1. Cei de stînga nu au nimic de spus (argumentum ad ignorantiam locutoris)
Există două procedee retorice ale dreptei. Ele au fost analizate de mult de știința argumentării : de la autorii medievali, pînă la Chaim Perelman, Stephen Toulmin și mulți alții. Se vorbește mult în România despre comunism, totalitarism și propagandă, dar la nivel strict superficial. Nu există nici un studiu științific despre argumentare. Aștept încă un articol despre care ar fi diferența între discursul argumentat democratic și propaganda totalitaristă. O să extrag spre ilustrare un articol al unui însemnat personaj public.
(Pe cei de stînga) îi mînă doar ura, ulcerul, fierea, idiosincrazia. Sînt o cohortă de lătrători isterici, invidioși, care ar dori să aibă și ei un sfert de oră de glorie mediatică. Ca să conteste statutul lui Patapievici, ar trebui ei înșiși să aibă statutul lui Patapievici. Ca să-l conteste cineva pe Liiceanu, cineva trebuie să fi tradus Platon, Heidegger și Schelling, să fi produs o ediție critică din David Armeanul.
”Ca să demolezi o autoritate, trebuie să fi cîştigat, la rîndul tău, o autoritate cît de cît comparabilă /…/ Daţi-ne ceva! Altceva decît resentimentele dvs. ambalate „jurnalistic“ sau „sociologic“. Scrieţi ceva solid, impozant, pentru instrucţia şi plăcerea cititorilor. Ocupaţi-vă de înzestrarea proprie, nu de găurile din statuia altora! Mîrîiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă! Agitaţia dvs. bilioasă nu ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni! Prin verdictele dvs. iritate, cei vizaţi nu pierd nimic, iar dvs. nu cîştigaţi nimic. Încercaţi, în sfîrşit, să existaţi! Şi dacă n-o faceţi, nu daţi vina pe cei care există deja. Nu vă stă în cale nimic, în afara propriei dvs. îndîrjiri. Vă războiţi cu „intelectualii lui Băsescu“? Să fim serioşi. Nici Liiceanu, nici Patapievici nu s-au inventat în 2005. Şi nu vor dispărea în neant după încheierea acestui mandat prezidenţial.
Procedeul retoric al articolului de mai sus constă în a amesteca două planuri, planul discursului public (politic și ideologic) și planul cercetării științifice. Gabriel Liiceanu a fost un excelent traducător și editor de filozofie înainte de 1989 ; după 1990, a devenit un excelent editor, în sensul generic al cuvîntului. Horia Roman Patapievici a fost un extrem de zelos autodidact – și cam atîta.
Excelența profesională și erudiția sînt un domeniu. Legitimitatea morală e un alt domeniu. Interesul pentru politică, parti-pris-ul ideologic, e un al treilea domeniu. În fiecare, pre-eminența se dobîndește prin alte mijloace.
În domeniul științific, excelența se dobîndește prin cursuri, prin publicarea de articole științifice și cărți. Legitimitatea morală, prin rectitudine și lipsa de compromisuri. În politică, prin discursuri și articole. Excelența științifică poate da naștere celebrității, care poate fi convertită în capital politic. Excelența morală, la fel. Celebritatea (pentru orice motiv) poate fi convertită în capital politic ; în schimb, ea nu oferă nici un fel de legitimitate politică a priori. Conced că obișnuința de a ține discursuri, de a citi și de a scrie le oferă intelectualilor instrumente utile în politică. Ei înțeleg mai bine subiectele dezbătute, au o perspectivă mai profundă asupra subiectelor, au un scepticism trist care-i face greu manipulabili.
Cu toate acestea, grecii credeau că politica e pentru toți. Idiotes, cel care-și vede de afaceri în loc să se ocupe de politică, a devenit un termen peiorativ. Pentru inventatorii democrației, politica era pentru toți.
