică a implicării statului (PSD) sau teza statului minimal (dreapta declarată) nu se opun în practica politică. Deoarece şi PSD trece accelerat spre statul minimal – cheltuielile cu represiune şi categoriile birocratice specifice şi socotite a fi forţe aliate pentru continuarea dominaţiei depăşesc, păstrând proporţiile, cheltuielile sociale – şi dreapta declarată susţine cheltuielile statului cu aceste forţe.

5)    Dar cum poate, totuşi, statul/guvernul să stimuleze economia? Prin alocarea banilor către cheltuieli (stimularea guvernamentală/keynesistă) ce umflă buzunarele firmelor prietene cu guvernul din acel moment şi, desigur, ce creează şi unele locuri de muncă: schimbarea bordurilor nu se face cu roboţi. Aşa că, deşi Opoziţiile critică guvernele că dau bani nejustificat, atunci când ajung la putere fac la fel, desigur pentru alte clientele. Un economist ortodox ar putea să spună „nu-i nimic, important e să existe cerere şi firmele să lucreze”. Din păcate, perspectiva sa e simplă: deoarece statul are din ce în ce mai puţini bani. Deci aceste cheltuieli – care la noi s-au dovedit a fi absolut birocratice şi nu au constat deloc într-un sistem de genul New Deal, pentru că pur şi simplu ne aflăm într-o altă epocă a capitalismului şi, în acelaşi timp, ţara noastră este tradiţional (semi)periferică – au tot scăzut şi trebuie să scadă: o spun „investitorii financiari”. Sigur că trebuie să existe un control public asupra cheltuielilor publice – pentru borduri şi mega-catedrale – dar, serios, dacă nu ar exista cumpărările de automobile scumpe pentru parlamentari şi de consumabile, este că ar exista mai puţine locuri de muncă?

6)    Nu ne mai aflăm în epoca istorică favorabilă keynesismului. Cu atât mai mult cu cât statul obţine bani într-o proporţie din ce în ce mai mare din îndatorarea sa. Şi chiar dacă la FMI – care este, atenţie, o instituţie privată/ce reflectă interesele private ale finanţatorilor, în esenţă bănci private – şi nu în mod direct la bănci private. După cum, cea mai mare parte a banilor împrumutaţi nu sunt pentru urgenţe legate de viaţa oamenilor, ci de întărirea rezervelor ţării pentru a putea să-şi plătească dobânzile şi datoriile mereu către FMI şi bănci.

Dar are vreun rost să împrumuţi pentru consum, pentru salarii şi pensii? Foarte bine, deci, zice economistul ortodox, că nu se asigură vreo creştere a salariilor şi pensiilor din banii împrumutaţi, cum poţi să-i dai înapoi dacă nu i-ai pus să producă? Şi, pe de o parte, are dreptate. Dar nu este oare statul obligat de către capital să nu investească banii împrumutaţi în producţie, ci dimpotrivă – producţia trebuind să fie mică pentru a da spaţiu de manevră marilor concerne – să asigure consumul high al celor care stăpânesc finanţele, prin dobânzi plătite neîncetat? Şi nu reprezintă oare acest împrumut doar pentru a asigura sursa de plată a dobânzilor un consum fără rost al banilor pe care ţara trebuie să-i plătească?

Aşa că bietul economist ortodox este infirmat tocmai de către capitalul a cărui logică o urmează ca un papagal.

Iar pe de altă parte, punctul său de vedere atrage atenţia asupra unui aspect pe care nu l-a avut defel în vedere. De ce au loc, în general, împrumuturi ale statelor? Nu discut aici despre războaie şi nici despre logica de susţinere a băncilor. Pentru că într-un anumit moment statele respective au rămas atât de sărace încât chiar forţa de muncă – aceea care trebuie să lucreze în producţie – este în pericol de extincţie. Iar acum voi da un exemplu[81]: primul  împrumut pe care l-a luat Lenin după terminarea războiului civil a fost, deşi a explicat că împrumuturile sunt necesare pentru demararea industrializării, pentru a cumpăra alimente pentru populaţie. Aceasta era atât de slăbită în urma a 8 de ani de participare la război, încât nu se putea altfel. Abia apoi au avut loc împrumuturi pentru cumpărarea tehnicii înaintate din Occident, deci pentru industrializare.

Este bun un asemenea exemplu pentru noi? Da. Deoarece ne atrage atenţia că atunci când sunt situaţii excepţionale, politicile trebuie să încalce logica celor obişnuite. Situaţia marii majorităţi pe care o vedem astăzi în România nu este, însă, excepţională. Este urmarea inerentă – şi uşor predictibilă în decembrie 1989, atunci când foştii profi de la „Ştefan Gheorghiu” s-au (re)convertit într-o zi la aplaudarea raptului privat al proprietăţii publice şi au devenit academicieni şi demnitari – a trecerii de la un izotop al capitalismului (şi tocmai caracterul de izotop a asigurat accesul universal şi gratuit la sănătate şi educaţie, a subvenţionat chirii, bilete de teatru şi operă, cărţi şi marile construcţii ale industrializării de care ţara avea nevoie) la un capitalism explicit şi deşănţat. Deşănţat nu pentru că la putere au venit parveniţi sălbatici şi fără rafinament – „pentru că regimul comunist a distrus floarea capitalismului românesc, Malaxa care a construit locuinţe pentru lucrătorii lui etc.” – ci pentru că noua categorie conducătoare (care nu putea proveni, desigur, decât din cea veche, continuând şi dezvoltând reţelele de clici, informaţii şi conexiuni, avere) nu putea să-şi întărească puterea decât prin a) preluarea fără scrupule a vechilor bunuri publice şi b) ca preţ al acceptării şi susţinerii sale, prin vinderea ţării.

