Privatizarea cunoaşterii şi costurile sale sociale

Text primit la redacție. Autor Maria Cernat

Societatea cunoaşterii s-a construit pe ruinele culturii naţionale dominată de ideea unei singure forme de cunoaştere. Societatea cunoaşterii este strâns legată de idei precum post-nationalismul sau multiculturalismul a căror ascensiune a coincis cu decăderea perspectivelor clasice, fie că este vorba despre cea Kantiană sau cea Humboldiană, asupra universităţii şi a rolului acesteia în societate. Procesul la care suntem acum martori presupune transformarea universităţii într-o multiversitate dominată de o piată academică foarte competitivă a studenţilor, a locurilor de muncă şi, nu în ultimul rând, a cunoaşterii tranformate în marfă. Într-o serie de articole publicate de Criticatac se atrage atenţia asupra „răzbunării” guvernelor care, în faţa revoltelor studenţeşti au decis tăierea fondurilor pentru universităţi. Nu insistăm acum asupra momentului ’68 care este fără îndoială unul de cotitură pentru viaţa academică. Ceea ce mă interesează este ce s-a întâmplat în deceniile care au urmat momentului ’68.

 Criza financiară survenită în anii ’70 a împins universităţile în căutarea altor forme de venit, parteneriatele cu industria fiind cea mai evidentă soluţie. Acesta a fost momentul decisiv în care universităţile raţiunii şi culturii s-au transformat în universităţi antreprenoriale orientate spre profit. Comercializarea universităţilor, în ciuda unor avantaje financiare indiscutabile, a îngrijorat lumea academică.

 Asaltul asupra turnului de fildeş al cunoaşterii a lăsat în urmă numeroşi nemulţumiţi. Membrii comunităţii academice s-au văzut siliţi să transforme statutul de intelectual sau om de ştiinţă cu acela de angajat într-o instituţie dominată de etosul managerial. Comercializarea universităţilor presupune schimbări structurale profunde: în vreme ce universităţile adoptă valorile şi principiile corporatiste, marile corporaţii nu sunt câtuşi de puţin influenţate de valorile şi normele academice.

 În aceste condiţii cercetarea ştiinţifică rezultată din pura curiozitate intelectuală şi perspectiva asupra cunoaşterii ca bun public au fost abandonate în faţa cercetării aplicate care serveşte obiective specifice.

 Există, fără îndoială, numeroase avantaje ale acestei schimbări de perspectivă asupra universităţii şi asupra cunoaşterii. Proiectele de cercetare sunt oferite prin competiţie deschisă. Spaţiul universităţii a încetat să fie monopolizat de o elită (bărbaţi albi din pătura de sus a societăţii) membrii minorităţilor având acces la educaţia superioară. Există numeroase criterii care vizează eficienţa muncii într-o universitate. Stundenţii au o voce importantă în evaluarea programelor de studii, a profesorilor şi a universităţilor unde sunt înmatriculaţi.

 Poate că enumerarea de mai sus nu reuşeşte să surprindă toate avantajele comercializării universităţii. Ceea ce doresc să subliniez este faptul că înainte de a îmbrăţişa antreprenoriatul academic trebuie să luăm în considerare câteva dintre neajunsurile majore care derivă din transformarea educaţiei superioare într-o afacere ca oricare alta.

  Controversa Berkeley-Novartis

 Cel mai potrivit exemplu pentru a ilustra aceste neajunsuri este incidentul rămas în istoria universităţii sub numele de „controversa Berkeley-Novartis”. Iată ce s-a întâmplat: Rămasă fără fonduri pentru cercetare Facultatea de Plante şi Microbiologie a Universităţii Berkeley a pornit în căutarea unor surse alternative de finanţare. La început, membrii departamentului au căutat surse de finanţare care să le ofere totuşi libertatea academică. Cu alte cuvinte, agenda cercetării ştiinţifice avea să fie stabilită de universitari, modalitatea de evaluare a calităţii muncii cercetătorilor şi retribuirea acestora urma să depindă în întregime de universitate, etc. Date fiind aceste condiţii nici o corporaţie nu s-a arătat interesată. Cum presiunea financiară creştea, facultatea a renunţat la pretenţiile sale de libertate şi autonomie academică. Strategia celor de la Berkeley s-a schimbat. Ceea ce au căutat a fost semnarea unui contract cu un singur partener industrial ce urma să fie selectat prin mijloacele specifice licitaţiei. Era pentru prima oară în istoria spaţiului academic când un întreg departament urma să semneze un contract cu un singur partener industrial. Cei care s-au opus semnării acestui contract au denumit practica folosită de cei patru profesori desemnaţi să se ocupe parterneriat drept „scoaterea la licitaţie a facultăţii”.