Cînd Liiceanu vorbește sau scrie despre Holzwege, singurii interlocutori legitimi îi sînt filozofii. Cînd Liiceanu e prezentat ca autor al Jurnalului de la Păltiniș, care nu e o lucrare filozofică, ci un subtil text anti-totalitar, e un personaj moral ; singurii care-i pot sta aproape sînt foștii deținuți politici, rezistenții din munți, dizidenții de mai tîrziu. Cînd Liiceanu își exprimă părerile politice, e un cetățean, respectabil, important, și nimic mai mult. Datorăm, toți, respect filozofului și omului de mare rectitudine morală. Părerile lui politice sînt, ca toate opțiunile politice, validate prin vot. În 2000 a pierdut la alegeri. În 2009 a cîștigat la alegeri. Horia Roman Patapievici a participat la Revoluție, ceea ce i-a dat o legitimitate morală neștirbită. Cărțile pe care le-a publicat, printre care Jurnalul, dovedesc o sete de cultură extraordinară, autentică. HRP e un intelectual care s-a format prin propriile puteri. În politică e în schimb apologetul zelos al libertarianismului, doctrină absolut marginală, care sugerează că statul e nociv în sine.
Să nu confundăm planurile. Unu, nici cultura, nici rectitudinea morală exemplară a lui Horia Roman Patapievici, nu pot legitima ideologia libertariană pe care o promovează. Numai niște alegeri ar putea. Cînd Patapievici și Liiceanu cauționează ideea că Elena Băsescu e un politician autentic iar Mircea Băsescu a făcut foarte bine nășind-o pe fiica interlopului țigan Bercea Mondialu’, că Silviu Prigoană e un om de bine – părerile lor nu-s mai competente științific, nici mai legitime moral, decît părerea lui Gigi sau a lui Nelu. Doi, cînd cineva le contestă opțiunile politice ale celor doi, asta nu înseamnă că le contestă erudiția, ori legitimitatea morală.
E mult mai simplu să afirmi că cei de stînga mîrîie ori bombăne din invidie și frustrare. Mîrîitul și bombănitul sînt animalice, inarticulate. Invidia și frustrarea sînt pasiuni inferioare, reprobabile. Agitația bilioasă, iritarea, ulcerul sînt perturbări fiziologice. Tinerețea e un handicap în sine, e absența maturității.
Ar trebui să notă m tăios că autoritatea – argumentum auctoritatis, ipse dixit, autos ephâ – nu se aplică în politică, ci doar în știință. ” Ca să demolezi o autoritate, trebuie să fi cîştigat, la rîndul tău, o autoritate cît de cît comparabilă” e un non-sequitur în politică. Există un singur domeniu în care-i recunosc autoritatea lui HRP – anume fizica atomică. Există un singur domeniu în care Andrei Pleșu are autoritate – critica plastică.
Ar fi absurd să afirmi că Pitoresc și melancolie e mai bună fiindcă autorul a fost ulterior ministru de externe. E absurd să afirmi că monografia pictorului venețian Guardi precum și studiile despre metabolismul îngerilor i-au adus autorului demnitatea de consilier prezidențial. Non sequitur. Un soi de autoritate n-o poate sprijini pe alta. Antisemitismul politic al lui Eminescu nu e valid fiindcă el era un mare poet ; reciproc, antisemitismul lamentabilului politician Octavian Goga nu-i invalidează poeziile.
Nu, chiar nu ne putem ocupa de opera noastră. Politica e reactivă, e dialogică, înseamnă a vorbi publicului despre acțiunile și planurile partidului advers. Nu, n-o să scriem nimic despre David Armeanul. Nu se publică, nu se plătește. Celebra editură Humanitas publică doar traduceri de succes. Cu cît ar plăti azi editurile din România o traducere din Platon ? Să fim serioși, să nu vorbim prostii. Dacă Gabriel Liiceanu a avut liniște să traducă Platon, e pentru că sub regimul comunist traducerile se plăteau bine, și se mai și publicau pe deasupra. Adrian Marino își permitea să se laude că n-a fost angajatul statului comunist. Statul comunist îi plătea fiecare carte de teorie literară cu echivalentul a doi ani de salariu al unui conferențiar universitar. Cine i-ar mai publica azi cărțile ? În ce tiraj ? Hai să spunem că cineva publică – să zicem, traduceri din Plotin, studii de genetică, articole de biochimie. Pentru ce ? Ca să i se reducă salariul mărunt de universitar cu 25 % ? Să ne oprim.
