Roşia Montană, Blackjack 17. Marginalii la o vizită în Apuseni

Vara trecută am fost la Roşia Montană, din curiozitate. Citisem multe articole despre competiţia şi dezbinarea provocate de perspectiva aplicării proiectului minier RMGC, vizionasem câteva interviuri şi filme documentare cu acelaşi peisaj dramatic (vezi „Uj Eldorado/Noul El Dorado – blestemul aurului de la Roşia Montană”, regizor Tibor Kocsis, 2004). M-am dus fără prea multă tragere de inimă. Aceiaşi devitalizare m-a cuprins şi de câte ori doream să scriu despre ceea ce am văzut şi am simţit la Roşia Montană. Am tot amânat, mă sfâşia tragedia locului, o simţeam prea intens şi îmi doream să o uit. Între timp, o parte dintre imagini şi sentimente s-au estompat până am început să analizez cu luciditate, până când o parte dintre imaginile colorate intens au devenit sepia. Intens sepia. Şi totuşi, şi acum, când scriu, simt o tristeţe fără leac, aceeaşi mâhnire adâncă ce mă cuprinde ori de câte ori sunt martora dispariţiei unor locuri unice, spaţii în care natura şi istoria au creat universuri inefabile.

Când munţii se rup în două

Dar, între timp, a ajuns să mă apese un soi de responsabilitate, deşi nu am nici o legătură cu Roşia sau cu vreun grup civic care îi apără dreptul la continuitate istorică, identitatea; martorul unor evenimente din categoria implacabilului nu are voie să uite, mai mult, trebuie să prezerve şi să transmită ceea ce crede că a pătruns şi reţinut din substanţa faptului petrecut. Astfel, probabil, din Roşia, în câţiva ani, o să rămână doar imagini de arhivă, amintiri folclorizate, câteva artefacte muzeificate, ecourile îndârjirii unor localnici care au vrut să-şi salveze trecutul şi matca (nu sunt patetisme ieftine acestea, eu însămi, de câte ori mergeam în satul în care m-am născut, şi priveam, din fundul grădinii, linia orizontului şi dealurile împădurite, eram contaminată de energiile locului). Roşia are, aşa cum am mai spus, ceva inefabil; să fie responsabilă oare liniştea aceea ades invocată de sătenii care vor ca lumea lor tradiţională să nu se piardă? Sau faptul că revăd, prin ea, fragmente din Transilvania târgurilor multietnice descrise de Agârbiceanu, fragmente din viaţa cotidiană a locului, surprinse în filmele lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu (1)? O lumină unică, amplă, precum aceea de deasupra oceanelor, este strecurată şi în cimitirul romano-catolic desfăşurat împrejurul unei biserici de dimensiunile unei catedrale, cimitir cu monumente funerare elaborate şi grăitoare, cu referire la standardele sociale ale unora dintre locuitorii vechi ai Roşiei; aceeaşi lumină creşte în jurul casei lui David Francisc, văruită în alb, cu feroneria complicată – casă acum părăsită; apoi, urcuşul spre Tăul Mare, ce îţi scoate sufletul, te strecoară printre casele de munte, cele mai multe fiind cu un cat şi cu porţi înalte, cu ferestre subliniate de stucaturi neoclasice, victoriene, cu feronerii exemplare, printre clădirile vechilor şcoli (germană şi maghiară). Pâlcuri de brazi par că ascund cimitirele comunităţii, doar în cel mai înalt cimitir, în cel reformat, pasc doua vaci placide.

În restul câmpului, care din când în când fragmentează aşezarea, câţiva fagi sunt rătăciţi prin iarba foarte înaltă; până la tău se înşiră casele pustii şi ajutate să moară – proprietarii lor s-au mutat în cartierul rezidenţial din Alba Iulia, dar şi-au păstrat actele de identitate cu vechea adresă, constituind masa de presiune favorabilă proiectului, aceştia fiind precum toţi românii care îşi doresc să moară şi capra vecinului. Am picat după Fânfest 2010, participanţii îşi strângeau lucrurile din spaţiul amenajat, în jurul bisericii unitariene, pentru expunerea produselor artizanale şi agricole. Doar preotul, care m-a văzut că privesc cu interes biserica şi cimitirul, a intrat în vorba cu mine; deşi maghiar, Arpad Palfi, devenit titularul local al cauzei, aş zice al rezistenţei, era inspirat şi încurajat de atitudinea Academiei Române cu referire la proiectul RMGC (2)… între timp, în februarie 2011, Gold a reuşit să spargă şi consecvenţa forului academic (3). Documentarele realizate înainte de 2008 înfăţişează oameni dârzi, opozanţi entuziasmaţi şi patetici, un preot ortodox cu atitudini mesianice, destui localnici hotărâţi să se opună celor care vor să le schimbe lumea. Între timp, unii dintre antigoldişti s-au liniştit, îndeosebi vocalii reprezentanţi ai BOR, pare că nu le mai pasă că proiectul „le rupe munţii în două” (proiectul presupune retezarea a patru munţi), le distruge paradisul; nu se mai gândesc insistent la oferta de soluţii alternative care vizează reluarea activităţii miniere cu forme mai puţin distructive, nu mai discută despre procesele pe care, după 1989, le-au avut cu statul pentru dreptul de proprietate asupra unor mori de apă, despre problematica privatizare a minei de stat din 1996.

