Recenzie ”Între mit și bagatelizare”

Recenzie de pe blogul vicuslusorum unde recenzia se poate citi integral

 

Garda merge înainte

Chestiunea legionarismului interbelic a fost deja analizată în fel și chip. Sursele bibliografice nu încetează să crească în dimensiuni și la număr. Memoriile și mărturiile celor care au participat, în calitate de gardiști, la manifestațiile și momentele de răscruce ale Legiunii în anii 1930-1941, de până la venirea trupelor sovietice și metamorfoza țării în ,,democrație populară’’, au luat avânt după 1989. Deși secundari și desconsiderați de majoritatea societății civile și chiar a publicului educat post-decembrist, foștii legionari și ideile lor și-au făcut simțite prezența în discursul public și chiar în anumite luări de poziție politice ale unor demnitari români, după cum o atestă volumul lui William Totok și al Elenei-Irina Macovei, Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România (Editura Polirom, 2016).

Indiferența marelui public față de asemenea subiecte provine din ignoranța și pasivitatea civică a multor categorii sociale din România postcomunistă, care, în afară de urmărirea intereselor lor strict materiale, aproape întotdeauna presante, nu au arătat interes deosebit pentru altceva, cu excepția conservării și perpetuării propriei familii și a condițiilor de trai existente. Este un prilej de meditație faptul că, deși majoritatea populației României, de la țăranii cooperativizați înainte de Revoluție până la meseriile datorate industrializării ceaușiste, a avut de suportat ani crunți de sărăcie, șomaj și suferință după 1990, aceleași chipuri măcinate ale tranziției capitaliste nu au manifestat niciodată pentru o minimă coalizare socială, în cadrul unei platforme de cerințe politice decente, probând o oarecare conștiință de clasă, incipientă, manifestată măcar prin revoltă împotriva autorităților, dacă nu prin organizarea unui partid politic propriu-zis. România este societatea în care majoritatea ei politică nu vorbește, nu propune, nu cere, nu iese din rând, nu are idei, nu are nevoi, la urma urmei nici nu se simte reprezentată în mod real, deși participă la vot, așteptând un sprijin de la stat sub forma unor pomeni și nu a unui drept politic câștigat prin luptă. Ei au toate însemnele umanității, dar, cumva inexplicabil, nu pot fi oameni. Fără îndoială, dacă nu ar fi fost emigrația milioanelor de români în intervalul 2000-2010, aceste nemulțumiri sociale perfect justificate ar fi putut izbucni în sfera publică, dar transformarea lor într-o platformă politică nu credem să se fi realizat, oricum am privi lucrurile.

În acest sens, mergând pe firul constatării de mai sus, nu este de mirare că temele societății civile românești sunt stabilite de păturile bogate sau prospere ale României: capitaliștii locali, din teritoriu, funcționărimea înaltă de stat, angajații remunerați consistent, așa-numita ,,aristocrație a proletariatului”, altfel spus salariații cu un venit lunar peste medie din corporațiile străine, oamenii de afaceri mici și mijlocii, formează, mai mult sau mai puțin, agenda de discuții publice și, pe cale de consecință, viitoarele limite în care se gândesc politicile publice din România. Nu ar trebui să surprindă faptul că, judecând în linia acestei depolitizări de facto a largi categorii sociale, democrația României este șubredă, iar statul, subordonat intereselor economice a cel mult 20% din populație, este concentrat pe întărirea poliției, jandarmeriei, a serviciilor secrete și, mai nou, în urma răfuielilor între grupurile de interese ale capitalului local, depedent de resursele bugetare ale statului din pricina propriei subdezvoltari și imaturități productive, pe sistemul judiciar. Situația generală seamănă, fără a fi totuși la fel, cu cea din perioada interbelică, asupra căreia plutesc încă, dar poate nu pentru mult timp de acum încolo, nori de fantasmagorii romanțioase și ceața deasă a paseismului dulceag. Legionarismul se găsește în miezul acelor decenii ca punctul central în care se adună toate neputințele și limitările societății românești.

Volumul Între mit și bagatelizare (Editura Polirom, 2016), autori William Totok și Elena-Irina Macovei, reevaluează experiența gardiștilor după 1948 și, ceea ce constituie nota de originalitate a cărții, revenirea lor în discursul public dominant, anticomunist, unde sunt relegitimați simbolic în alte tabere și sub alte denumiri, după 1989. William Totok și Elena-Irina Macovei nu se concentrează pe o analiză amănunțită a ideologiei legionare și nici pe o istorie a legiunii, aspecte care au fost acoperite, printre atâtea alte titluri, de cărțile unor Armin Heinen, Francisco Veiga sau Ronald Clark. Din vasta bibliografie prezentată la finalul volumului, care acoperă subiecte analoage mișcărilor de extremă dreapta din România interbelică, William Totok și Elena-Irina Macovei omit studiul Sub trei dictaturi, consacrat de Lucrețiu Pătrășcanu, printre altele, și mișcării gardiste, unde aflăm o apreciabilă interpretare sociologică și economică a apariției, dezvoltării și eșecului final al mișcărilor de extremă dreaptă românești. Cei doi autori sintetizează legionarismul în secțiunea de concluzii a volumului printr-o serie de caracteristici de ordin categorial: naționalist, antisemit, xenofob, antidemocratic, rasist, manifestând un cult exacerbat al conducătorului suprem și negând drepturile universale ale omului, așa cum apar acestea în orice constituție modernă.