Nefiind într-o situaţie excepţională, România de astăzi nu are de ce să se împrumute pentru salarii şi pensii. Cu atât mai mult cu cât, distrugându-şi şi înstrăinându-şi capacitatea productivă, i-ar fi foarte greu să dea banii înapoi. Dar asta deja ne sugerează că soluţia împrumutului este mereu în umbra soluţiei economice active, productive.

Împrumut pentru dezvoltare: da. Dar, din nou, această cerinţă de bun simţ pune sub semnul întrebării chiar modelul economic asumat de 24 de ani.

În acest model, pe seama salariilor şi pensiilor majorităţii – salarii şi pensii care nu asigură decât un regim de viaţă foarte modest, cu multe lipsuri, chiar dacă deja intrate în obişnuinţă şi care ating capacitatea vitală – se susţin salariile, sporurile şi pensiile unei minorităţi, a coloneilor domnului Dogaru, a cântăreţilor privatului plătiţi din bani publici, a judecătorilor fraţi ai domnului Costiniu, pensionarilor diplomaţi, a politicienilor şi consilierilor – de fapt, a noii nomenclaturi centrale şi locale, a „foştilor şefi de stat”, a vârfurilor clerului. Nu sunt bani?

În acest model, împrumuturile aberante pentru a susţine bănci private şi controlul cursului de schimb pentru a ajuta exportul marilor concerne aşezate vremelnic aici şi speculaţiile financiare, se împletesc cu măsurile amintite mai sus. Dar ele nu duc nici la dezvoltare şi nici la ieşirea din criză.

Şi atunci?

Poziţia pe care o susţin este aceea a necesităţii dar, în acelaşi timp, a insuficienţei unei strategii minimaliste pentru a schimba lucrurile în bine. Dacă criza din 2008 ar fi putut fi evitată[82] şi dacă vedem numai procese care merg spre noi explozii, ce e de făcut? Dacă în acest cadru clasa noastră politică acţionează în direcţii vătămătoare, ce e de făcut?



[1] Vezi cumpărarea firmei de depozitare a aluminiului Metro International Trade de către banca Goldman Sachs, şi creşterea timpului de depozitare a aluminiului, încălcând legea: deci obţinerea unor câştiguri suplimentare din chiria pentru depozitare, A Shuffle of Aluminum, but to Banks, Pure Gold, July 20, 2013, http://www.nytimes.com/2013/07/21/business/a-shuffle-of-aluminum-but-to-banks-pure-gold.html?pagewanted=1&=_r=6&_r=1&.

[2] De la amânarea sine die a celebrei taxe Tobin la decizia European Union financial transaction tax, http://en.wikipedia.org/wiki/European_Union_financial_transaction_tax şi

EU lawyers say transaction tax plan is illegal, September 10, 2013, http://www.timesofoman.com/News/Article-22368.aspx, adică la anularea European Union financial transaction tax.

[3] Vezi cel puţin chapter 11 din North American Free Trade Agreement (NAFTA), 1994, http://en.wikipedia.org/wiki/North_American_Free_Trade_Agreement. Sau Transatlantic Trade and Investment Partnership, http://en.wikipedia.org/wiki/Transatlantic_Trade_and_Investment_Partnership, capitolul Criticism;

Sau Multilateral Agreement on Investment (MAI), OCDE, 1995-1997.  Sau http://www.pwc.com/ca/en/car/lpr/index.jhtml.

Dar şi Martin Khor,  The Trans-Pacific Partnership Agreement (TPPA): When Foreign Investors Sue the State, Global Research, November 10, 2013, http://www.globalresearch.ca/the-trans-pacific-partnership-agreement-tppa-when-foreign-investors-sue-the-state/5357500; sau

A Transatlantic Corporate Bill of Rights, Investor privileges in EU-US trade deal threaten public interest and democracy, 1 October 2013,  http://corporateeurope.org/sites/default/files/attachments/transatlantic-corporate-bill-of-rights-oct13.pdf.

[4] O caracteristică importantă a economiei, adusă de dezvoltarea ştiinţei postbelice a fost posibilitatea de a trece de la extensiv la intensiv: adică de la exploatarea extensivă a spaţiului şi resurselor la exploatarea intensivă, cu respectarea principiilor ecologice şi de economicitate/anulare a risipei (în cadrul unui proces economic circular activ) şi, în acelaşi timp, susţinând o creştere formidabilă a productivităţii.

Dar interesele capitalului – şi este vizibil astăzi cu extractivismul – îl determină nu doar să folosească şi metoda intensivă şi cea extensivă pentru a stoarce profit (o primă concluzie ce ar veni în minte), ci mai mult, să nege principiul intensivităţii economiei pentru că acest principiu este radical opus logicii private. Vezi critica economiei ecologice la adresa metodei economice capitaliste (Nicholas Georgescu-Roegen).

[5] De ce dreapta dispreţuieşte şi atacă utopia? Tocmai pentru ca să zdruncine valorile umaniste şi de solidaritate care înflăcărează oamenii şi îi pot face să acţioneze opus conformismului social. Dar omului îi e specific dorul de utopie: au spus-o mulţi, inclusiv Cioran.

[6] Vezi Ana Bazac, „În jurul problemei cauzelor structurante: ontologia gramsciană a forţelor de producţie şi teoria rarităţii la Sartre”, în Gramsci şi Sartre. Mari gânditori ai secolului XX, Bucureşti, Editura Institutului de ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, 2007, pp. 97-113; „Sartre şi aventura conceptului de raritate”, în Sartre în gândirea contemporană, coord. Adriana Neacşu, Craiova, Editura Universitaria, 2008, pp. 105-162.