Ecologizare à la Gold Corporation

Localnicii sunt tulburaţi de dezrădăcinare, de stricarea cultului strămoşilor şi a lumii morţilor prin presupusa strămutare a cimitirelor, mai puţin de perspectiva dispariţiei patrimoniului cultural ca manifestare a trecutului istoric, colectiv. Comunismul a distrus o anumită conştiinţă a istoricităţii, a specificului regional, ca mai apoi – după 1989 – acumularea primitivă de capital şi natura umană să comploteze pentru pierderea inefabilului de la Roşia. Fatalismul a început să erodeze şi cele mai îndrăzneţe spirite. Aspectul marţian al carierei de la Roşia Poieni le oferă acestor oameni imagini dezolante, aşa că îşi pot imagina felul în care o să arate o parte din lumea lor, dacă proiectul Gabriel Resources va avea succes. Destui ştiu că şi promisiunile cu referire la ecologizarea (sau, mă rog, re-ecologizarea zonei) sunt deşarte. Un exemplu de ecologizare îl constituie felul în care s-au mascat, în manieră „potemkiană”, haldele de steril de la Abrud; concret, soluţia pentru ecologizarea acestui spaţiu, după cum o cer şi normele UE, a presupus acoperirea haldei cu o prelată de nailon, peste aceasta aşezându-se un strat de pământ (adus din altă parte), iar mai apoi, deasupra acestui strat, goldiştii au pus alt strat, de data aceasta unul de gazon… şi uite aşa, s-a realizat „ecologizarea” haldelor!

Rezistenţa de la Roşia este erodată, zi de zi, de dezbinarea cultivată de RMGC. Satul şi comunitatea constituie astăzi o structură bizară. „Cred că acolo este unica localitate din lume în care oamenii spun ca nu vor ca patrimoniul lor istoric sa fie integrat în sistemul UNESCO, singurul loc în care localnicii nu sunt de acord cu un festival care, de bine de rău, aducea câteva mii de turişti care, pentru câteva zile, dorm, mănâncă în casele localnicilor şi admiră comunitatea, chiar dacă patrimoniul a fost cumpărat de RMGC”, mi-a spus tânărul istoric Răzvan Pop după ce s-a întors de la ultima ediţie FânFest.

În legătură cu problematica dificilă (culturală, economică şi umanitară) născută după privatizarea minei de stat la Roşia Montană şi după manifestarea tuturor efectele adiacente, mă exasperează faptul că există o puternică secesionare a discursului despre destinul localităţii; astfel, ecologiştii vorbesc doar despre salvarea naturii, istoricii despre prezervarea siturilor arheologice, mai ales a galeriilor romane, iar geologii despre epuizarea zăcământului de aur prin tipul de exploatare agresivă şi nocivă propus de RMGC (exploatarea prin procesul de cianurare). Dar Roşia este unică, cel puţin pentru mine, şi prin faptul că este o manifestare a interculturalităţii transilvănene. Roşia este un loc al memoriei vizavi de formularea modernă a identităţii ardelene a comunităţilor multietnice; în acest context, Roşia este o localitate care demonstrează, acum doar prin clădirile de patrimoniu şi prin mormintele biconfesionale ale cimitirelor, că în Transilvania, dincolo de orice fel de discurs naţionalist, exista o singură Transilvanie, colorată, contradictorie şi simultană cu imaginile Transilvaniilor promovate de mentalităţi reziduale, de discursurile politice şi istoriografice militante.

Sentimentul Apocalipsei

Roşia este o parte din Transilvania copilăriei mele, acea partea colorată viu şi neafectată (încă) profund de edilitarismul ceauşist (4), partea în care se vorbeau mai multe limbi, se împrumutau obiceiuri, existau familii mixte, deci mixaje culturale, partea care demonstra posibilitatea coexistenţei. Acum, guvernanţii României, precum şi Preşedintele devenit şi cel mai incisiv lobbyist al proiectului minier al Goldului (5), vor să pustiască totul şi aici… Aici, dar la altă scară, şi în altă manieră, se distruge identitatea transilvăneană, se întâmplă ceea ce a fost săvârşit şi în Banatul Montan (mai ales la Anina), în Munţii Apuseni (la Zlatna, la Abrud). Simţi parcă mirosul descompunerii acestor oraşe miniere, a rămăşiţelor unei istorii singulare…

După ce stai o zi la Roşia, cu greu două, trăieşti sentimentul Apocalipsei. Acolo se distruge ceea ce ar demonstra, aşa cum am mai afirmat, că în Transilvania a existat nu doar multiculturalitate, ci şi interculturalitate. Acum însă se întâmplă ceva paradoxal şi hilar, ceva ca la vreme de război, viaţa se trece alături de moarte; locurile sociale din centrul istoric – crâşma, numită popular „La Craci”, magazinul mixt –, locuri încă active, sunt înconjurate de ruine, de bisericile romano-catolică şi unitariană, de clădiri de patrimoniu acoperite cu prelate impermeabile care, prin simularea arhitecturală şi texte ipocrite, susţin că, dacă proiectul minier intră în funcţiune, Gold va restaura respectivele clădirile – oricum, prezervarea şi restaurarea (ar trebui să scriu reconstrucţia) era/este responsabilitatea companiei miniere care, până în 2008, a achiziţionat o parte semnificativă din clădirile de patrimoniu, acestea intrând în proprietatea ei. Atunci, cine şi ce îi împiedică pe cei de la RMGC să le „reconsidere” cultural încă de pe acum?

