Sezonul vară 2016

Cosmin Cercel – O vară critică

Cercel fotoAnul acesta situația pare disperată, dar e îndeajuns de cald încât să nu fie serioasă. De la brambureala ideologico-mediatică a Brexit-ului soldată cu unfriend-uri, excluderi și auto-excluderi din grupurile variate (virtuale sau reale) ale stângii internaționale, naționale și transnaționale tot mai firave, pestrițe și confuze, la valul de atentate coborât asupra Europei, la extinderea stării de asediu și a urgențelor de tot felul, la viarjul autoritar cu accente tot mai neliniștitoare din Polonia până în Thailanda trecând prin Turcia la comedia neagră a alegerilor americane și spectacolul tot mai trist al sportului, îți trebuie o doză puternică de umor, cinism sau nepăsare ca să te poți închide înaintea fluxului de vești proaste. Sau poate doar un soi de obnubilare soră cu orbirea. Cum ar spune o adaptare a vechii zicale maoiste ce circula acum o lună pe net în criza de față nespuse posibilități ne așteaptă. Deși mai bine ne-am lipsi de asemenea posibilități.

Cum resursele de optimism îmi sunt cât se poate de limitate, vara asta m-am pus pe muncă – măcar să fac față deprimării generale și să duc la bun sfârșit o carte pe care deocamdată nu am cum să o recomand, pentru că nu e gata. Foarte pe scurt, e genul de carte pe care eu aș citi-o câtă vreme încearcă să spună povestea întâlnirii dintre marxism și gândirea și practica juridică în spațiul Europei Centrale cu acele rezultate pe care le cunoaștem: închiderea proiectului marxist în logica statului, supraviețuirea formei juridice și, în general, sufocarea revoluției de și prin drept. Proiectul cu pricina m-a dus să fac un lucru pe care îl plănuiam de ceva vreme: să recitesc cu pixul în mână un set de cărți aparent disparate, dar scrise și publicate cam în același timp, și anume în jurul Revoluției din octombrie. La stânga, inevitabila Statul și revoluția lui Lenin (scrisă în 1917), Teoria generală a dreptului și marxismul de Evghenii Pašukanis (1924), la dreapta Dictatura lui Carl Schmitt (apărută în 1921) și Teologia politică (1922), iar apoi din nou la stânga clasica Critică a violenței a lui Benjamin (1921). Nu o să vă plictisesc cu concluziile pe care le-am tras din explorarea de față – cert e că nu mi-au liniștit depresia. Ceea ce merită în schimb încercat e genul ăsta de exercițiu ce îți permite să vezi apariția unei teme – în cazul de față dictatura, dincolo de baricade, reguli discursive și istorii intelectuale distincte. O muncă de arhivă în care poți extinde spațiul arhivat dincolo de limitele impuse de bunele maniere ale unui câmp și ale unei gramatici interne.

Că tot suntem la Revoluția rusă, cine are timp și chef de detalii grotești și nesemnificative legate de ocuparea Palatului de Iarnă poate afla de la Orlando Figes (A People’s Tragedy, 1997) cum comisarul poporului de la fortăreața Petru și Pavel nu a găsit o lampă roșie pe care să o aprindă pentru a da semnalul de atac, sau cum, după asediu depozitele de vin au fost atacate, ori, cum femeile din batalionul morții au devenit isterice (sic!) după prima salvă de pe Aurora. La urma urmei toată revoluția nu a fost decât un soi de farsă grotescă care devine serioasă numai pentru a marca modul în care bolșevicii se comportau ca niște fasciști, evident, singurii serioși. Cele aproape opt sute de pagini merită citite pentru cine are timp – e un exemplu de cum o muncă de documentare și o scriitură captivantă se duc pe apa sâmbetei sub un maniheism facil și un anacronism extrem problematic pentru un istoric. Când lucrurile se vor mai liniști și voi ajunge la zi cu cartea, mă așteaptă pe birou Jodi Dean, Crowds and Party, o critică a idealismului multitudinii și a spontaneității nearticulate a „masei”. De citit, undeva pe linia asta, și extrem de utilă e colectivul Plante exotice editat de Alex Cistelecan și Andrei State, cu texte de la suspecții obișnuiți ai stângii noastre intelectuale. O carte care merită mai mult decât câteva rânduri și care vine să umple un gol iritant în istoria intelectuală a marxismului românesc. Faptul că avem un trecut, cu bunele și cu relele lui ne mai poate liniști măcar pentru o vreme. Asta dacă istoria poate funcționa ca un paliativ.