[7] Iar pentru asta este indisolubilă re-naţionalizarea asigurărilor de sănătate: nu este vorba de re-întronarea risipei prin conducere birocratică, ci tocmai dimpotrivă.

[8] Continuarea neabătută a caracterului secret – deci nesubordonate controlului public, doar anunţate ca fapt împlinit – continuă: vezi împărţirea fondului de rezervă al guvernului la Administraţia locală şi la Biserică, Şmecheriile se fac de Crăciun, nu-i aşa?, 28 decembrie 2013,  http://www.ziare.com/politica/guvern/smecheriile-se-fac-de-craciun-nu-i-asa-1274901.

[9] Ce înseamnă că „certificatul de urbanism” pentru exploatarea gazelor de şist a fost dată de consiliul local? Că autorităţile centrale se ascund în spatele „descentralizării”. Şi, în acelaşi timp, că acest consiliu local este cu totul străin de şi opus populaţiei din zonă. Apare, o dată mai mult, că singura legătură între populaţie şi categoria conducătoare – la nivel central şi local – mai este doar aceea din campaniile electorale, soldate cu alegeri: deoarece, nici măcar la nivel local, mandatul conducătorilor nu este imperativ. Ce fel de reprezentativitate mai are conducerea într-o astfel de societate?

[10] Petrecerea timpului este un concept foarte important: el denotă o alunecare pe timpul dat omului, timp liniar şi gol de conţinut şi căruia omul nu îi conferă acest conţinut.

[11] În ce mă priveşte, am vorbit aici de mai multe ori despre corupţia universitară, de exemplu. Dar nu am antrenat vreun entuziasm formidabil al celor care urmăresc doar problemele majore. Or eu cred că problemele majore sunt evidenţiate şi de către problemele „minore”.

[13] Karl Polanyi, Marea transformare. Originile  politice şi economice ale epocii noastre (1944), Traducere de Ciprian Şiulea, Cluj-Napoca, Tact, 2013, p. 54.

[14] Kari Polanyi Levitt, The Transformation of the World System: Some Insights from the Work of Karl Polanyi, 2004, http://www.karipolanyilevitt.com/wp-content/uploads/2011/01/budapest-address-Kari-Polanyi.pdf.

[15] Kevin Carson, “Crony Capitalism” and “Corporatism”, December 27, 2013,  http://www.counterpunch.org/2013/12/27/crony-capitalism-and-corporatism/.

Dar vezi şi imaginea capitalistă despre noua explozie a investiţiilor profitabile în infrastructură – deoarece sunt susţinute de stat, adică sunt comenzi de stat, deci şi profitul e asigurat şi condiţiile de demarare (prin dobânzi mici la capitalul împrumutat de firme) sunt foarte avantajoase: într-adevăr, nimic nu se face fără susţinerea de către stat şi nimic nu se face fără ca la bază să stea profitul privat: Governments ‘plug funding gap’ in major projects, 15 November 2013, http://www.cnbc.com/id/101197895; Private equity sees opportunity in all things that crumble, 15 November 2013, http://www.cnbc.com/id/101203048; McKinsey: the world needs $57 trillion to keep growing, 7 December 2013, http://www.cnbc.com/id/101253347. Dar toate aceste proiecte, legate şi de consumism şi militarism, nu duc la creşterea nivelului de viaţă al majorităţii deoarece presupun, pentru deplina obţinere a profitului, salarii mici, iar cheltuielile sociale ale statului – cât mai reduse: căci statul are nevoie de bani pentru comentile de mai sus.

[17] Peter Hanssen, Pourquoi la Chine gagne, http://www.lemondereel.fr/chine.html.

[18] Moishe Poshtone, Repenser la théorie critique du capitalisme, 21 août 2009, http://palim-psao.over-blog.fr/article-34551597.html.5 21 /08 /Août /2009 07:43

[19] Foarte pe scurt.

Exploatare: sens restrâns – însuşirea plusprodusului/a valorii peste valoarea salariului; sens larg – stăpânirea privată a mijloacelor de producţie/resurselor de existenţă (şi apa şi pământul sunt mijloace de producţie şi au valoare pentru capital numai dacă sunt integrate unei producţii capitaliste; totuşi am simţit nevoia să subliniez calitatea de resurse de existenţă deoarece: i) distrugerea actuală a naturii de către capital distruge chiar sursele elementare de viaţă şi ii) problemele asigurării condiţiilor pentru reproducţia forţei de muncă dar şi problemele prezervării naturii sunt ofensiv şi iremediabil externalizate de către capital);

Concurenţă: rezultatul proprietăţii private; duce la concentrarea şi centralizarea capitalului (şi explică şi etapele capitalismului);

Centru-Periferie: exploatarea ca relaţie internaţională; generează dependenţa. Este veche, contemporană cu naşterea primei revoluţii industriale în Occident: tocmai pentru a susţine această revoluţie, capitalul a transformat ţările din afara Occidentului în exportatoare de materii prime agricole şi industriale. Vezi şi „a doua şerbie” a estului Europei, Wallerstein. Faptul că mai târziu Periferia a devenit şi exportatoare de produse manufacturate nu schimbă raportul, deoarece Occidentul are tendinţa de a păstra controlul finanţelor, al distribuţiei, comunicării şi accesului la tehnologie. (De aceea, de exemplu tam-tam-ul făcut de Occident şi servilii săi emuli în legătură cu „trecerea Ucrainei de partea Rusiei” reflectă numai sentimentele legate de continuarea raportului Centru-Periferie. Pentru că intrarea Ucrainei în sfera de influenţă euro-atlantică ar fi dus la scoaterea de pe piaţă a industriei ucrainene de către cea a Vestului Europei, deci ar fi slăbit ţara în schimbul unor baze NATO. Cam puţin. Vezi şi Israel Shamir, What Really Happened in Ukraine, December 20-22, 2013, http://www.counterpunch.org/2013/12/20/what-really-happened-in-ukraine/.  (Dar vezi şi refuzul bazei SUA de către Uzbekistan, o ţară prosperă).

