„Societatea civilă”, Albă ca Zăpada a politicii românești

dohoBunDupă formarea a două formațiuni civico-politice, Forța Civică și Noua Republică, în urma anunțului fostului consilier prezidențial, Sebastian Lăzăroiu, cu privire la necesitatea unei Albe ca Zăpada care să curețe politica românească și în special PDL-ul uzat de guvernarea pe timp de criză, iată că a venit timpul pentru o a treia mișcare, mai mică și oarecum neintenționată, din partea „burgheziei culturale” cooptată de democrat-liberali și formată la Cluj în jurul bugetului participativ.

 
Acest text este, sper, unul dintre primele de „critică a criticii” cu privire la unele presupoziții de funcționare ale mediul asociativ. Critica criticii, solidă ca gen discursiv în România cu precădere în domeniul literar ca urmare a predispoziției literaturocentrice a spațiilor semi-periferice, poate fi o dovadă de maturizare a ceea ce denumim convențional „societatea civilă”, singura sferă a spațiului public considerată „pură” și „nemurdărită” tocmai pentru că este plasată tradițional în imaginarul mediatic și se auto-proiectează interesat ea însăși în afara capitalului și a statului.

 
Eseul de față, departe de a fi de acord cu criticile lui Alex. Cistelecan cu privire la o esență neoliberală a bugetului participativ (BP), recunoaște intuițiile lui asupra posibilelor devieri tehnocratice și de externalizare a procesului bugetării. Sunt aspecte pe care nu le-am luat în considerare în eseul publicat pe CriticAtac, întrucât am studiat BP exclusiv în spații în care procesul era mediat de o guvernare locală socialistă. În continuare, cred că deliberările și confruntările legate de bugetul orașului poate fi, în lipsa acelui partid radical de stânga pe care îl dorește neputincioasă o parte a intelectualității critice în spațiul românesc (și, de ce nu?, unul dintre dezideratele acelui partid când se va forma), una dintre cele mai performante tehnici de creare a unei cetățenii active în afara cadrului stradal protestatar sau a analizei intelectuale, care deși meritorii ca proceduri de exprimare a unor idei sau nemulțumiri, își au propriile limite discursive și de receptare.

 

Pe parcursul anului 2012, alături de diverse ONG-uri și grupuri informale, am inițiat diverse petiții care conțineau, printre altele, necesitatea adoptării bugetului participativ, ca mecanism care presupune informare, consultare și, mai ales, decizie cetățenească cu privire la gestionarea administrativă și financiară a orașului.

 
Includerea deciziei cetățenești în petiții este vitală pentru că întrevede o schimbare de paradigmă față de contractul social curent, moștenire liberală a secolelor XVII-XVIII, care presupune, în linii majore, că indivizii ar „consimți” să își delege responsabilitățile către o clasă de politicieni profesioniști și de birocrați experți din cadrul aparatului de stat. În apatia politică generală, bugetul participativ devenea în presupozițiile mele un spațiu la nivel de micro-cartier menit să faciliteze formarea a noi subiecți politici critici la adresa stratificărilor decizionale existente în capitalism și care să scurtcircuiteze acapararea spațiului public de către un număr limitat de actori din mediile politic, de business și, ocazional, dinspre ONG-uri. Schimbarea contractului social survine, chiar dacă la nivel minimal și oarecum neamenințător, prin dreptul de co-decizie al cetățenilor doar pe o felie de buget (de pildă, în programul electoral pentru primărie Eckstein Kovacs propune 5%).
Însă după acceptul instituțional, mai degrabă aparent și în necunoștință de cauză al primarului Emil Boc (care are majoritate în Consiliul Local cu ajutorul UDMR), o nouă viziune se conturează și care e discutată la nivel informal între primar și reprezentanți ai mediului asociativ cooptați de municipalitate în construcția proiectului Cluj, Capitală Culturală Europeană 2021, pentru care este nevoie de idei relevante și de oameni creativi din sectorul asociativ pentru a asigura o candidatură de succes. În consecință, la întâlnirile din grupul informal accentul se deplasează pe nesimțite de la asigurarea deciziei cetățenești, principalul aspect al bugetului participativ, pe community building, unde un rol major îl joacă operatorii culturali „independenți” și facilitatorii din câmpul ONG-urilor cu accent social. Un lucru asemănător a fost la discuțiile legate de buget, în contextul protestatar de anul trecut, când am propus proceduri care să permită consultarea și decizia publică legate de bugetul orașului, nerespectate de primărie, motiv pentru care m-am retras de la negocieri. După care alte ONG-uri din Fabrica de Pensule, în loc să susțină acele propuneri care au condus la primele dezbateri cu mediul asociativ prealabile adoptări bugetului, au preferat să vină cu chestiuni de conținut legate de finanțarea activității proprii, cereri materiale satisfăcute parțial.