Cînd cineva îmi critică opiniile politice, nu voi spune că e resentimentar și mă urăște personal. Asta e fairness. Cînd cineva scrie un articol politic (cu idei neagreate de mine) nu voi spune că sînt mîrîituri, lătrături sau bombăneli. Nu-i voi cere lista lucrărilor științifice, fiindcă politica n-are nimic științific. Cînd un mare fizician va vorbi despre politică, n-o să-l admir și n-o să-i împărtășesc părerile doar fiindcă e un mare fizician. Cînd Doina Cornea va susține cutare partid, n-o să-l susțin doar fiindcă Doina Cornea a fost o importantă dizidentă.
Elitismul este mentalitatea (nu ideologia, nu ideea, ci mentalitatea) conform căreia excelența de orice fel este un atu politic. Numai un elitist poate afirma cu seninătate că Theodor Paleologu e un bun ministru al culturii, întrucît e de familie bună. Pentru elitiști, excelența se moștenește, ”familia bună” e o garanție a excelenței în orice domeniu. Elitismul se întîlnește în țările bananiere și balcanice, cele cu mentalitate difuză. Un singur om a mai afirmat că politica trebuie s-o facă elita competentă, educată, și nu plebea instinctuală : Lenin. Elitismul e totalitarismul profesorilor de greacă veche.
2. Cei de stînga nu înțeleg nimic (argumentum ad ignorantiam auditoris)
O să ilustrez a doua stratagemă retorică printr-un alt articol, al unui rechin juvenil al dreptei. (Excerpte dintr-un articol despre homeschooling, școlarizarea copiilor acasă)
”E foarte complicat într-o societate etatizată complet, să explici poporului de ce nu guvernul este șansa lui la dreptate, obiectivitate, egalitate, speranță ș.a.m.d. De ce nu guvernul este cel care trebuie să-i sară în apărare când i se întâmplă nedreptăți, sau de ce nu guvernul este cel care poate împărți sănătatea, educația sau securitatea într-o societate. Statul a încercat și a și reușit să inoculeze în mase nu numai concepția de furnizor absolut al unor astfel de servicii pe piață. Din nefericire, el a reușit să inoculeze inclusiv concepția că atunci când greșește, nu există o răspundere personală pentru prejudiciile create, și că schimbarea vine prin accesul la umilul drept de vot, conferit printr-o constituție, și cu ajutorul căruia poporul schimbă un stat cu alt stat /…/ Argumentația mea pleacă de la premisele (necesare și sănătoase) că, cel puțin în România, atitudinea obedientă față de orice întreprindere sau demers al statului este privită nu numai precum o cale către adevăr (asta implicând un nivel teoretic), ci chiar un mod sănătos de a trăi (deci și practic). Altfel spus, nu ai voie în fața unui popor care atinge cote alarmante de obediență și dependență iremediabilă față de stat, să critici tocmai ceea ce ei sunt convinși că merge, deși nici măcar istoria nu ține cu ei (ca să nu mai explicăm că au nevoie și de susținere teoretică, dar asta este deja peste puterea de înțelegere a masei)./…/ Ce îl determină pe un om, care gândește cu capul lui, să nu creadă că părintele este capabil de asemenea virtuți, dar să creadă că ceva mult mai complicat și greu de estimat (o politică publică lăsată în seama unor străini de familie) poate fi pus în practică? Simplu. Ani grei de propagandă etatistă, prezentă și azi /…/ Dificultățile în a înțelege ce am spus în rândurile pe care tocmai le-ați citit este foarte posibil să provină din același mit care bântuie și este propagat de socialiști sau intervenționiștii reformatori, anume că părintele este incapabil să ofere el cunoștințe solide propriului copil și că mult mai bine ar fi să-ți lași copilul în seama statului, pentru că statul știe mai bine.”.