O formă de ipocrizie extremă

Frumuseţea pustiită şi mutilată a Roşiei te bulversează… desigur, daca eşti empatic, dacă ştii şi ceva istorie. Cele nouă cimitire, mai ales cel catolic, catedrala romano-catolică, dar şi toate bisericile reprezentative pentru cultele creştine din Transilvania vorbesc, încă, despre caracterul multicultural al vechiului oraş minier. Acum, parcă o forţă ascunsă, o vâlvă neagră – de fapt, rapacitatea umană, febra aurului –, usucă totul. Gold Corporation practică o formă, inedită pentru noi, de şantaj sentimental şi de ipocrizie extremă. Mesajele subliminale fixate pe clădirile de patrimoniu condiţionează refacerea, restaurarea, conservarea şi integrarea patrimoniului provenit din secolele XVIII-XIX în circuitul turismului cultural – patrimoniu edilitar aflat în stare avansată de degradare –,de aplicarea proiectului companiei; desigur, aceste mesaje coexistă cu hărţile care oferă soluţii pentru strămutarea comunei, căci, şi acest lucru se omite în orice explicaţie, cariera de exploatare agresivă a minereului se va deschide chiar sub spaţiul actual al localităţii.

Informaţiile contradictorii sunt lansate spre a crea confuzie, incertitudine, abandon. Dar cine vrea să fie informat poate afla că un astfel de loc devine (inevitabil) un deşert; în acest context, nimeni nu este interesat să facă turism cultural într-o geografie culturală compromisă, nocivă…. acum mă gândesc că acolo ar merge o telegondolă, că te chinui tare ca să ajungi, pe jos, în urcuş, la Tăul cel Mare, care, şi el, a devenit, în mare parte, proprietatea companiei.

Când am plecat de la Roşia parcă aveam cenuşă în gură. Reeditam stările trăite în Ţara Haţegului, în Banatul Montan, în Ţara Făgăraşului. Eram martora decadenţei, nu a modernizării. Am sentimentul că rapacitatea şi iresponsabilitatea manifestate la Roşia Montană nu sunt altceva decât vârful aisbergului. Doar realizarea echilibrului între trecut şi viitor este calea atingerii prosperităţii.

Ce mai este Roşia Montană. Ipocrizia PR-ului goldist şi cine pe cine minte

Despre ceea ce se va numi, cu certitudine, peste ani, Afacerea (veroasă) Roşia Montană s-a scris mult, s-au oferit date şi detalii cu privire la aspectele geofizice, la impactul ecologic, la minciunile instituţionalizate vizavi, mai ales, de ceea ce ar însemna exploatarea aurului de la Roşia prin metodele drastice ale proiectului minier propus de Roşia Montaăn Gold Corporation. Despre aceste aspecte s-a scris în „Declaraţia Academiei Române” din februarie 2006 şi în articol documentat şi amplu, publicat încă din 2007 de Armand Goşu (vezi revista „22”, art. „Roşia Montană, preţul corect”; www.revista22.ro)

Între anii 1997-2002, RMGC a întreprins explorări geologice pentru determinarea cantităţii de minereu aflat la Roşia Montană şi a finanţat, mai ales din 2000, cercetări arheologice în zonă (a implicat specialişti de la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia şi de la Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultural Naţional, în scopul declarat de a evalua potenţialului arheologic şi arhitectural al Roşiei Montane). Arheologi implicaţi în săpături mi-au vorbit despre „deschiderea” Goldului spre descoperirea şi conservarea unor situri arheologice. Astfel, RMGC şi-a asigurat şi un număr de lobbyişti, mai mult sau mai puţin activi, impresionaţi de „generozitatea” Goldului, căci, după cum se ştie, investiţiile în arheologia românească sunt minimale, iar echipamentele sunt primitive.

Cu referire la săpăturile efectuate, unii arheologi afirmă că peste tot, dar mai ales în zona Corna, au descoperit, pe lângă urme istorice remarcabile, şi celebra „piatră de cioară” care demonstrează prezenţa minereului preţios. Ca urmare a evaluărilor (îndeosebi investigării geologice) care au semnalat existenţa unor cantităţi impresionante de zăcământ aurifer, RMGC a achiziţionat între 2002 şi 2008 proprietăţi în zona localităţii Roşia Montană, pe baza unui Plan de acţiune pentru strămutare şi relocare a localităţii, acţiune controversată şi fără justificare legală, întrucât proiectul minier Roşia Montană nu avea aprobările legale pentru începerea exploatării la suprafaţă. Primele rezistenţe la proiect s-au manifestat încă din această perioadă.

De când am călcat în Roşia Montană, mi-a reţinut atenţia o casă modestă, de culoarea pâclei, pe care se prăfuise un banner cu un mesaj categoric: „Această casă nu este de vânzare”. Am înţeles imediat şi astfel am reuşit să percep şi lipsa de credibilitate a mesajelor Goldului, care afirmau repetitiv: „…noi vom restaura această clădire dacă se aplică proiectul minier”. Or, după cum am mai susţinut anterior, RMGC este proprietarul clădirilor de patrimoniu din Roşia; după ce Goldul a achiziţionat aceste bunuri imobiliare, a aplicat o politică distructivă, a abandonat şi a distrus, prin demolare, peste 150 de case exemplare pentru arhitectura specifică zonei (vezi foto: ruinele casei parohiale romano-catolice).