 

Grass roots vs. astroturf

 
Ceea ce a urmat la Cluj, prin concursul ONG-urilor, e demn de Radio Erevan. În ciuda promisiunii explicite a lui Boc și a lui Eckstein de a institui decizia cetățenească cu privire la buget (în perioada electorală și apoi după ajungerea PDL și UDMR la guvernarea locală), pentru că decizia nu apare ca atare în cadrul legislativ actual, accentul se mută pe consultarea cetățenilor. Nu se decid sume sau procente pentru deliberare comună din bugetul orașului, așa cum s-a întâmplat în alte spații în care s-a instituit bugetul participativ, ci discuțiile au loc la modul generic. Apoi, asociațiile nu se mai întemeiază ca factori de presiune ca în America Latină, de unde am preluat modelul BP, unde cetățenii se organizau grass roots pentru a-și apăra mai bine interesele și prioritățile de investiții, ci ONG-urile se constituie pe model nord-american astroturf (iarbă sintetică, artificială) ca facilitatori de întâlniri, membri în comisiile consultative menite să decidă „raționalitatea” dorințelor cetățenești și, foarte important, ca factori de implementare a proiectelor propuse de cetățeni, negând incompatibilitatea și conflictul de interese existente prin cumularea acestor funcții și roluri diferite.

 
Chiar dacă într-un mod schițat, în viziunea originală semnată de ONG-iști, ca în petiția la care s-au alăturat 15 asociații (formale și informale) și sindicatul Cartel Alfa Cluj, ce a condus la acceptarea BP de către candidații la primăria Clujului, există un rol important pentru mediul asociativ în facilitarea și co-gestiunea procesului, deși nu în cheia expertizei tehnocratice. Merită redat printr-un paragraf un rezumat al procesului pentru ca mecanismul adoptării bugetului, chiar mai complex dacă devine participativ, să aibă o reprezentare mai clară:

 
„Bugetul participativ este un mecanism care permite implicarea directă a cetățenilor și a organizațiilor societății civile în gestionarea orașului, alături de clasa politică. În orașe ca Porto Alegre, zeci de mii de cetățeni se întâlnesc în cartierele orașului și aleg prioritățile de investiție în zona în care locuiesc. Până la 17% din bugetul orașului este distribuit prin mecanisme participative. Bugetul participativ este un răspuns la confiscarea spațiului public de un număr restrâns de oameni. Este o rezolvare la lipsa de transparență a instituțiilor statului. Cum funcționează în linii generale bugetul participativ? Municipiul e împărțit în mai multe sectoare. Cetățenii se întâlnesc regulat în școli, primării de cartier, spații publice deschise. Pe baza resurselor existente și a unui maxim de buget repartizat în fiecare zonă, cetățenii deliberează și apoi decid, prin vot sau consens, asupra propunerilor de investiții publice necesare în cartierul în care locuiesc. Cetățenii își aleg delegați care discută detaliile tehnice ale implementării proiectelor cu funcționari municipali, experți, consilieri locali, primar. Apoi, se formează comitete de monitorizare a proiectelor alese. Sumele sunt invers proporționale în raport cu calitatea vieții din cartiere. Calitatea vieții se evaluează pe baza unui index ce ia in calcul veniturile, infrastructura, accesul la servicii publice etc. În urma unui studiu de impact, bugetul participativ poate fi adoptat printr-o Hotărâre de Consiliu Local. Cetățenii vor avea astfel un control mai democratic asupra resurselor orașului. Descentralizarea deciziei, incluziunea cât mai multor categorii de cetățeni și transparența specifice bugetului participativ vor contribui la îmbunătățirea calității vieții în orașul Cluj”.

 
În locul unui control public mai larg asupra instituțiilor locale, la negocierile din cadrul unui grup informal în jurul bugetului participativ constituit din funcționari din primărie, ONG-iști și universitari, s-a produs un derapaj spre o variantă de externalizare a bugetului participativ către un consorțiu de ONG-uri sau către o firmă publică. S-a renunțat la această intenție din cauza opoziției minoritare în cadrul grupului la ideea de outsourcing, dar mai ales din cauza unui posibil scandal public și a preîntâmpinării rezistenței Consiliului Local în a renunța la prerogative de bază.