De văzut, zic să vă uitați la Mustang (Turcia/Franța/Germania, 2015), versiunea balcanic-turcă a unui Virgin Suicides ceva mai direct politic. Întâmplător l-am văzut cu o zi înainte de lovitura de stat eșuată și tind să cred că oferă o cheie de lectură corectă a ceea ce se întâmplă în Turcia și probabil în alte părți ale lumii (Europa inclusă): o turnură ciudată către un trecut imaginar populat cu tradiții imaginare și imaginate, susținute de un capitalism brutal. O revenire a refulatului care vine să impună o tradiție surogat peste o lume deja eliberată de legăturile feudale. De discutat și dezbătut cu prietenii decoloniali, cu geopoliticienii care cred că ruptura de Occident și Coca Cola e în sine emancipatoare și lovește capitalul drept în plex.

Despre muzici nu am nimic important de raportat. Vă las cu ceva voie bună din alte vremuri recompusă pentru timpurile noastre tulburi ca să încheiem paralela tot mai dureroasă și enervantă cu interbelicul:

 

Cristian Cercel

Cristian CercelN-am citit mai nimic din ce am zis în ancheta Critic Atac de vara trecută că o să citesc (excepția fiind The Traditions of Invention a lui Alex Drace-Francis), semn că listele cu lecturi de vară sunt cam ca alea cu rezoluțiile de revelion, pline de bune intenții care nu ajung să fie puse în practică. La gândul de a citi unele dintre cărțile pe care fantazam anul trecut că o să le citesc n-am renunțat (Quaderni del carcere de Gramsci ori poezii de poeți evrei de limbă germană din Bucovina), dar cu siguranță n-o să-mi iasă în viitorul prea apropiat.

Pe birou zace Les Bienveillantes de Jonathan Littell, roman scris din perspectiva unui ofițer SS: are aproape 1.000 de pagini, cine naiba mai citește astăzi romane de aproape 1.000 de pagini? Când l-am cumpărat, îmi imaginam că o să-l citesc vara asta, dar acum știu prea bine că nu se va întâmpla. Poate cândva în viitor, când o să-mi permit să nu fac nimic altceva câteva zile consecutive (wishful thinking, desigur).

Sper totuși să reușesc să citesc Fire and Blood de Enzo Traverso (sau în originalul francez: À feu et à sang), despre perioada 1914-1945 ca un război civil, care, dacă e să mă iau după recenzii, nu încearcă câtuși de puțin să echivaleze nazismul cu comunismul cum făcea Ernst Nolte și readuce în prim-plan virtuțile antifascismului. Sunt oricum din ce în ce mai convins că ce se întâmplă astăzi în lume are funeste similitudini cu ce se întâmpla atunci, deci ar fi o lectură adecvată.

Locuri de văzut: Balcanii, întotdeauna Balcanii, aș fi tentat să spun, dar din Bochum, unde m-a dus căutatul de postdocuri am decis că o excursie în Balcani e mai complicat de organizat. Așa că vara asta o să fie Spania: Madrid, Valencia, eventual Toledo. Și un festival de muzică în Berlin, cu Radiohead, Róisín Murphy, Dubioza Kolektiv. N-o mai fi Berlinul ce era cândva, dar nu e un motiv să nu mai mergem din când în când pe acolo. Iar Berlinul e aproape de Dresda, unde, că e vară ori nu, recomand Muzeul de Istorie Militară, fascinant ca arhitectură și ca prezentare. Sigur, o expoziție dedicată cauzelor și urmărilor războiului și violenței ca o constantă a istoriei umane n-are cum să te facă să te simți prea bine, dar aia e, să rămânem cu picioarele pe pământ.