Cred că explicaţiile şi demersurile iniţiate de ARA (Asociaţia Arhitectură. Restaurare. Arheologie), în special acţiunea de restaurare a casei parohiale unitariene (operaţiunea a fost realizată între 2007-2010), sunt cele cărora trebuie să le acordăm credit când discutăm despre specificitatea arhitecturii Roşiei şi despre starea şi statutul patrimoniului (manifestările responsabile ale grupului de specialişti sunt expresia respectului pentru spiritul locului). Clădirile vechi ale Roşiei nu sunt, după cum se afirmă pe site-urile Goldului, expresii ale arhitecturii populare, ci constituie un peisaj cultural unic în istoria târgurilor şi a oraşelor miniere din Transilvania şi Banat. Edificiile publice, bisericile din secolul al XVIII-lea (vezi şi Biserica de Zid, care aparţine cultului ortodox, dar şi bisericile unitariană şi romano-catolică, refăcute după răscoala condusă de Horea), clădirile industriale, locuinţele şi anexele gospodăreşti „poartă semnele particulare ale arhitecturii culte transilvănene filtrate prin fondul vernacular al arhitecturii montane a Apusenilor”; fondul construit istoric şi încă viabil al Roşiei Montane „este o parte de neînlocuit a zestrei culturale a ţării şi, în acelaşi timp, o resursă cu adevărat consistentă şi sănătoasă pentru dezvoltarea comunităţii pe termen nelimitat, pentru o dezvoltare durabilă. Acest patrimoniu trebuie revitalizat, refuncţionalizat, reintegrrat unei comunităţi care nu trebuie să dispară. Într-un cuvânt, SALVAT” (vezi www.simpara.ro ).

 Presiuni continue, cu complicitatea autorităţilor

Combinaţia dintre promovarea prin spoturi publicitare cu mesaje impregnate de optimism economic, cu formule despre escatologia economică  – vezi frecvenţa, cu efect hipnotic, a termenilor „dezvoltare durabilă”, „noi locuri de muncă”, „creşterea rezervelor de aur ale României”, prin punerea în aplicare a proiectului minier RMGC – şi aşa-zisele restaurări finanţate şi finalizate de Gold (mai mult cârpeli şi zugrăveli, cosmetizări de suprafaţă, chiar falsificări ale structurii istorice; în schimb, nu se face nimic în vederea evidenţierii unor edificii de secol XVIII, clădiri aflate pe drumul care urcă de la Casa Casina la cimitirul reformat) ar exemplifica buna credinţă a RMGC, mai mult chiar, vocaţia culturală a Goldului. Însă realitatea confirmă existenţa unui război de durată, preponderent psihologic, care implică politica de presiune exercitată asupra locuitorilor încă din perioadă guvernării Năstase (de la penele de curent şi defecţiunile provocate programatic în sistemul de pompare a apei potabile, la complicitatea autorităţilor locale, care fac imposibil orice demers ce vizează dezvoltarea alternativă, deschiderea unui restaurant în centrul istoric, încurajarea agroturismului şi a turismul cultural).
Desigur, poveştile despre raporturile cu compania minieră sunt spuse în şoaptă, sub camerele de supraveghere ale Goldului; dar cel mai mult mă revoltă formele insolente prin care RMGC încearcă să convingă străinul, autorităţile, mass-media cu referire la interdependenţa dintre procesul de exploatare minieră şi restaurarea patrimoniului istoric (vezi conţinutul plăcuţelor care marchează monumentul şi subliniază importanţa patrimonială a edificiului, uneori subevaluând-o). Astfel, în timp ce site-urile Goldului afirmă că în 2011 „35 de case monument istoric şi trei biserici din Roşia Montană vor fi restaurate de compania minieră Roşia Montană Gold Corporation, una dintre ele fiind deja finalizată”, aceleaşi surse susţin că, în viitorul apropiat, se va restaura şi vechea şcoală şi bibliotecă, respectiv vechea primărie, iar pentru 11 clădiri din centrul comunei „sunt deja finalizate proiectele de reabilitare” (vezi www.rmgc.ro;www.rmgc.ro/media/informatii-proiect-rosia-monanta.html; www.rmgc.ro/media/comunicate-de-presa.html). Însă, în fapt, peste tot, pe clădirile care poartă sigla care înregistrează bunul patrimonial, precum şi pe site-urile companiei se comunică faptul că procesul de reabilitare a patrimoniului este condiţionat de aplicarea „programului propus de compania miniera Roşia Montana Gold Corporation” şi că doar o dată cu debutul acestuia începe, cu adevărat, procesul de restaurare a patrimoniului imobil.

Ce ne cere RMGC: un credit de încredere nelimitat!