 
Propunerea inițială de buget participativ a fost deviată pentru că majoritatea ONG-iștilor și universitarilor prezenți pur și simplu nu erau interesați de chestiuni abstracte ca amendarea contractului social și drept de decizie cetățenească instituit printr-un mecanism riguros, ci erau motivați, mai degrabă, de un pragmatism ușor de înțeles, mai ales în contextul crizei economice, care constă în găsirea unor surse de finanțare, dublat de o viziune liberală a participării publice alături de însușirea unor pârghii simbolice de putere.

 

Burghezia culturală ca „experți în democrație” via Norbert Petrovici

 
Dacă ar fi să rezum, și sper pe cât posibil cât mai puțin distorsionat, poziția adversă față de a mea ce aparține lui Norbert Petrovici, „burghezia culturală” este o facțiune a clasei mijlocii superioare, care încearcă, prin intermediul unor mecanisme ca BP, să preia o parte din puterea politică pe baza asistenței tehnice oferite instituțiilor statului în configurarea unor politici publice, expertiză care este remunerată, deși nu este obligatoriu să fie astfel. O altă denumire a lui Petrovici pentru burghezia culturală este de „experți în democrație”.
Experții în democrație, odată ajunși la putere în comisiile consultative ale BP prin diverse aranjamente instituționale, se opun logicii configuratoare a capitalismului producătoare de ierarhii sociale printr-o alianță ulterioară cu clasa muncitoare, menită să redistribuie puterea. Totuși, de ce promisiunea alianței este ulterioară ajungerii la putere prin intermediul expertizei și nu anterioară, prin configurarea unui partid și apoi prin legitimarea populară a partidului prin vot sau, în alt sens, prin mișcări sociale de nesupunere civică? La această întrebare, Petrovici nu răspunde explicit, deși se poate infera că mișcările de nesupunere civică sau construcțiile partinice au o nevoie diminuată de „experți” în raport cu instituțiile publice sau financiare.

 
Potrivit lui Petrovici, puterea politică poate fi preluată parțial de către auto-instituiții experți care au rol de tălmaci și produc un anumit tip de interpretare a realităților sociale. Totuși, riscul asumat de GAS-ist și cu care se confruntă expertul în democrație din burghezia culturală este că produce efecte de fundamentare politică, acest lucru însemnând explicit legitimarea PDL sau a oricărui partid aflat la putere prin funcționarea bugetului participativ, pentru că, potrivit lui, orice tip de control public asupra statului capitalist, așa cum e BP, conduce în mod necesar la întărirea partidului sau a alianței politice care se află la guvernare.

 
Totuși, controlul avut de experți în proces conduce cumva și în mod necesar, probabil din cauza intențiilor pioase pentru o justiție socială accentuată, la o redistribuire ulterioară a deciziei către clasa muncitoare. Legitimitatea ajungerii la putere a burgheziei culturale ca facilitatori și experți ai BP se bazează pe concepția lui Norbert Petrovici că statul nu este consiliul local, primăria sau administrația locală, ci o rețea foarte neclară de actori și instituții care ajung să fie desemnați ca „stat”. Din acest motiv, facțiunea burgheză a experților nu se raportează ca fiind cumva „exterioară” raporturilor de putere statale ori ca grup de presiune, așa cum se configura într-un alt sens intelectualitatea critică de stânga în raport cu instituțiile puterii politice și economice, ci încearcă din „interior” să reconfigureze statul. Poziția expertului în democrație se configurează la rândul ei în funcție de contextul instituțional și presupune, de fapt, o abordare politică mascată de acaparare a puterii: în fața primăriei și mass-media este specialist aparent neutru și curățat prin formarea profesională de mizeriile și incompetențele politice, în fața mediului asociativ se auto-reprezintă ca fiind activist, sindicalist sau politician nepartinic, iar în spațiul cultural ca teoretician sau intelectual. Toate acestea amintind eventual de un alt tip de burghezie, cea a lui Gustave Flaubert cu a sa Madame Bovary.