Filme: aș fi mers la Festivalul de Film de la Locarno (3-13 august), unde o să aibă premiera Inimi cicatrizate de Radu Jude, după Max Blecher, dar n-a fost să fie. În canicula bucureșteană aș revedea întotdeauna Do the Right Thing (Spike Lee), fie și numai pentru că acțiunea are loc într-o zi cât se poate de fierbinte în New York, unde totul irupe în violență. În Bochum însă nu e nici urmă de caniculă, vara pare a fi de fapt un soi de toamnă cu scurte intermezzouri solare, iar dacă descarci filme riști oricum să-ți iei amendă.

Lucruri de făcut: băut bere și scris. Cărți, articole academice, recenzii, traduceri, statusuri pe facebook, poezii, scrisori, vederi, e-mailuri, smsuri. De toate pentru toți, ceva-ceva tot va merita pe bune să fie citit.

 

Dora Constantinovici

dora constantinoviciAm citit și mi-a plăcut Teama de zbor (Erica Jong) – o carte despre sexualitatea feminină, despre eliberare. Sigur, a făcut furori în anii 70 atunci când a apărut și chiar dacă a trecut atât de mult timp, rămâne o carte feministă foarte, foarte bună. Autoarea nu se ferește să folosească toate cuvintele pe care mamele noastre ne-au spus că sunt de prost gust (și asta face cartea cu atât mai savuroasă mai ales că deși se vorbește mult despre sex, o scenă cu adevărat erotică nu prea există, tipului de care se îndrăgostește naratoarea nu i se). Sunt pe cale să termin Viața sexuală a gemenelor siameze (Irvine Welsh). Dacă în cartea Ericăi Jong se vorbea gen urât – să vezi ce urât se vorbește în cea a lui Welsh. Gen – cu multă p și f și e cu mult sex sportiv – gen. Cred că m-am pricopsit cu acest „gen” de la Lucy (vocea întâi, sportivă, bătăioasă, sănătoasă) care îl folosește constant. Lucy care se descrie și zice că seamănă cu Blake Lively (referință pop cult *Serena van der Woodsen din Gossip Girl) încearcă să o aducă pe drumul cel bun pe Lena Sorenson, o artistă dark și îndrăgostită de mâncarea nesănătoasă (1,70 m, 91 de kg). Sunt și scene de food-porn în genul celor care te vor trimite la bucătărie să-ți faci rapid un sandwich din pâine unsă cu maioneză, cu trei patru chiftele și niște murături.

Un serial bun (SF/dramă/polițist/mister) – The Kettering Incident – medicul Anna Macy se întoarce în orășelul natal după ani de zile și întoarcerea ei se lasă cu dispariția unei adolescente din localitate. Acțiunea se petrece în Australia (mai exact Tasmania) iar imaginile din film sunt fantastice. De fapt Tasmania face unul dintre rolurile principale pentru că fără peisaje probabil serialul ar avea de suferit (are câteva burți, nene). Unul dintre creatorii serialului,Vicki Madden, spune că The Kettering Incident este un goth tasmanian adevărat. Probabil și pentru că de la început aflăm despre lupta care nu se mai termină între oamenii care-și câștigă existența din tăiatul lemnelor – pădurarii și ecologiștii care se opun acestora și păzesc pădurile. Și ca-n viață, ambele clanuri sunt conduse de oameni de afaceri. Mai apar niște luminițe misterioase și o substanță vâscoasă toxică, roiuri de molii mari și păroase și multe episoade de flash-back din adolescența Annei. Frumos. Dark și liniștitor, de seară așa.

The nice guys – Russell Crowe și Ryan Gosling în regia lui Shane Black, ahhh, foarte, foarte bun film comercial dar în cel mai bun sens, cu replici deștepte și cu mult glam și muzică de la finalul anilor 70. Cei doi trebuie să găsească un film porno pe care-l caută și guvernul SUA, un film al cărei acțiune (chiar dacă e porno) atrage atenția asupra marilor consumatoare de petrol și benzină. Dar sunt foarte multe scene de râs cu gura până la urechi iar cei doi actori din rolurile principale se potrivesc de minune.