Ce mai tura-vura, conform piariştilor Goldului, ar trebui să mergem pe încredere, să îi acordăm companiei care s-a prefăcut că restaurează patrimoniul pe care are de când să-l dărâme sau să îl strămute un credit de încredere nelimitat! Citez, la întâmplare, fragmente din conţinutul optimist şi adesea ambiguu al acestor plăcuţe fixate pe clădirile cu valoare istorică: „După restaurarea clădirii, finanţată de RMGC, obiectivul va fi repus în circuit public” (este vorba despre vechea şcoală germană, obiectiv marcat cu nr. 342, complex de clădiri ridicat în jur de 1830, cu zid exterior înalt, susţinut, ca să nu se prăbuşească, printr-un sistem primitiv). La nr. 395, la Casa Kovacs, plăcuţa de înregistrare oferă informaţii despre vechimea fostului atelier de croitorie care a funcţionat în casa albă şi înaltă, şi se încheie cu formula devenită clasică: „Clădirea va fi restaurată odată cu demararea proiectului minier”. Casa Heneş, de la nr. 409, ne oferă aceeaşi „perspectivă”, aceleaşi cuvinte-cheie care fac parte din strategia piaristă a Goldului. Desigur, aceleaşi vorbe cu mesaj subliminal sunt cu insistenţă răspândite şi prin publicaţia susţinută financiar de companie – „Ziarul Munţilor Apuseni” (vezi şi www.ziare.com/rosiamontana/…/vechea-scoala-si-primaria).

În România, poziţia ARA îmi pare exemplară, ştiinţifică. Şi mă refer la o scrisoare deschisă adresată Primului Ministru, intitulată „Atac final la Roşia Montană”. Autorii acesteia (6) acuză faptul că RMGC, prin GIPMPCRM (aşa-zisul Grup independent pentru monitorizarea patrimoniului de la Roşia Montană, în fapt, o asociaţie lobbyistă) determină „destinul patrimoniului cultural românesc”; e tragic, şi subliniez acest lucru şi eu, că oamenii de cultură din GIPMPCRM şi chiar membrii ai Comisiei Naţionale de Arheologie (CNA), precum şi înalţii funcţionari din Ministerul Culturii „întorc spatele realităţii, calificând drept intenţii de salvare a patrimoniului cultural propunerile proiectului RMGC”. Eu aş spune poate mai mult şi mai altfel, pornind de la expunerea finalităţilor, prezentate transparent de acest grup de profesionişti lobbyişti care afirmă că îşi asumă responsabilitatea de a oferi „…un răspuns la preocupările şi îngrijorările exprimate de asociaţiile profesionale, de Academia Română, de asociaţiile neguvernamentale şi de reprezentanţi ai societăţii civile în legătură cu situaţia actuală şi cu viitorul patrimoniului cultural de la Roşia Montană”. În fapt, s-a dus o campanie antiştiinţifică de minimalizare a interesului istoric al Roşiei Montane. Machetarea complexului amenajărilor miniere romane din Masivul Cârnic, realizarea unor copii cu caracter muzeistic ale acestui sit arheologic este un act superficial, iresponsabil şi manipulativ făcut pentru a crea impresia de echilibru şi de credibilitate, deşi, în mod inevitabil, aceste urme istorice de excepţie vor fi sacrificate prin „exploatarea la zi a masivului”.

Manipulare şi iresponsabilitate vs Raportul prezidenţial din 2008

Autorităţile centrale şi locale, chiar şi Preşedintele coparticipă la agresivitatea sistemului de manipulare a opiniei publice, exploatând ca pe o oportunitate criza actuală, legând în manieră iresponsabilă soarta patrimoniului, o dovadă a identităţii, de ceea ce ar însemna spectrul problemelor economico-sociale ale României şi ale zonei. Stupefiantă este, mai ales, atitudinea Preşedintelui, care face lobby activ, din această vară (a declarat însă şi în timpul competiţiei electorale din 2009 că agreează proiectul RMGC). Astfel, Preşedintele a uitat de recomandările şi concluziile avansate cu referire la afacerea Roşia Montană de Comisia Prezidenţială pentru patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale, comisie înfiinţată prin Decizia Preşedintelui României din 18 aprilie 2008. Concret, Raportul prezidenţial „Patrimoniul construit şi natural al României în pericol” (7) afirma că:

„Roşia Montană este unul dintre cele mai expresive şi mai cunoscute situri istorice din România. […] Situl, cu valoare de peisaj cultural, cuprinde 43 de monumente istorice clasate, la care se adaugă numeroase alte zone arheologice, investigate sau doar reperate, şi două monumente ale naturii […] Roşia Montană este supusă astăzi unei ameninţări grave: reluarea la o scară mult mai mare a exploatării miniere de suprafaţă, prin cianurare. Situaţia Roşiei Montane exemplifică în cel mai înalt grad posibilitatea de atingere a securităţii naţionale prin distrugerea patrimoniului subteran şi suprateran (istoric şi natural), în numele unei investiţii economice prezentate ca unică variantă pentru o dezvoltare durabilă. […] Demararea proiectului de exploatare a aurului, deocamdată suspendat, ar atrage după sine: distrugerea în totalitate a patrimoniului arheologic şi istoric, reprezentând argumente fundamentale ale istoriei şi identităţii naţionale; anularea mărturiilor diversităţii culturale şi a dreptului la memorie; o gravă atingere, pe termen lung, adusă mediului natural, precum şi pericolul unei catastrofe ecologice de proporţii; distrugerea coeziunii sociale; anularea perspectivelor de ecologizare a zonei, într-un viitor previzibil, şi a dezvoltării durabile a acesteia; distrugerea ireversibilă a unui peisaj cultural de prim ordin pentru România şi pentru patrimoniul cultural şi natural european”.