[20] Francisco Paulo Cipolla, Geane Carolina Rodrigues Pinto, “Crítica das teorias da financeirização”, Anails do XV Encontro Nacional de Economia Política, 1 a 4 de junho 2010, http://www.countdowninfo.net/uploads/6/7/3/6/6736569/cipolla_pinto_crtica_das_teorias_da_financeirizao_verso_final.pdf.

[21] Kari Polanyi Levitt, “Keynes and Polanyi: the 1920s and the 1990s”, Review of International Political Economy, 13, February 2006, pp. 152-177, http://www.karipolanyilevitt.com/wp-content/uploads/2011/01/keynes-and-polanyi.pdf consideră că doar din anii 1979-1980 ar fi avut loc o focalizare a interesului băncilor pe dezinflaţie şi speculaţie financiară, în timp ce înainte – să spunem în perioada postbelică a welfare state – interesul ar fi fost pentru full employment. Dar oare nu a fost profitul bancar, iar profitul bancar nu s-a realizat prin susţinerea producţiei pentru că asta aducea profit după „distrugerea creatoare” a celui de-al Doilea Război Mondial şi după dezvoltarea societăţii de consum? Problema e azi că pe lângă societatea de consum s-a autonomizat şi mecanismul profitului bancar, deoarece logica profitului e mereu hic et nunc, pe termen scurt şi în afară de orice considerente sociale.

[22] Băncile centrale au devenit autonome faţă de stat în ideea ca interese birocratice să nu le determine să bată mai multă monedă decât trebuie. Vezi Milton Friedman, “Should There Be an Independent Monetary Authority?” în Leland B. Yeager (Ed.), In Search of a Monetary Constitution, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1962 şi Milton Friedman, “The Role of Monetary Policy.” The American Economic Review, vol. 58, 1968, pp. 1-17.

De fapt, autonomia lor a constituit unul dintre instrumentele marelui capital transnaţional bancar de a avea la dispoziţie cerere crescută de bani din partea statelor. Căci – R. Bade, and M. Parkin, “Central Bank Laws and Monetary Policies: A Preliminary Investigation,” in M. Porter (ed.), The Australian Monetary System in the 1970s, Monash University, 1978 – influenţa independenţei băncii centrale asupra inflaţiei a fost mică: în fond, nici guvernele nu pot cere ceva ce ar deranja echilibrul macroeconomic.

Dar autonomia băncilor centrale a adus dezinflaţia (nu numai pentru că ele urmăresc mereu controlul inflaţiei, ci şi pentru că autonomia băncii centrale înseamnă că statul nu se mai poate împrumuta în mod direct de la banca centrală, ci trebuie să o facă de la bănci private care împrumută de la banca centrală. Şi oricât de mică e dobânda cerută de banca centrală, statele plătesc dobânzile cerute de băncile private. Aşa s-a ajuns ca autonomia băncilor centrale să fie contemporană cu creşterea datoriilor suverane).

[23] Situaţia Germaniei – ceea ce înseamnă şi mesajele ei în UE de cheltuire prudentă a banilor, de reducere a cheltuielilor statelor care au datorii, de ajutorare a acestor state numai cu condiţia trecerii lor la o politică de reducere a datoriilor şi a deficitului comercial – este emblematică pentru o poziţie favorabilă în concurenţa internaţională: sigur că această poziţie s-a înfăptuit şi cu măsuri de asigurare a competitivităţii, adică de exemplu de creştere mai lentă a salariilor, în raport cu inflaţia, decât în Franţa; dar Germania are o creştere bazată pe exporturi, deci îşi poate asigura un surplus comercial etc.

[24] Tendinţa de autonomizare a capitalului financiar bancar – ceea ce înseamnă şi manipularea cantităţii şi calităţii (valorii) monedei ca mijloc de obţinere, în ultimă instanţă, a profitului, adică mai larg a puterii geopolitice, de acces la resurse şi de apropriere a rolului de creator şi decident de raporturi politice – s-a manifestat ca răspuns la problemele generate pentru profit de economia reală. De exemplu, în faţa fenomenului de acumulare a dolarilor de către ţările europene (Germania mai ales) care au devenit, în urma Planului Marshall, furnizoare de produse manufacturate de înaltă calitate şi ieftine chiar pentru SUA (şi, corespunzător, de reducere a lichidităţilor în Fed), America a căutat să contrabalanseze această reducere a lichidităţilor şi să şi obţină un câştig foarte mare de pe urma baterii de monedă; astfel, în 1972, prin acordul cu Arabia Saudită ca tot petrolul vândut de aceasta – în primul rând Statelor Unite – să fie socotit în dolari, şi apoi prin determinarea ţărilor OPEC în 1975 ca întregul petrol vândut de ele să fie considerat în dolari, a început „era petrodolarilor”, adică a creşterii artificiale a cererii de dolari în întreaga lume şi a susţinerii datoriilor SUA prin baterea de monedă cumpărată de celelalte ţări. Câştigul Statelor Unite în urma imprimării unor hârtii a permis continuarea modelului de creştere bazată pe consum: preţul petrolului a fost atât de mic încât a putut avea loc inerţia consumismului, în condiţiile în care delocalizarea producţiei americane şi ascensiunea unor ofertanţi importanţi pe piaţa internaţională, cum era Coreea de Sud, ar fi trebuit să ducă la o creştere a preţurilor şi la o reducere a consumului de pe atunci.