Parafrazez : e foarte greu să convingi oamenii că homeschooling e bun. Statul a inoculat cetățenilor ideea că… societate etatizată… cote alarmante de obediență… ani grei de propagandă etatistă… Cu alte cuvinte : masele sînt spălate pe creier de ani lungi de propagandă etatistă, nici măcar votul nu poate schimba nimic, fiindcă prostimea votează greșit. Elitele știu însă, în secret, că homeschooling e bun.
Articolul se numește Homeschooling, o idee peste puterea de înțelegere a unui socialist – scilicet sînt prea tîmpit sau prea ideologizat ca să-l înțeleg. Sînt un auditor ignorant.
O să-i explic autorului de ce homeschooling nu e bun – prin cîteva evidențe generale.
În SUA, unde există homeschooling, o treime din părinții care își școlesc copiii acasă își explică demersul prin motive religioase creaționiste – la școală se predă biologie evoluționistă, geologie, paleontologie, toate științe ateiste bolșevice.
Un părinte n-are cum ști simultan muzică și engleză și germană și chimie. Un părinte țăran nu-i va preda copilului franceză, fiindcă nu știe. Un părinte muncitor nu-i va preda copilului filozofie, fiindcă nu folosește, după părerea lui, la nimic. Un părinte n-are timp, n-are bibliotecă, n-are laboratoare. Homeschooling , într-o familie cu trei copii, presupune ca mama să devină casnică. La școală, copilul se împrietenește cu alți copii, socializează, se îndrăgostește, își compară cunoștințele cu cele ale altor copii. Școala creează emulație și întrecere. Școala este ultimul ascensor social, într-o societate tot mai inegalitară.
Un copil educat de părinți muncitori nu le va depăși niciodată condiția muncitorească. Un părinte avocat va disprețui totdeauna profesia de ziarist, și-i va zice copilului că numai pierde-vară scriu articole. Părinții hoți și cerșetori îi vor învăța pe copii doar să fure sau să cerșească. N-ar mai exista un corpus de cunoștințe indispensabile și generale, un corpus de autori clasici, n-ar mai exista o metodă de evaluare uniformă. Copiii nu și-ar putea compara cunoștințele unii cu alții.
Avem nevoie de sănătate etatizată, generală și gratuită, fiindcă există epidemii și pandemii. Un sărăntoc cu MRSA, cu tuberculoză sau hepatită trebuie tratat gratuit fiindcă e contagios, nu din milă creștină. Avem nevoie de sănătate gratuită, fiindcă a trata o boală incipientă e mai ieftin decît a trata o boală avansată – iar într-un sistem de piață, bolnavii săraci vor ajunge la spital doar în stadii avansate ale bolii. Avem nevoie de sănătate gratuită (și medici bine plătiți) fiindcă asigurările private dublează costul sănătății. Iar în Statele Unite 60 % din falimentele personale sînt provocate de datorii față de spitale, șapte sute de mii de persoane pe an. Avem nevoie de vaccinări obligatorii și gratuite, fiindcă mai există încă poliomielită și pojar și hepatită și mai știu eu ce. Avem nevoie de sănătate gratuită. A apărut un nou tip de tuberculoză, multi-rezistentă, fiindcă în Rusia săracii primeau gratuit pastile doar pentru două-trei luni : așa a apărut noua sușă, prin tratarea incompletă a bolnavilor fără bani. Între timp s-a răspîndit în toată lumea. Avem nevoie de sănătate de stat, fiindcă epidemiile n-au auzit de libertarianism. De cînd există avioane, febra Nilului, virusul Marburg, SIDA nu pot fi îndiguite decît prin carantine organizate militar, coordonare internațională, cercetare în institute imense. Avem nevoie de sănătate gratuită, asigurată de stat, fiindcă, în caz de epidemie, Roche, singurul producător al antiviralului Tamiflu a crescut prețul, profitînd de situația de monopol.
Libertarianismul e o glumă salonardă.