Aşadar, prin aplicarea controversatului proiect minier s-ar săvârşi un act genocidal; oricine citeşte definirile şi aserţiunile din repertoriul juridic cu privire la natura actului genocidal sau la genocid cultural se lămureşte definitiv, vizavi de o astfel de abordare severă. Şi atunci mă întreb, pur retoric, în forul interior: ce/cine manifestă un comportament public, naţional sau antinaţional, în problema dispariţiei unui sit de excepţie, cu rol semnificativ în construcţia noastră identitară…? Cred că orice comentariu este inutil.

Lovitura de graţie pentru Roşia Montană

Între timp, Roşiei i se mai pregăteşte ceva. Acel lucru va desfiinţa orice opoziţie cu referire la aplicarea proiectului RMGC; oricâte eforturi ar depune ong-urile, cadrul legislativ realizat prin modificarea Legii minelor va anihila orice demers generos cu referire la supravieţuirea localităţii Roşia. Toni Greblă (senator PSD şi preşedintele Comisiei juridice din Senat) şi Ion Ruşeţ (senator PDL) au iniţiat, în iunie 2009, un proiect legislativ de modificare a Legii minelor 85/2003, în favoarea intereselor concesionarilor de mine, adică în favoarea Gabriel Resources – Roşia Montană Gold Corporation; expunerea de motive pledează pentru eliminarea dificultăţilor judiciare întâmpinate de RMGC în ultimii ani (avize de mediu, avize de urbanism, anularea sau invalidarea acestora, certificate de descărcare de sarcini arheologice, exproprieri, preluarea proceselor pentru proprietate a unor terenuri şi instalaţii revendicate de localnici, lipsa de finanţare a autorităţilor centrale sau locale).

Proiectul de lege al celor doi lobbyişti propune, în primul rând, uşurarea procesului de expropriere a unor obiective „de importanţă strategică naţională”; exproprierea s-ar realiza în numele statului român, de către titularul licenţei, care poate fi şi o societate privată. Proiectul de modificare a Legii minelor mai prevede şi accelerarea scoaterii terenurilor arabile din circuitul agricol, ceea ce oferă oportunităţi pentru speculaţiile imobiliare şi nu numai; proiectul de modificare a Legii minelor 85/2003 a fost adoptat de Senat în 27.10.2009; după ce a trecut de Senat, proiectul legislativ a ajuns în noiembrie 2009 (în campania electorală pentru prezidenţiale) la Camera Deputaţilor (cameră decizională pe acest proiect legislativ) şi a reuşit să primească aviz favorabil; şi guvernul Boc 1 şi-a dat acordul pe proiectul lui Toni Greblă şi Ion Ruşeţ.

Astfel, guvernanţii au acceptat ideea că exproprierea să poate realiza direct prin titularul de licenţă. Proiectul de modificare a Legii minelor se află pe lista scurtă a proiectelor care urmează să fie aprobate de plenul Camerei Deputaţilor, la începutul sesiunii parlamentare din septembrie. După declaraţiile politice de la sfârşitul lunii august 2011, sunt convinsă că firma Roşia Montană Gold Corporation va fi principala beneficiară a demersului legislativ şi va intra în posesia aurul din Munţii Apuseni (8). De altfel, Compania mai are încă şase proiecte în Patrulaterul de Aur al României. Şi Goldul va învinge, cu atât mai mult cu cât statul, disfuncţional în alte probleme vitale pentru comunitate, devine interesat şi eficient în aprobarea proiectelor care satisfac interesele de grup, afacerile sponsorilor electorali. Instituţiile statului sunt cei mai buni lobbyişti.

Aşa va lua sfârşit războiul din Roşia Montană, războiul dintre progoldişti – minierii companiei; foştii locuitori care şi-au mai păstrat viza de reşedinţă şi care fac, în manieră agresivă, propagandă RMGC şi pentru că nu mai sunt legaţi de destinul localităţii, ci de compensaţiile/recompensele pecuniare promise de Gold; administraţia locală; naţionalişti români radicali cărora le surâde ideea dispariţiei unei localităţi multietnice, a unei dovezi istorice a specificităţii transilvane; aceştia din urmă merg cu atacurile împotriva rezistenţei antigoldioste până la a acuza ong-urile de „extremism ecologisto-marxist” – şi antigoldişti, tot mai puţini printre localnici (după ce am revăzut documentarul „Uj Ekdorado”, m-am întrebat de ce preotul ortodox care profeţea venirea urgiei cereşti pentru Gold nu mai este implicat în apărarea locului, că doar Biserică Ortodoxă de Zid este şi ea edificiu de secol XIX, iar în cimitirele ortodoxe inscripţiile chirilice ale unor pietre tombale dau indicii despre vechimea comunităţii creştin-ortodoxe din Roşia).

Dezbinarea a devenit astfel cel mai eficient produs RMGC; pentru a o permanentiza, compania minieră şi-a fabricat propria ei societate civilă, un oficios (mai înainte amintit), festivităţi poporane minereşti (vezi Ziua Minerului, care îşi propune să contracareze emulaţia FânFest), asociaţii şi fundaţii care funcţionează în casele Goldului şi care îşi asumă rolul de centre de informare (vezi Pro-Dreptatea, Sindicatul Viitorul Mineritului, Pro-Roşia Montană, Asociaţia Maghiarilor din Roşia Montană).
Sunt eforturi substanţiale, având în vedere că Gold a cumpărat aproape tot (nu o sa uit curând cum arată malurile Tăului Mare, altădată locuri de agrement şi de pescuit; o parte din spaţiu este proprietatea companiei şi e amenajată ostentativ, numai pentru angajaţii Goldului; malurile mâloase şi apele tulburi sunt la dispoziţia celorlalţi; asistăm astfel la un act de segregare); doar 20% dintre oameni şi case nu îi aparţin încă companiei…

Doar introducerea Roşiei Montane pe lista tentativă a UNESCO poate crea contextul favorabil salvării, restaurării şi valorificării comunităţii şi patrimoniului, din perspectiva turismului cultural.