Dar tocmai pentru a contracara această situaţie, SUA au bătut monedă şi pentru a finanţa acest consum. A avut loc o creştere a datoriilor ţării (şi pentru că erau necesare cheltuieli din ce în ce mai mari cu războaie şi propagandă, dar şi pentru că America vindea mai puţin decât cumpăra) şi, deoarece şi consumul gospodăriilor a început să se bazeze pe credit, şi datoriile acestora. De exemplu, între 1998 şi 2006, cantitatea de bani în circulaţie s-a dublat faţă de cei 9 ani anteriori (cf.  Raúl Zibechi, Towards a “de-Americanized world”: the strategic view, http://alainet.org/active/68562&lang=es).

Ca urmare, atenţie încă o dată, manipularea monedei nu este capabilă să contracareze procesele din economia reală.

După cum, şi în domeniul financiar are loc lupta de concurenţă: de exemplu, tendinţa, nu doar a Chinei şi Rusiei, de promovare a monedelor proprii sau altele decât dolarul a dus şi în mod cert va duce la deposedarea acestuia de funcţie de monedă universală (de schimb şi de referinţă), vezi şi ibidem, dar şi Peter Symonds, The growing danger of trade war,  31 March 2010, http://www.wsws.org/articles/2010/mar2010/pers-m31.shtml; La Chine en Afrique. Menace ou opportunité pour le développement ? Points de vue du Sud, Centre Tricontinental, Volume XVIII, Éditions Syllepse, 2011; Le yuan sur la voie de la convertibilité en dollar australien… et du statut de monnaie internationale, 12 novembre 2012, http://www.latribune.fr/actualites/economie/international/20121112trib000730331/le-yuan-sur-la-voie-de-la-convertibilite-en-dollar-australien-et-du-statut-de-monnaie-internationale.html; China and Japan to start direct yen-yuan trade in June, 29 May 2012, http://www.bbc.co.uk/news/business-18245909Moscou et Pékin s’attaquent au dollar,  http://french.ruvr.ru/2013_07_26/Moscou-et-Pekin-s-attaquent-au-dollar-0076/.

[25] Denis Krassnin, Micro-credit and the return of debt bondage for world’s poor, 3 January 2014, http://www.wsws.org/en/articles/2014/01/04/micr-j03.html. Este de citit neapărat.

[26] Acestei tendinţe – demonstrate, cum ştim, de Marx – capitalul i-a răspuns prin măsurile de financiarizare, de reducere a impozitelor pe capital, de independenţă a băncii centrale faţă de stat, de profit obţinut în urma cumpărării de către bănci a bondurilor de stat. Dar toate aceste măsuri nu au fost în stare să contracareze tendinţa de scădere a ratei profitului, vezi şi Michael Roberts, The US rate of profit – extending the debate, December 19, 2013, http://thenextrecession.wordpress.com/. Ceea ce arată, o dată mai mult, că monetarismul nu atinge mecanismele cauzale ale economiei. Or, doar lucrând cu aceste mecanisme putem nu doar să explicăm mai bine ci şi să schimbăm în bine mersul economiei.

[27] Arjun Jayadev & Gerald Epstein, The Correlates of Rentier Returns in OECD Countries, Political Economy Research Institute, University of Massachussets, Amherst, Workingpaper Series, 2007,  http://www.peri.umass.edu/fileadmin/pdf/working_papers/working_papers_101-150/WP123.pdf.

[28] Ne amintim observaţiile lui Marx, „Capitalul III”, în Marx, Engels, Opere, 25, Partea I, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 446, despre credit ca mod de apropriere a proprietăţii şi bogăţiei sociale şi de folosire privată a acestei proprietăţi şi bogăţii. Creditul este un mod de expropriere a populaţiei. De ce este importantă această subliniere? Deoarece exproprierea „este punctul de plecare al modului de producţie capitalist”, esenţa acestui mod („exproprierea tuturor indivizilor de mijloacele de producţie”) dar, cum vedem, şi sfârşitul: vezi exproprierea în folos privat din intenţionata Lege a minelor; adică exproprierea e permanentă şi la o scară din ce în ce mai mare (pe măsură ce cresc şi mijloacele de producţie).

[29] Vezi Nick Beams, Currency wars and the contradictions of capitalism, 22 September 2010, http://www.wsws.org/articles/2010/sep2010/pers-s22.shtml; Nick Beams, Currency wars hang over G20 meeting, 15 February 2013, http://www.wsws.org/en/articles/2013/02/15/pers-f15.html.

[30] Iar succesul exporturilor a dus la întărirea monedei în sensul de siguranţă a acesteia pentru investitorii financiari. Orientarea spre exporturi este deci legată de financiarizare, de speculaţia financiară.

În treacăt fie spus – şi deşi aici este vorba doar de „soluţiile lor” – oare accentul obsesiv din discursurile noastre politice pe autostrăzi, necesare în primul rând exportatorilor, nu este o interpretare în această cheie capitalistă a priorităţilor dintr-o strategie economică?

[31] „Nu este clar când se va sfârşi criza”, Yilmaz Akyüz, “Where Next for Developing Countries? Future Prospects and Risks for South’s Economies”, South Views, 99, 23 December 2013. (Autorul este economist principal la South Centre).