Pentru că anul ăsta cumva am dat peste foarte multe filme, seriale, cărți cu trimitere la anii 70-80, am tot ascultat muzică în mare vogă atunci. Și am descoperit această piesă (din alt film bun cu un Ralph Fiennes cum n-am mai văzut! – A bigger splash în regia lui Luca Guadagnino) care mi se pare interesantă. Mai ales versurile: I’ll come to you, so silent in the night
So stealthy, so animal quiet
I’ll be your savior, steadfast and true
I’ll come to your emotional rescue

Locuri de văzut: Barcelona. Știu că are reputația de oraș glam-scump însă prin unele zone periferice sau mai puțin tursitice, mâncarea e chiar mai ieftină decât în București. Berea nu, berea e clar mai scumpă. Dar au vin la pahar – ceea ce aici nu este chiar așa de la îndemână în toate localurile. Poți să te plimbi pe jos, cu trotineta, bicicleta, rolele și placa toată ziua. Când obosești – mijloacele de transport în comun circulă des și au (toate) aer condiționat. Se circulă mult și cu cărucioarele, nu cred că la noi comunitatea celor imobilizați în cărucioare este mică – n-o vedem pentru că nu are cum să iasă din casă. În Barcelona cărucioarele circulă liniștite peste tot, asta pentru că și trotuarele sunt concepute astfel încât coborârea pe partea carosabilă și apoi urcarea înapoi pe trotuar să nu se transforme într-un coșmar pentru cel din cărucior. Cu alte cuvinte n-au două straturi de borduri ca în Sectorul 3 (Videanu + Negoiță) cumva s-au limitat la trotuare. Largi, umbroase. Cișmelele sunt multe și simple, cred că sunt și vechi. Dar culmea, chiar dacă nu bei din botul leului aurit – apa e chiar bună. Și nu huiduie nimeni bătrânii, nici pe stradă, nici în autobuz.

N-aș evita nici ștrandurile de cartier – după 16:00 în timpul săptămânii sunt goale și ai toată piscina la dispoziție.

Valer Simion Cosma

valer simion cosmaCărți:

  1. Manuela Boatcă – Global Inequalities beyond Occidentalism.
  2. Talal Asad, Genealogies of Religion. Discipline and Reasons of Power in Christianity and Islam.
  3. N. Balagangadhara, The ‘Heathen in His Blindness…’: Asia, the West and the Dynamic of Religion.
  4. Richard King, Orientalism and Religion. Postcolonial Theory, India and ‘The Mystic East’.
  5. Walter Mignolo, Dezobediența Epistemică. Retorica Modernității, Logica Colonialității și Gramatica Decolonialității.
  6. Bassam Tibi, Islamism and Islam.
  7. Michael Kearney, Reconceptualizing the Peasantry. Anthropology in Global Perspective.
  8. Alex Drace-Francis, The Tradition of Invention. Romanian Ethnic and Social Stereotypes in Historical Context.
  9. Petru Cimpoieșu, Simion Liftnicul.

Filme:

  1. Merci, Patron (2016)
  2. La Caja de Oro (2013)
  3. Bitter Lake (2015)

Teatru:

Refugii-afis

  1. De vînzare (regia Gianina Cărbunariu)
  2. Oameni obișnuiți (regia Gianina Cărbunariu)
  3. Refugii (regia Raul Coldea)
  4. În viitorul apropiat (regia Cristian Ban)

Evenimente:

  1. Școala de vară de la Telciu & Conferințele de vară de la Telciu (ediția a 5-a)
  2. Majoritatea evenimentelor de la Macaz-Bar Teatru Coop (pentru bucureșteni și cei ce rătăcesc prin capitală)

 

maxresdefaultFlorin Poenaru – Platouașe de sezon

Mai întâi un platouaș turcesc.

Cihan Tugal, The fall of the Turkish Model (Verso 2016), oferă cea mai pătrunzătoare analiză de clasă a regimului Erdogan. Scrisă înainte de lovitura de stat, cartea este indispensabilă pentru înțelegerea acesteia și a situației din Turcia. Distincția pe care autorul o face între bonapartism și proto-fascism (diferitele forme de articulare pe care regimul Erdogan le ia în ultimul deceniu) este extrem de utilă și pentru descifrarea a ceea ce se întâmplă și în alte țări din regiune. Tugal are de asemenea texte în reviste internaționale în care explică lovitura de stat ce sunt de neratat.