Aderarea la proiectul RMGC are şi „calitatea” de a compromite. Citesc textele progoldiste, şi cred că visez când văd retoricile găunoase şi autiste, emfaza lobbyiştilor, pretenţiile escatologice; îndeosebi, animatorii academici ai proiectului vorbesc/propun microproiecte culturale himerice, în special cu caracter muzeistic (un Muzeu al Ţării Moţilor, o rezervaţie arheologică etc), vorbesc despre „politicile culturale ale RMGC”, despre cele „70 de milioane de euro alocate patrimoniului cultural local, în toate formele sale, de către compania minieră… o investiţie fără precedent, de natură să salveze şi să pună în circuit obiective culturale, care, în condiţiile perpetuării stării de fapt, ar fi sortite dispariţiei. Această majorare substanţială de buget pe care Ministrul Culturii a obţinut-o în urma negocierilor cu compania minieră ne face şi mai încrezători în capacitatea şi buna credinţă a investitorului de a concretiza în mod exemplar recomandările pe care i le-am adresat recent”.

Aşadar, să înţelegem că există o relaţie partenerială solidă în Afacerea Gold Corporation între stat şi RMGC.. Astfel de aserţiuni sunt expresia „plenară” a duplicităţii specifice epocii şi locului. Ideea de a-l împovăra pe celălalt cu efectele reprobabile ale propriilor acţiuni, cu responsabilităţi închipuite este şi ea o strategie politică uzată, dar încă viabilă; astfel, în discursul progoldist al anului 2011 se vorbeşte despre reacţia antigoldistă, despre rezistenţa la schimbare ca rudiment conservator, ca act iresponsabil şi laş, care ar avea ca efect „prelungirea artificiala a crizei în zonă şi în România” (vezi retorica GIMPCRM exprimată în scrisoarea din 17 iulie 2011, adresată Primului Ministru; de altfel, obsesiv, în toate declaraţiile de presă ale grupului, se afirmă că „o bună conservare a patrimoniului nu se poate face în condiţiile unei dezvoltări economice precare a zonei în care se află Roşia Montanăvocaţia localităţii este una minieră, dar aceasta presupune o abordare modernă, durabilă, responsabilă faţă de mediu şi patrimoniu” (9).

În loc de concluzie: coruptul care corupe

În acest context atât de dramatic, argumentele unui discurs lucid par inutile. Cineva, oricine, se poate întreba de ce am (mai) scris militant despre soarta Roşiei, mai ales că eu una cred că, din păcate, sistemul Goldului va avea în final câştig de cauză. Aş putea răspunde precum în filmele cu copii răzgâiaţi : „D-aia” sau aş putea să repet o banalitate consacrată, ceva de genul „speranţa moare ultima”. Dar, nu e aşa… pur şi simplu, am simţit că am de plătit „o datorie de onoare” pentru darul oferit mie, un spirit blazat, de frumuseţea şi spiritul locului.

Probabil, Roşia Montană va muri, indiferent de cine vine sau pleacă de la putere. În joc sunt bani, mulţi bani, care, sub o formă sau alta, au ajuns la politicienii din toate partidele, din toate instituţiile politice şi culturale cu vreun rol sau rolişor în problema aflată în discuţie. Companiile occidentale respectă şi aplică în ţări ca România „obiceiuri ale pământului”, cunosc aspectele vulnerabile ale societăţii şi le exploatează.

În ultimii ani, am ajuns, cu greu, la o explicaţie simplă şi tragică, privitor la natura întâmplărilor prin care trecem; astfel, îmi explic cum un capitalist care se poartă corect în lumea occidentală, unde democraţia este funcţională şi se impune ca axiologie, se manifestă diferit, chiar în manieră veroasă, într-o lume guvernată de arbitrar, de rapacitate şi de indiferenţa vizavi de prezervarea bogăţiilor naţionale; aici, în acest cadru, se manifestă astfel natura umană coruptă, iar capitalistul occidental devine – cu uşurinţă, fără probleme/complexe de conştiinţă – coruptul care corupe.

 NOTE:

 (1) Despre un demers cultural menit ca, indirect, să vorbească despre salvarea Roşiei vezi Mihai Fulger, „FILM. Despre generaţia ’70 şi Roşia Montană, la Cineclub”, în „Observator cultural”, nr. 560, ianuarie 2011; Dan Piţa şi Mircea Veroiu, deşi au intenţionat, în 1971, să regizeze doar un „film de aproape trei ore şi să reconstituie lumea lui Agârbiceanu cât mai fidel, cât mai aproape de intenţiile scriitorului”, au realizat două filme referenţiale pentru filmul european al epocii: „Nunta de piatră”, compus din mediumetrajele „Fefeleaga” (regia Mircea Veroiu) şi „La o nuntă” (regia Dan Piţa); al doilea film, „Duhul aurului”, cu mediumetrajele „Mârza”, de Mircea Veroiu, şi „Lada”, de Dan Pizza, reconstituie, dincolo de naraţiuni, admosfera cotidiană a unui târg minier transilvănean. Regizorii au încercat să meargă pe urmele lui Agârbiceanu, care a locuit în zona respectivă, au descoperit Apusenii şi Roşia Montană, care „era un decor de film parcă lăsat de Dumnezeu pentru noi, deoarece nu a mai trebuit să reconstruim în Buftea, în platou, ce găsisem deja la faţa locului. Am descoperit acolo o lume fascinantă, foarte aproape de viziunea lui Agârbiceanu asupra satului, şi am crezut că în felul ăsta îl servim mai bine“. Din 2010, arhitecţi români şi francezi, având un DVD cu „Nunta de piatră” de la Dan Piţa, au încercat să sprijine demersului de salvare a Roşiei Montane, proiectând acest film.

(2) Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) este o companie românească, având capital majoritar străin, înfiinţată în anul 1997, în urma unor fuziuni succesive şi prin asociere cu Compania minieră de stat „Minvest” SA Deva, cu sediul în judeţul Alba, la Roşia Montană. Acţionarii RMGC sunt Gabriel Resources – cu 80.46% din totalul acţiunilor, acţionar majoritar (cotată la Bursa din Toronto – simbol GBU), compania minieră de stat Minvest Deva – cu 19.31% din capital, şi alţi acţionari minoritari – cu 0.23%. Compania este cunoscută pentru Proiectul Roşia Montană, combătut de Academia Româna prin „Declaraţia Academiei Române în legătură cu proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană” şi de Academia de Studii Economice Bucureşti, în urma unor analize ştiinţifice date publicităţii.

 (3) Bucureşti, 15 februarie 2011 – Grupul Independent pentru Monitorizarea Patrimoniului Cultural din Roşia Montană (GIMPRM) îşi anunţă înfiinţarea, având următorii membri fondatori: Acad. Alexandru Vulpe, Preşedintele Secţiei de Arheologie şi Ştiinţe Istorice a Academiei Române; Acad. Răzvan Theodorescu, membru al Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audio-Vizual a Academiei Române, secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene (UNESCO); Acad. Ioan Aurel Pop, membru al Secţiei de Arheologie şi Ştiinţe Istorice a Academiei Române (ulterior, acesta s-a retras din această iniţiativă); Prof. Univ. Dr. Doc.Nicolae Gudea, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca; Conf. Univ. Dr.Vasile Moga, Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia; Prof. Univ. Dr.Ioan Opriş Universitatea Valahia din Târgovişte; Conf. Univ. Dr.Alexandru Diaconescu, Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca; şi Conf. Univ. Dr.Florin Anghel, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii Ovidius din Constanţa. Acest grup de oameni de ştiinţă face lobby pentru proiectul RMGC.

 (4) Evident, şi aici, mai ales în zona joasă şi chiar în centrul istoric, politica administrativ-edilitară a muşcat din patrimoniul istoric. Acum, aici, ca şi aiurea, se manifestă un fel de politică de succesiune.

 (5) De când compania minieră încearcă că penetreze zona Munţilor Apuseni, cei aflaţi la putere i-au fost favorabili.

 (6) Dr. Monica Mărgineanu Cârstoiu, CşI – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, preşedinte al Asociaţiei „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”; prof. dr. Mircea Babeş, CşI – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, preşedinte al asociaţiei Vasile Pârvan; prof. dr. Ioan Piso, preşedinte al Fundaţiei Culturale „Roşia Montană”; prof. dr. Andrei Pippidi, Universitatea din Bucureşti, fost preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice; prof. dr. Aurelian Trişcu, fost preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice; prof. Şerban Cantacuzino, membru al Societăţii Anticarilor şi al Institutului Regal al Arhitecţilor din Marea Britanie; prof. dr. Dan Mohanu, Universitatea Naţională de Arte Bucureşti; conf. dr Sergiu Nistor, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, preşedinte al ICOMOS România; dr. Maria Alexandrescu Vianu, CşI – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române; Maria Berza, expert în politici culturale; dr. Radu Harhoiu, CşI – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române; Şerban Ţigănaş, preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România; Şerban Sturdza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, vicepreşedinte al Pro Patrimonio; conf. dr. Horia Ciugudean; drd. Virgil Apostol, Muzeul Naţional de Istorie a României, secretar al Asociaţiei „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”; dr. Ştefan Bâlici, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, vicepreşedinte al Asociaţiei „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”.

 (7) Reprodus după www.adevărul, 26 ianuarie 2010.

 (8) http://www.pesurse.ro/#/2011/7/28/senatorii-grebl-i-rue-au-modificat-legea-minelor. Mulţumesc colaboratorului şi fostului meu student Răzvan Pop, care mi-a indicat această adresă.

 (9) Am utilizat textele de pewww.jurnalul.ro/…/gimpcrm-protejarea-patrimoniului-de-la-…-;www.rmgc.ro/news-feed/Raport-GIMPCRM.html; www.novanews.ro/…/gimpcrm-pledeaza-pentru reluarea-mi..; www.bursa.ro/in-cazul-acordarii-certificatul-de-descarcare-d…-;, dar mai ales textul pus la dispoziţie pe da.ro/download/scrisori/Scrisoare_deschisa_GIMPCRM_17_iulie_2011.pdf.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.