[32] Five more years: Warning financial crisis won’t end until 2017 at the earliest,  27 June 2012, http://www.mirror.co.uk/money/city-news/financial-crisis-will-last-at-least-five-941612.

[34] Nick Beams, Downturn to continue for a generation, Bank of England governor warns, 24 October 2012, http://www.wsws.org/articles/2012/oct2012/king-o24.shtml; Barry Grey, Global Economic Crisis: No End in Sight. World Bank cuts forecast for global economic growth, 17 January 2013, http://www.globalresearch.ca/global-economic-crisis-no-end-in-sight/5319555; Andrew Walker, Big thinkers still stumped on global economic crisis, 22 April 2013, http://www.bbc.co.uk/news/business-22223249; Richard Rahn, Where will the next financial crisis begin?, March 19, 2013, http://www.washingtontimes.com/news/2013/mar/19/where-will-the-next-financial-crisis-begin/.

[36] Vezi Andre Damon, Worst US jobs report in three years shatters claims of economic recovery, 11 January 2014, http://www.wsws.org/en/articles/2014/01/11/jobs-j11.html. Dar capitalismul actual al tehnicii high nici nu poate fi decât un capitalism al creşterii şomajului cronic.

[37] Yilmaz Akyüz, “Strong Spillovers from North’s Crisis to the South”, South Views, 93, 18 December 2013.

[38] Vezi şi – în lupta pentru a stăpâni jocul internaţional cu moneda, ceea ce înseamnă inclusiv cu predictibilitatea întoarcerii profiturilor către speculatorii financiari – lupta împotriva controlului american asupra agenţiilor de rating. Recent, doar EuropeanLaboratory of Political Anticipation, GEAB N°80 is available! Currencies, geopolitics, real estate, finance… 2014: the « big American retreat ». (Spiritul lui European Laboratory…este apropiat de un anumit naţionalism European).

[39] Gordon Brown, Stumbling Toward the Next Crash, December 18, 2013, http://www.nytimes.com/2013/12/19/opinion/gordon-brown-stumbling-toward-the-next-crash.html?_r=1&.

[40] Excelent studiul lui Subhabrata Bobby Banerjee, Who Sustains Whose Development? Sustainable Development and the Reinvention of Nature, http://www.economicpolicy.eu/banerjee2003developmentcriticismonsustainbledev.pdf.

[41] China este prima putere comercială sau exportatoare a lumii, cf. Christophe Ventura, Hypermondialisation, 5 octobre 2013, http://www.medelu.org/Hypermondialisation.

[42] Vezi de exemplu, un pericol al reshoring, adică al reîntoarcerii întreprinderilor de producţie americane şi, în general occidentale, din China, datorită creşterii salariilor de aici, deci al scăderii profiturilor firmelor T (Backing out of China to reshore, 6 January 2014, http://usa.chinadaily.com.cn/business/2014-01/06/content_17216635.htm). Dar, pe de o parte, creşterea salariilor din China este necesară şi firmelor şi  Chinei pentru a compensa scăderea cererii în Occident şi a avea, deci, cerere (solvabilă), iar pe de altă parte, creşterea salariilor chineze este doar relativă.

[43] China’s rich fleeing the country—with their fortunes, 25 November 2013, http://www.cnbc.com/id/101225781; China has a word for its crass new rich, 15 November 2013, http://www.cnbc.com/id/101202279.

[44] În aceste condiţii, ritmul de creştere a „claselor mijlocii”, deşi va fi mai mare în ţări precum China – faţă de SUA se pildă –, va scădea. Adică probabil că tendinţa mondială de reducere a nivelului „mijlociu” de trai se va manifesta şi aici.

Vezi nu doar Small house movement, ci şi „soluţia” unor locuinţe permanente de câţiva metri.

Dar cum poate să crească consumul în aceste condiţii? Întrebarea este pusă, evident, din punctul de vedere al economiei capitaliste. Altfel, o creştere semnificativă a consumului, adică al bunurilor de piaţă, nici nu este dezirabilă: nici din punctul de vedere al relaţiilor interumane – ne-marketabile – şi nici din acela al resurselor şi ecologiei.

Dacă polarizarea consumului este soluţia economiei capitaliste, restructurarea consumului şi accesul universal la un consum nu doar de calitate ci şi ecologic, durabil şi raţional constituie soluţii posibile şi necesare ale unei economii alternative.

Amintind că 25% din populaţia lumii consumă 80% din resurse,  Kari Polanyi Levitt, The Transformation of the World System: Some Insights from the Work of Karl Polanyi, 2004, http://www.karipolanyilevitt.com/wp-content/uploads/2011/01/budapest-address-Kari-Polanyi.pdf, a arătat că, tocmai pentru a permite creşterea consumului în ţările periferice, Occidentul trebuie să-şi schimbe stilul de consum şi să îl reducă. Cum mai probabilă i se pare folosirea puterii militare pentru a stăpâni resursele care – în logica economică actuală – sunt rare, Kari Polanyi Levitt sugerează o „schimbare civilizaţională”, şi în primul rând a instituţiilor ce conduc viaţa economică.

[45] Vezi John Chan, Chinese economic conference warns of downturn, 24 December 2013, http://www.wsws.org/en/articles/2013/12/24/chin-d24.html.

[46] Nick Beams, Global deflation, slowing growth fuel economic tensions, 18 November 2013,

http://www.wsws.org/en/articles/2013/11/18/pers-n18.html.