Istanbul (ediția română a fost tradusă la Polirom în 2011) de Orhan Pamuk, dincolo de lirismul aproape insuportabil, are meritul că explică în mod indirect una dintre sursele de adeziune ale marii burghezi turce la regimul Erdogan: nostalgia față de zilele de glorie ale Imperiului Otoman. Nu întotdeauna explicită, nu mereu articulată politic în sens militant, această nostalgie pentru un trecut de aur e unul dintre ingredientele politice ale Turciei de azi.

Mai vechea Coup d’etat (1968) a analistului militar american de origine română Edward Luttwak este practic un manual despre cum trebuie făcută o lovitură de stat ca la carte. E utilă pentru a înțelege unde au greșit militarii turci.

Cartea lui Alain Grosrichard, The sultan’s court (Verso 1998) oferă un corectiv necesar situației de azi: o deconstrucție a conceptului de despotism cu care europenii asociau, printre altele, Orientul. O lectură utilă având în vedere că despotismului a fost și este una dintre cele mai des uzitate categorii pentru a analiza situația din Turcia și mai ales politica lui Erdogan.

Apoi, nu foarte departe de subiect, dar cu bătaie ceva mai largă, două cărți diferite între ele, dar fiecare cu meritele sale. Neil Ascherson, în Black Sea (1995) oferă o fascinantă călătorie în diferite zone ale Mării Negre, din Turcia până în Ucraina, vizitând locuri, vorbind cu oameni, redescoperind istorii trecute, și în general mobilizând o erudiție impresionantă combinată cu un ochi atent pentru detalii și semnificația lor istorică. Felul în care Ascherson reușește să sară de la un banal eveniment cotidian la istorii stufoase din trecut e captivant. O lectură necesară în care teritoriile din jurul Mării Negre apar gândite împreună.

În cartea sa Marea Neagră (ediția română Polirom 2015), Charles King încearcă ceva foarte ambițios: o istorie a Mării Negre pe urmele lui Braudel despre Mediterana. Desigur, autorul eșuează, King fiind tipul de academic american popularizator, cu interese diverse în mai multe domenii, dar fără o contribuție semnificativă. La fel și aici, King oferă doar o istorie plăcut de citit și pe alocuri informativă a Mării Negre, dar fără nicio ambiție teoretică. Cartea are totuși meritul de a formula o primă istorie a Mării Negre ca atare, punând-o pe aceasta în centru narațiunii istorice, așa cum Mediterana a fost în nenumărate istorii. Un prin pas important spre o istorie mai amplă a regiunii, menită a arunca ceva lumină asupra unor istorii comune cu reverberații și azi.

Cum vara este scurtă, un platouaș cu gândul la toamnă este binevenit. Atunci, alegerile prezidențiale vor ține capul de afiș. Peter Schweizer oferă în Clinton Cash (2015) secretul rețetei de a face foarte mulți bani al familiei Clinton după ce Bill nu a mai fost președintele SUA. Rețeta nu e secretă și e exprimată în jumătate de pagină în carte. Restul capitolelor detaliează relațiile nepotrivite (ca să folosim o expresie dragă lui Bill) dintre familia Clinton și diverși afaceriști (mai degrabă escroci) sau politicieni (mai degrabă dictatori) ai lumii. Toată lumea are de câștigat. Câteva episoade amintesc de perioada lui Hillary la șefia Departamentului de Sta și măsurile suspecte luate atunci – parte din muniția cu care va fi atacată de Trump la toamnă. Cartea a fost transformată în documentar ce a fost proiectat la Cannes în 2016 și poate fi tras de pe net. Nu e clar dacă revalțiile din carte ar trebui să încline balanța în favoarea lui Trump, dar sigur ar trebui să ne facă să reconsiderăm ideea că la alegerile din toamnă se vor înfrunta un politician de carieră și un capitalist veros.