 
Dorințele contradictorii ale lui Norbert Petrovici cu privire la BP se văd chiar din concluziile din singura sa intervenție scrisă de până acum asupra subiectului, secțiunea „Ce face activismul?”. După ce stabilește, în răspăr cu unele activități civice în care mă angajez, că rolul activistului nu este de a propune deschiderea de spații publice cu acces general și gratuit pentru că astfel „ne transformăm în consilieri de ameliorare a tensiunilor populare” (?!), Petrovici stabilește de fapt care este rolul „expertului”, nu explicit al activistului (deși în cheia burgheziei culturale bovarice activistul este expert în democrație, după cum expertul este la rândul lui politician-sindicalist-teoretician): „Nu înseamnă, pe de altă parte, că trebuie să ne retragem din orice discuție cu primăria, dar lucrurile nu se fac pentru primărie; se fac împotriva ei, chiar dacă în parteneriat cu ea. Pentru ca bugetul participativ să funcționeze trebuie să căutăm în alianțele noastre (a celor din facțiunea de clasă de mijloc) alte zone de social cu interese de auto-gestiune și să producem împreună infrastructura materială și socială de care avem nevoie colectiv. Acest lucru deja se întâmplă și cred că vom reuși dacă acest proces este dublat de o intensă gândire strategică, de producerea de episteme în care să ne înțelegem ca actori în afara puterii coloniale capitaliste”.

 
Iar primul grup social „cu interese de auto-gestiune” ales de strategul din noul GAS, curățat prin plecarea membrilor de conflictele ideologice și tactice anterioare, a fost chiar primăria Clujului, unde s-a ajuns la o variantă finală de propuneri de politici publice de BP, redactată de Norbert Petrovici și alți membri ai „burgheziei culturale” (de exemplu, foști strategi de campanie ai PDL-ului, simpatizanți ai partidului Noua Republică, cu mici sugestii de la fosta asistentă a lui Emil Boc). Este o versiune în care deși se face o referire vagă la decizia civică și stipulează prin expresii formale aderarea la principiile democrației participative (expresie ajunsă recent în orice proiect de finanțare alături de sintagme ca „dezvoltare comunitară”, „coeziune socială” etc.), ratează să instituie o metodologie precisă pentru decizie cetățenească. Hotărârile sunt luate în final de Consiliul Local, delegații cetățenilor având un rol de lobby și advocacy, pe motivul expus mai sus că decizia cetățenească ar încălca legislația actuală. Consensul compensatoriu de la ședințele trecute a fost ca cetățenii să aibă totuși drept de „decizie simbolică”.

 
Există câteva probleme epistemice majore în abordarea tehnocratică a grupului informal din primărie cu privire la BP, ședințe de pregătire a procesului la care nu a fost chemată nicio asociație de locatari din Mănăștur, cartierul unde va avea loc proiectul-pilot în 2013, asta în condițiile în care „nespecialiștii” se mobilizaseră deja cu o petiție de 50 de semnături pentru asfaltarea unei străzi. De exemplu, nimic nu garantează mai degrabă o autonomie a așa-numitei burghezii culturale, ca facțiune a clasei de mijloc, în raport cu preconizata dependență de sursele de finanțare venite din partea statului și capitalului. În acest sens, au existat propuneri, acceptate de toți ONG-iștii, ca la întâlnirile de consultare din cartiere dintre cetățeni și primărie să fie încurajați „sponsorii” să își aducă aportul financiar la facilitarea întâlnirilor, perspectivă care poate conduce la o proaspătă redobândire a „simțului civic” din partea multor firme cu interes, să zicem, de asfaltare într-un cartier și se introduce pentru prima dată pe ușa din dos posibilitatea ca procesul de consultare obligatoriu dintre autorități și cetățeni, stipulat prin diverse legi, să fie mediat de capital. Apoi, pe ce anume se legitimează expertiza auto-desemnaților specialiști, din moment ce nu a existat nici o experiență prealabilă de gestionare bugetară participativă în România și nici o specializare derivată din producție de texte academice sau activism în direcția bugetului participativ? Punctul meu de vedere este că strategia de a refuza o abordare civic-activistă de dispersie a puterii sau o tactică activist-politică de cucerire a ei conduce la subordonarea așa-zisei facțiuni a burgheziei culturale expertocratice (a cărei principală armă în discursul public este diagnosticul solid și empiric al „faptelor”, „tehnic” și „apolitic”) în relația cu interesele finanțatorilor.

 
Departe de a deveni o alternativă emancipatoare, ceea de e denumit impropriu buget participativ în această variantă neoliberală și tehnocratică a primăriei clujene și a grupului informal din jurul ei va deveni un instrument menit nu să faciliteze putința cetățenească de a participa la deciziile publice, ci un mecanism de tip Albă ca Zăpada, încă o încercare de legitimare a puterii locale a PDL-ului, cu ajutorul câtorva „experți” care o girează și care vor fi răsplătiți financiar și simbolic pentru asta.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.