Regulă de aur sau cămaşă de forţă aurită?

Pactul Fiscal european este prezentat pretutindeni drept chintesenţa unui management fiscal prudent. În articolul de faţă susţin, însă, că regulile impuse de acesta limitează serios capacitatea unei ţări de a utiliza politica fiscală pentru a-şi stabiliza economia, ceea ce va conduce, de cele mai multe ori, la nişte niveluri de îndatorare mult sub cele considerate îndeobşte acceptabile. Regulile ar trebui schimbate înainte de a se transforma într-o cămaşă de forţă.  

Economiştii se întreabă de multă vreme dacă politica macroeconomică trebuie să fie construită pe baza unui set de reguli prestabilite sau lăsată la îndemâna decidenţilor. Eu, unul, sunt sceptic faţă de orice reguli macroeconomice stabilite prin lege.

Ca specialist în macroeconomie, cred că e important să recunoaştem care sunt limitele cunoaşterii noastre. Guvernele se pot confrunta cu nişte provocări pe care nici măcar cele mai complexe dintre reguli nu le-ar putea prevedea. De asemenea, ar trebui să recunoaştem că încă nu înţelegem pe deplin modul de funcţionare al mecanismelor macroeconomice.

Din aceste motive, reguli macroeconomice care fuseseră considerate odinioară în “avangarda gândirii macroeconomice” pot ajunge să fie privite ca excesiv de rigide şi depăşite. Aderarea autorităţilor internaţionale din anii ’30 la etalonul de aur constituie un bun exemplu în acest sens (vezi Eichengreen şi Temin, 2010).

Cu toate acestea, demn de remarcat la noul Pact fiscal european este faptul că nu corespunde nici măcar canoanelor în vigoare în rândul economiştilor referitoare la modul în care ar trebui să funcţioneze un cadru ideal de politici fiscale.

Presupun că majoritatea economiştilor ar fi de acord că un astfel de cadru ar trebui să cuprindă două elemente-cheie:

  • În primul rând, ar trebui să îndrume o economie către un nivel moderat şi      sustenabil al datoriei publice.
  • În  cel de-al doilea, ar trebui să menţină fluctuaţia datoriei publice în preajma acestui nivel moderat, într-o manieră anti-ciclică – deficitele  mai mari din timpul perioadelor de recesiune fiind contrabalansate de îmbunătăţiri ale poziţiei fiscale în perioadele de creştere economică.

În ceea ce priveşte primul element, un nivel moderat al datoriei, pactul accentuează nevoia existenţei unei traiectorii explicite prin care ţările să poată reveni la o proporţie a datoriei de 60% din PIB. Această completare la pactul de stabilitate şi creştere este una pozitivă, iar introducerea ei într-unul dintre tratatele europene ar putea fi susţinută cu succes.

Mult mai puţin pozitivă însă este aşa-zisa Regulă de Aur ce stabileşte un deficit structural maxim de 0,5% din PIB, în cazul în care o ţară are o datorie de peste 60% din PIB, şi unul de maxim 1%, dacă proporţia datoriei este sub 60%. În plus, pe lângă „ajustările ciclice” luate în considerare în calculul deficitelor structurale, deficitul real nu poate depăşi 3% din PIB.

Iniţiatorilor ei, ideea caracterului dezirabil al echilibrării bugetului naţional le poate părea de la sine înţeleasă, din moment ce întruchipează la perfecţie proverbiala înţelepciune a gospodinei şvăboaice. Totuşi, o economie nu este acelaşi lucru cu o gospodărie şi, după cum am învăţat din paradoxul economisirii, aceste comparaţii reconfortante pot fi extrem de înşelătoare când sunt aplicate la nivel macro.

Adevărul este că, departe de-a fi de aur, această regulă este extrem de neinspirată şi nu corespunde niciunuia dintre principiile unei bune politici fiscale menţionate mai sus.

În ceea ce priveşte nivelul pe termen lung al datoriei, respectarea acestei reguli ar aduce proporţia datoriei mult sub nivelul considerat moderat şi sustenabil. Raportul dintre datorie şi PIB al unei economii tinde să conveargă către raportul dintre deficitul mediu şi rata medie de creştere a PIB-ului nominal (vezi Whelan 2012). Astfel, spre exemplu, o economie cu o rată medie de creştere a PIB-ului nominal de, să spunem, 4%, ce urmează o politică care stabileşte un nivel maxim al deficitului mediu de 1%, va sfârşi prin a avea un raport al datoriei faţă de PIB de maximum 25%, mult sub nivelul necesar pentru a desfăşura o politică fiscală raţională şi stabilizantă.

Aceste reglementări vor restrânge serios şi capacitatea de a utiliza politicile fiscale pentru stabilizarea economică şi menţinerea pe termen lung a unor niveluri moderate ale datoriei.

De-a lungul timpului, într-o economie în care PIB-ul nominal ar creşte, în medie, cu 4% pe an, un deficit anual de 2,4%, spre exemplu, ar stabiliza raportul datorie/PIB la 60%. La un asemenea nivel al deficitului mediu, chiar dacă ar exista deviaţii ciclice de 2 sau 3 puncte procentuale, stabilitatea fiscală n-ar fi pusă în pericol. Cu toate acestea, regula deficitului maxim de 3% îngrădeşte serios capacitatea de a desfăşura astfel de politici anticiclice, ce corespund unor niveluri moderate de îndatorare.

Dat fiind că statele membre din zona euro nu-şi pot stabili propriile dobânzi, propriile rate de schimb şi nici nu primesc transferuri de la nivel federal, aceste restricţii dure impuse singurului instrument de politică macroeconomică care le-a mai rămas la dispoziţie pot dăuna extrem de mult stabilităţii macroeconomice din zona euro. De fapt, în loc să contribuie la consolidarea ei, i-ar putea grăbi prăbuşirea.

În cele din urmă, invocarea conceptului deficitului structural este extrem de nefericită. Acesta este un concept teoretic, iar măsurarea sa empirică poate să difere substanţial, în funcţie de instrumentele de analiză întrebuinţate. E foarte posibil ca, mai devreme sau mai târziu, astfel de reglementări legale bazate pe cantităţi imposibil de măsurat să genereze probleme.

Fără îndoială că realităţile politice ale zonei euro de după crearea mecanismului european de stabilitate fiscală necesitau un angajament mult mai serios faţă de responsabilitatea fiscală, dar Europa ar fi putut cu siguranţă găsi un set de reglementări mult mai potrivite decât cele stipulate în acest tratat făcut pe genunchi.

Măcar cei care au vătămat economia mondială în anii ’30 păstrând Etalonul de aur pot pretinde că n-au făcut altceva decât să se supună gândirii economice predominante a epocii. Politicienii care au conceput aceste reguli nu au o astfel de scuză.

În mod ideal, în toate ţările europene, dezbaterea asupra acestui tratat ar trebui să depăşească nivelul analogiilor înşelătoare despre înţelepciunea echilibrării bugetului domestic, concentrându-se asupra implicaţiilor sale pe termen lung. Odată transformate într-un tratat, cetăţenilor europeni le va fi extrem de greu să mai modifice aceste reguli. Să sperăm că nu-i prea târziu să împiedicăm regula de aur să devină o cămaşă de forţă aurită.

Biblio:

Eichengreen, Barry and Peter Temin (2010), “Fetters of gold and paper”, Oxford Review of Economic Policy 26(3): 370–84.

Whelan, Karl (2012), “Simple Analytics of the Debt-GDP Ratio”, Irish Economy, 23 February.

 Traducere: Alexandru Macovei

Sursa: voxeu.org

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.