An American Utopia (2016), textul originar al lui Fredric Jameson însoțit de comentarii de la câteva voci de stânga din tabăra Zizek. Cartea e o încercare de a regândi o politică emancipatoare (comunistă) la stânga. Trump ar fi de acord cu mare parte din ce e acolo, dacă mai era nevoie să complicăm lucrurile.

Locul perfect pentru savurarea acestor platouașe a devenit Constanța. Republica Mazăre în epoca post-Mazăre (o stare politică nu foarte diferită de post-fascismul descris de GM Tamas). Cei de la Rezistența Urbană au înșirat 4 motive pentru a vizita Constanța vara asta și nu pot să-i contrazic. Aș mai adăuga unul: cea mai bună mâncare turcească și post-Otomană  fără să pleci din țară – totul e să știi cum să o găsești printre capcanele întinse turiștilor.

rogoBunaCosti Rogozanu

Cihan Tugal – The Fall of the Turkish Model: How the Arab Uprisings Brought Down Islamic Liberalism

Se întâmplă tot felul de lucruri în Turcia. Pentru o mai bună înțelegere, cartea lui Cihan Tugal e perfectă. Omul explică eșecul mariajului între neoliberalism și islamism, modelul în care Vestul a sperat atât de mult. Căderea visului turc a început după primăvara arabă și continuă. Un citat, ca să vă faceți o idee:

” The Islamic press interpreted Gezi and the Gülenist assault as a combined neocon-Israeli conspiracy planned in advance. This interpretation consoled the AKP’s base. Its supporters have become much more committed ever since Gezi, since they now see the regime as under Israeli threat. However, this conspiratorial turn came with a cost. The regime not only lost many of its qualified cadres (since Gülenists were arguably the most educated and refined of the bureaucrats), but its sectarian policies took on self-destructive characteristics. It is speculated that Turkey has become one of the major supporters of sectarian-jihadi forces in the Middle East (temporarily including ISIS), a move that cannot but further sectarianize, militarize and destabilize Turkey. This would be unthinkable if the Gülen community had remained a solid part of the power bloc. Indeed, the Gülen community dealt one last blow by not only stopping but also publicly exhibiting a Turkish truck full of weapons allegedly destined for al-Qaeda or perhaps ISIS. Some of the consequences of ‘the dagger from within’ are now clear and some are still unfolding. The AKP regime is now much more based on coercion than it was during its first eleven years in power. In that sense, it is less hegemonic.”

Spook country – roman de acum vreo 10 ani al lui William Gibson unde niște artiști se joacă cu realitatea augmentată. Temă la modă acum cu Pokemon go. Prilej de meditație la rafinarea, până la angoase distopice, a GPS-ului.

Strange Things, serial. Defilare de referințe, locuri comune pentru iubitorii de thriller-horror-SF de acum 2-3 decenii. Se recomandă celor 30+.

Merci, Patron!, al lui Francois Ruffin. Optimist și deprimant în același timp. Punctul slab al puterii financiare, paranoia. O presă și o muncitorime slăbite care mai găsesc doar soluții suprarealiste de salvare temporară.

De citit pe telefon în vacanță: The Satoshi Affair, e la liber încă pe London Review of Books aici. Povestea unuia bănuit că ar fi la originea fenomenului bitcoin. Jurnalism de clasă, scris superb și cu o listă de cheltuieli care mi se derulau implacabil în paralel cu lectura – să cercetezi atât o poveste, deplasări, hoteluri, cheltuieli și tot să n-ai un răspuns clar. Poezie în ciuda cardului de credit.

Interviu: Philip Levine despre muncă. Eu n-am văzut poet să vorbească așa de autentic despre singura lume care contează.

Muzică. Nu știu de ce, nu mai practic introspecția de foarte mult timp, am o vară cam R&B. Ceva din noua generație, Abra:

Sau, de ce nu, Beyonce cu o Serena Williams seducătoare:

 

vlad-viski-150x150Vlad Levente Viski

Cărţi:

Încă nu am pus mâna pe noua carte a lui Cornel Ban, “Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local”. Cartea se uită la neoliberalismul spaniol şi cel românesc, la felul în care aceste două ţări au evoluat economic de la Franco şi Ceauşescu până la ultima criză globală.