Ar mai trebui adăugat aici și câteva trăsături autohtone ale extremei drepte, care s-au bucurat de o circulație largă și de analize corespunzătoare: punctul fix al legionarismului constă mai cu seamă în practicarea unui mit al vârstei de aur, în care poporul român a întruchipat perfecțiunea lui Iisus Hristos. Fiind un popor sfânt, iar teritoriul României având atributele unei biserici în care Dumnezeu se găsește acasă, românii sunt aleși întru mântuirea veșnică, iar sarcina acestui neam este una anistorică, aceea de a se păstra veșnic neîntinat. În extremismul de dreapta românesc tematica apocalipsei sau a căderii în păcat, a damnării urmașilor lui Adam nu fisurează piatra de granit a credinței într-un eden al oamenilor perfecți, deplini, statuari, aflați în nemișcare, imaginea prototipică a românului curat, adevărat, a celui potențial, născut, nu făcut. Această imagistică flamboaintă își are rădăcinile în comunitățile patriarhale ale satului românesc, în care țăranii au amestecat, după cum au arătat etnografi și etnologi laborioși (Simion Florea Marian), într-un întreg folcloric coerent atât elemente ale creștinismului popular, cât și reprezentări religioase precreștine. Sincretismul satului românesc este ambiguu: pe latura sa pozitivă, instrumentalizată nu doar de gardiști, această sumă de credințe înfățișează profunzimea religioasă, vechimea ancestrală și autenticitatea vieții în mijlocul naturii netransformate, într-un stadiu premodern al evoluției spiritului omenesc, pentru ca același lucru, expus pe latura sa negativă, să apara ca fiind expresia unui trai axat pe supraviețuirea comunității, realizată cu eforturi și sacrificii (umane și materiale) mari, pe sărăcie și lipsuri, pe obiceiuri și ritualuri rudimentare și violente, pe obscurantism și sălbăticie a rațiunii, pe conservarea unei stări a ființei opusă cu totul societății moderne. Nu e un accident că mijloacele organizatorice ale legiunii, împrumutate din Italia fascistă și Germania nazistă, sunt specifice propagandei politice moderne și se hrănesc din pastișarea grotescă a simbolurilor satului tradițional românesc: cei mai mulți simpatizanți, membrii de partid și susținători ai Partidului ,,Totul pentru Țară’’ proveneau din țărănimea bogată a satelor sau din mica-burghezie a târgurilor, orășelelor și orașelor României interbelice. Un sfert din gardiști erau preoți, diaconi, călugări, ieromonahi și alte fețe bisericești. În același timp, nu credem că trebuie oculatată starea socială a țărănimii românești, care nu era nici pe departe – nici înainte, nici după 1918 – o clasă socială staționară, impermeabilă la relațiile sale cu straturile sociale urbane sau fără o dinamică socială internă proprie, de parcă reformele agrare, politicile de comerț exterior ale marilor proprietari agricoli, piața mondială a cerealelor nici nu ar fi exercitat o anumită presiune, după fondarea Regatului României în 1866. Studiile economiștilor români sau ale istoricilor economiei românești propun o cu totul altă desfășurare a evenimentelor, unele sângeroase, altele de progres economic general și regres al nivelului de trai printre țărani, care nu au întârziat să apară, în ciuda înapoierii și periferizării teritoriilor românești în cadrul economiei mondiale, în curs de globalizare imperialistă, după 1850. Drept urmare, pretențiile escatologice ale legionarilor își probează vacuitatea: mesianismul Căpitanului era, ca mai toate recitalurile legiunii, doar de paradă, acesta fiind conducătorul unei mișcări fără programe politice punctuale, practice și fără o ancorare economică în viața satului românesc, răpus de mizerie și de cerințele unei societăți în curs de industrializare. Actele de terorism, antisemitismul combativ, organizarea în grupări paramilitare, activitățile de gangsteri ale gardiștilor și completa lipsă de idei, privitoare la mersul țării și la reformarea societății românești prin modernizarea economico-socială, au dus la un alt eșec al politicii românești în ansamblul său. După cum observă corect Lucrețiu Pătrășcanu: ,,Citind cu atenție întreaga literatură gardistă de după 6 septembrie [1940], inclusiv declarațiile oficiale ale diferiților conducători legionari, nu se poate desprinde, în afară de fraze goale despre ,,spiritualitatea Legiunii”, ,,jertfele legionare’’, ,,cum se va dărui Legiunea nației” etc., nici o singură idee sau afirmație care să enunțe un program de realizări într-unul din sectoarele vieții publice, dacă un început de făptuire era încă posibil. Nu timpul a lipsit Gărzii ca să-și realizeze programul, ci i-a lipsit chiar programul din care să se poată deduce concret ce are de gând să realizeze. Cu atât mai straniu apare acest lucru, cu cât conducătorii legiunii erau convinși că vor exercita puterea nu luni sau ani, dar decenii. Ei lucrau deci cu perspective în timp care permiteau, fie chiar numai pe hârtie, vaste și bogate programe.’’ (Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, Editura Politică, 1970, p. 204)

 

One Response to Recenzie ”Între mit și bagatelizare”

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.