[47] Înainte de criză, China – a cărei economie a fost dependentă de exporturi – şi-a crescut exporturile cu 25% pe an, cf. Yilmaz Akyüz, “Impact of Global Crisis on Trade and Trade Imbalances”, South Views, 76, 21 November 2013.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] În general, ţările slab dezvoltate reprezintă mereu un nou „spaţiu vital” pentru economia capitalistă. Nu este singurul: cum ştim, în restul lumii acest spaţiu se recreează mereu prin „distrugeri creatoare”, nu numai paşnice – vezi şi crizele, şi nu doar schimbările de tehnologie – ci şi războaiele.

[51] Şi, deoarece „oferta de către stat e mai mare decât cererea”, adică statul e strâns cu uşa, valoarea acestor bunuri este subevaluată, iar statul pierde odată mai mult şi punctual.

[52] Yilmaz Akyüz, “Where Next for Developing Countries? Future Prospects and Risks for South’s Economies”, South Views, 99, 23 December 2013.

[53] Nick Beams,  Fed decision fuels global financial parasitism, 24 December 2013, http://www.wsws.org/en/articles/2013/12/24/pers-d24.html.

[54] Din acest punct de vedere, e îndoielnic ca populaţia unei ţări să fie „mândră” că s-a reuşit o creştere de 1 sau 2 sau chiar 3%, chiar comparând cu alte ţări unde creşterea e mult mai mică. Eventual populaţia poate să fie „mândră” dacă această creştere e de 7 şi mai mult la sută deoarece şi dacă ar fi resimţită în viaţa de zi cu zi: ceea ce înseamnă că: i) nici o creştere care nu antrenează o ameliorare semnificativă a vieţii celor mulţi nu constituie un motiv de „mândrie” pentru aceştia şi ii) există o distanţă de principiu între modul de estimare de către capital a activităţilor economice şi modul de estimare de către populaţie. Şi atenţie, majoritatea oamenilor – cu toată influenţa nocivă a privilegiaţilor care au pus sinecurile de care beneficiază cei mai mulţi dintre ei drept model al activităţii profitabile – nu doreşte să ceară mijloace de viaţă fără să dea în schimb muncă, deci creaţie. Ci pur şi simplu, activitatea care nu se concretizează în condiţii demne şi care oferă un câmp generos pentru timpul de creaţie şi dezvoltare umană nu este, în fond, pentru această populaţie una atractivă şi valoroasă. Ea poate să fie o şmecherie aducătoare de bani, deci una care netezeşte mintea în aşa fel încât să se limiteze doar la vieţuirea în consum şi în afara creaţiei şi solidarităţii umane, dar nu este socotită drept valoroasă: nu o asemenea activitate este ceea ce răspunde aşteptărilor umane profunde. Aşa că o estimare a economiei pe baza activităţii aducătoare de profit oricum nu este echivalată de majoritatea populaţiei drept „creştere”.

[55] Vezi critica acestui concept de descreştere care ar fi compatibil cu capitalismul la John Bellamy Foster, „Capitalism and Degrowth: An Impossibility Theorem”, Monthly Review, 42, Issue 8, 2011, http://monthlyreview.org/2011/01/01/capitalism-and-degrowth-an-impossibility-theorem.

[56] Plătită de stat: ca, de exemplu, programul Războiul stelelor din anii 80.

[57] Vezi excelenta critică a acestei teze în Adam Booth, The myth of decoupling: emerging economies hit a wall, Wednesday, 28 August 2013, http://www.marxist.com/the-myth-of-decoupling-emerging-economies-in-crisis.htm.

[58] Yilmaz Akyüz, “The ‘Decoupling’ Debate”, South Views, 94, 18 December 2013.

[59] Ştim că valoarea tranzacţiilor financiare este mult superioară celei a comerţului cu bunuri tangibile.

[60] Şi, după cum se ştie, uneori chiar plătesc „corect”, spălând astfel bani negri.

[61] Vă amintiţi de doamnele Hildegard Puwak şi Melania Mandas Vergu? Pe google veţi vedea unele încrengături şi date interesante, mult dincolo de speţele şi personajele în cauză.

[62] Limbajul sibilinic al propagandiştilor le redau prin „impozitul pe muncă”: ce trebuie să scadă, spun ei. „Impozitul pe muncă” este aici în principal ansamblul impozitelor pe capital şi pe profit.

[63] Noul Cod Penal parafează jaful a 5 miliarde de euro asupra firmelor prin file CEC neachitate, 20 decembrie 2013, http://www.cotidianul.ro/noul-cod-penal-parafeaza-jaful-a-5-miliarde-de-euro-asupra-firmelor-prin-file-cec-neachitate-228699/.

[64] În locul dulcegăriilor legate de vizitele de Crăciun ale doamnelor din high life-ul actual sau de prânzul primului-ministru cu „Familia Regală”, spiritul filantropic – care a dat SRI şi BOR hoteluri şi palate drept cadouri de Crăciun – ar fi trebuit să se preocupe de sărbătoarea debranşaţilor sau a celor care nu pot să-şi plătească nici întreţinerea şi nici o hrană suficientă şi sănătoasă.

[65] Eventuala diferenţă dintre partide – să ne referim acum la Democraţii şi Republicanii americani, deoarece au ajuns şi la „închiderea guvernului” în 2013 – constă mai degrabă în atitudinea faţă de timp: prelungirea intervalului în care populaţia este confruntată cu scăderea elementelor de stat social care mai există, primii, şi scurtarea totală a intervalului, Republicanii. Adică aceştia doresc reducerea rapidă a deficitului bugetar prin curbarea creşterii salariilor, dar păstrând în acelaşi timp taxe cât mai reduse. Democraţii au avut în vedere o anumită creştere a taxelor pentru a permite celebrul (şi contradictoriul) Obamacare, dar şi unii şi ceilalţi sunt hotărâţi să ţină salariile sub control iar taxele, cât mai reduse.