Am tot citit şi recitit capitole din cartea lui Bogdan Murgescu, “România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, apărută la Polirom în 2010. Extrem de bine documentată, cartea spune povestea dezvoltării economice a Ţărilor Române şi a României, se uită comparativ şi la alte ţări (Serbia, Danemarca) şi oferă o viziune globală asupra diverselor experimente economice (şi a rezultatelor lor, evident) din această zonă. Singurul inconvenient al cărţii ar fi că epoca post-1989 e doar un epilog, cu toate că e unul bine scris şi documentat.

Am recitit cartea lui Sidney Tarrow, “Power în Movement. Social Movements and Contentious Politics”, una dintre cele mai importante lucrări pe mişcări sociale. Structura oportunităţii politice în detaliu, diverse strategii folosite de mişcările sociale din întreaga lume, felul în care diverse grupuri sociale interacţionează cu statul şi îşi joacă rolul în relaţia cu acesta.

Am pus mâna, într-un final pe ultima carte a lui David Paternotte (coordonată alături de Phillip M. Ayoub), “LGBT Activism and the Making of Europe. A Rainbow Europe?”. Cartea încearcă să urmărească traseul integrării elementului LGBT în ideea de “Europa”. Cum Europa, încă de la începutul secolului 20 a fost o campioană a drepturilor LGBT, cum s-au creat reţele transnaţionale, cum construieşte Rusia un protret al “Europei” ca fiind unul “LGBT”, cum folosesc activiştii ideea de “europenism” pentru a-şi avansa cauza. Multiplii autori se uită la cazuri individuale, de la Italia la Olanda, Croaţia, Polonia sau chiar Kârgâzstan.

Seriale:

Obişnuitele seriale politice, House of Cards şi Veep. În sezonul 4 din House of Cards lucrurile o iau razna, iar intrigile devin tot mai complicate, în sezonul 5 din Veep alegerile aduc numeroase surprize.

Roseanne. În România Roseanne a fost difuzat mulţi ani la Prima TV. Personal, am crescut cu acest serial. Campania lui Bernie Sanders din SUA din 2016 are legătură şi cu personajele din Roseanne. Povestea unei familii sărace în anii ’90. Ciudăţenia totală e că actriţa principală, Roseanne a declarat anul acesta că votează cu Donald Trump.

Am încercat să mă uit la premiatul şi lăudatul serial feminist, Master of None, cu Aziz Ansari, însă nu m-a prins complet.

 

Filme:

La recomandarea lui Adrian Năstase (pe blog), m-am uitat la Confirmation, 2016, film HBO 2016, cu Kerry Washington, cunoscută pentru rolul său din serialul de succes Scandal. Confirmation este povestea audierilor lui Clarance Thomas, judecător de culoare, nominalizat pentru Curtea Supremă a SUA de Bush-tatăl. În timpul audierilor Anita Hill, profesoară universitară în drept, îl acuză public pe Thomas de hărţuire sexuală. Audierile (şi filmul) devin o luptă de idei privind relaţiile de rasă, sexism în societatea americană.

The Propaganda Game, 2015. Film documentar despre Coreea de Nord, regizat de spaniolul Álvaro Longoria. Un altfel de film despre Coreea de Nord, jumate film de propagandă nord-coreeană (interviuri, mesaje, întâmplări), jumătate realităţi internaţionale. Un film extrem de curajos, care reuşeşte să pătrundă dincolo de clişeele obişnuite. Parte din film e povestea unui spaniol care a defectat în Coreea de Nord.

Muzică:

Dani Mocanu

Beyonce, Lemonade, 2016. Unul dintre cele mai bune albume ale anului, Beyonce se înfige în probleme sociale cum ar fi violenţa poliţiei împotriva negrilor, istoria sclaviei, inegalităţile sociale ale comunităţilor de culoare. Daddy Lessons aduce a jazz de Sud.

Destinaţii:

Macaz e barul stângii. Crâşmele de cartier nu sunt de ignorat.

 

Foto: Laurențiu Ridichie

 

 

Un răspuns la Sezonul vară 2016

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.