[66] Buffett Compares Wall Street to Church With Raffle, .

[67] Joseph E. Stiglitz, Wall Street’s Toxic Message, July 2009, http://www.vanityfair.com/politics/features/2009/07/third-world-debt200907?currentPage=1, referindu-se la criza din Asia din anii 1997-1998, când FMI a cerut reducerea deficitului, cu consecinţe sociale devastatoare.

[68] De fapt, nici keynesismul nu a fost singura cauză a dezvoltării economice a capitalismului postbelic: el a fost contemporan cu liberalizarea crescândă a comerţului internaţional şi a mişcării transnaţionale de capital, Simon Clarke, “The Crisis of Fordism or the Crisis of Capitalism?”, Telos, New York, 83, Spring 1990, pp. 71-98, http://homepages.warwick.ac.uk/~syrbe/pubs/telos.pdf (p. 32).

[69] Secret Fed Loans Gave Banks $13 Billion Undisclosed to Congress, 28 November 2011, http://www.bloomberg.com/news/2011-11-28/secret-fed-loans-undisclosed-to-congress-gave-banks-13-billion-in-income.html.

[70] Vezi minciuna că accizele la carburanţi nu ar duce defel la creşterea preţurilor (Iulian Bratu, 8 pariuri puse de Guvernul Ponta pe menţinerea preţurilor în 2014, 11 Nov 2013,   http://www.dcnews.ro/2013/11/8-pariuri-puse-de-guvernul-ponta-pe-mentinerea-preturilor-in-2014/); dar, pur şi simplu, capitalul are nevoie de o oarecare inflaţie –  adică de creşterea permanentă a preţurilor ce compensează creşterea cantităţii de bani necesară creşterii ofertei, de a investirii capitalului –  atât cât să permită creşterea profiturilor.

[71] Ce înseamnă încă 50 de lei, sau chiar încă 100, creştere de salariu, când ritmul creşterii preţurilor este mult superior?

[72] Vezi http://www.criticatac.ro/24505/la-ce-servete-discursul-anti-corupie/#comment-71377: „la fel cum dereglementarea ascunde corupţia (fapt subliniat de Costi Rogozanu – poţi jefui avuţia unui popor pe cale legislativă, creând cadrul legal care face posibil jaful), şi corupţia funcţionează ca o formă de dereglementare (degeaba ai legi care protejează societatea, atâtea câte [mai] sunt, daca ele pot fi încălcate cu impunitate).. comisioanelor ilegale percepute de bănci, unde marele capital a fost constrâns să-şi dea arama pe faţă”.

[73] Legând lăcomia (greed) şi corupţia financiară (manipularea indicelui Libor), The worst banking scandal yet, July 13, 2012, http://www.bloomberg.com/news/2012-07-12/the-worst-banking-scandal-yet-.html.

Sau Swiss bank Wegelin to close after US tax evasion fine, 4 January 2013, http://www.bbc.co.uk/news/business-20907359.

Vezi şi Marc Roche, Le capitalisme hors la loi, Paris, Albin Michel, 2013.

[74] Cum crede Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Societies (1988), Cambridge, Cambridge University Press, 2003, pentru care tocmai creşterea birocraţiilor ar fi cauza colapsului.

[75] Antoine Lerougetel and Alex Lantier, France: Former president Jacques Chirac to stand trial for corruption, 11 November 2009, http://www.wsws.org/articles/2009/nov2009/chir-n11.shtml;

Les députés européens se votent une augmentation de 1500 euros, http://www.leprogres.fr/france-monde/2011/03/04/les-deputes-europeens-se-votent-une-augmentation-de-1500-euros. Sau faptul că aleşii nu respectă regulile fiscale obligatorii pentru toţi ceilalţi, ci le eludează http://www.je-suis-stupide-j-ai-vote-hollande.fr/blog/un-regime-fiscal-amaigrissant-pour-les-elus/.

[76] Mită şi contracte cu statul: cum a profitat Germania de corupţia din Grecia, 13 mai 2010, http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dosar/mita-si-contracte-cu-statul-cum-a-profitat-germania-de-coruptia-din-grecia-186342.html.

[77] Vezi şi Kevin Reed, Who is getting paid for the plunder of Detroit?, Fee bonanza for attorneys, accountants and consultants, 28 December 2013, http://www.wsws.org/en/articles/2013/12/28/cons-d28.html.

[78] Vezi excelenta critică a imaginii liberale depolitizate – exemplificată prin Alina Mungiu-Pippidi, Revoluţiile Facebook, 26 iunie 2013, http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/revolutiile-facebook-305842.html – la Costi Rogozanu, Frica de ceva anume, misterios şi înfiorător, http://www.criticatac.ro/22978/frica-de-ceva-anume-misterios-infiortor/.

[79] Leonardo Boff, We live in an ecocidal world, 03/11/2013, http://leonardoboff.wordpress.com/2013/11/03/we-live-in-an-ecocidal-world/.

[80] Leonardo Boff, What to demand from neoliberal capitalism in crisis,

http://www.forumdesalternatives.org/en/what-to-demand-from-neoliberal-capitalism-in-crisis.

[81] Am cercetat această problemă a împrumuturilor din secolul al XX-lea atunci când am lucrat pentru materialul „Incidenţe ale lichidării datoriilor externe asupra independenţei şi dezvoltării”, Revista economică, nr. 23 şi nr. 24, 1989, pp. 23, 26.

[82] Potrivit unei anchete federale, dată publicităţii în The New York Times din January 25, 2011,  „Financial Crisis Was Avoidable, Inquiry Finds”.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.