 În anul 1997 un comitet format din patru profesori a început căutarea unui partener industrial în ciuda criticilor din interior. Din cele şase companii care s-au arătat interesate a fost selectat colosul farmaceutic Novartis. În anul 1998 o primă formă a contractului a fost supusă atenţiei Senatului Universităţii. În acelaşi an oponenţii semnării contractului au format o organizaţie „Students for Responsible Research” care a militat vehement împotriva semnării contractului în cauză prezentând Senatului o petiţie semnată de 400 de membrii ai comunităţii academice ce denunţa parteneriatul cu Novartis. Contractul a fost semnat în anul 1998 pentru o sumă de 25 de milioane de dolari care urmau să fie investiţi de Novartis şi a încetat în 2003

 Până aici nimic neobişnuit. Implicaţiile controversate ale parteneriatului au apărut în momentul în care profesorul Ignatio Castaneda, un profesor netitularizat în facultate şi un vehement critic al contractului cu Novartis, a dorit să se titularizeze. În anul 2001 a publicat un articol împreună cu unul dintre studenţii săi, David Quist. Articolul în cauză prezenta date conform cărora unele dintre culturile de porumb din Mexic conţineau ADN modificat, iar acele modificări erau insuficient testate. Articolul lui Castaneda s-a bucurat de o atenţie cu totul şi cu totul neobişnuită pentru un articol ştiinţific. O investigaţie a cotidianului The Guardian a dezvăluit faptul că unele dintre comentariile şi criticile aduse articolului erau făcute de oameni de ştiinţă fictivi pe care ziariştii i-au identificat a fi angajaţi ai unei firme de PR aflată în serviciul corporaţiei Monsano care se ocupa tocmai cu organismele modificate genetic. S-a dorit discreditarea prin mijloace neştiinţifice a articolului lui Castaneda şi a reputaţiei sale. În acelaşi an a început procesul evaluării dosarului profesorului Castaneda în vederea acordării statutului de profesor titular. Primul comitet ştiinţific care a analizat dosarul profesorului a votat în majoritate pentru acordarea titulaturii (32 la 1).  Decanul facultăţii a dispus formarea unui alt comitet ad-hoc pentru o reevaluare a dosarului. În acest punct s-a luat o decizie neobişnuită în sensul că s-a cerut ca membrii comisiei ad-hoc să nu aibă nimic de-a face cu contractul Berkeley Novartis. Comitetul format ad-hoc a votat de asemenea în favoarea acordării titulaturii. Dosarul a fost trimis înapoi pentru reevaluare. Şeful comisiei s-a retras. În cele din urmă dosarul lui Castaneda a fost trimis Comitetului Academic al Senatului în care lucra şi Jasper Rine un memru al comisiei care semnase contractul Berkeley-Novartis. Acest comitet a respins în anul 2003 dosarul de titularizare al profesorului Castaneda. În anul 2005, după dezbateri aprinse şi beneficiind de sprijinul a peste trei sute de membrii ai comunităţii academice, profesorul Castaneda a acţionat în instanţă universitatea. În cele din urmă i-a fost acordată titulatura.

 Ce ne spune acest caz? In primul rând faptul că libertatea şi autonomia academică sunt mereu în primejdie. Or, perpsectiva neoliberală asupra universităţii ca organizaţie antreprenorială, ajunge să restrângă tocmai libertatea – valoarea pe care o preţuieşte mai mult decât orice. Există numeroase implicaţii ale cazului prezentat mai sus. În primul rând, punerea facultăţilor la dispoziţia unui unic partener industrial le poate restrânge considerabil libertatea şi autonomia. Mai mult, libertatea de exprimare funcţionează mai bine când este vorba despre obscenităţilor tabloidelor decât în cazul unui articol ştiinţific bazat pe date concrete. Criteriile competenţei academice sunt înlocuite de obedienţa faţă de partenerul industrial. Temele de cercetare sunt restrânse la interesele corporaţiei finanţatoare.

 Trăim într-o cultură a auditului în care trebuie să dăm mereu seama de modul în care cheltuim orice bănuţ. Este meritul neoliberalilor faptul că au pus accentul pe responsabilitatea cheltuirii resurselor financiare. Spitalele, şcolile şi universităţile trebuie conduse eficient fără a face risipă de bani. Ce ne facem însă cu responsabilitatea socială? Oare nu ar fi la fel de firesc să derulăm proiecte de cercetare care să investigheze efectele pe termen lung ale implementărilor descoperirilor ştiinţifice? Cine ar trebui să finanţeze un proiect care să atragă atenţia asupra pericolelor modificărilor genetice? Dar unul legat de impactul acestor descoperiri asupra micilor fermieri? Ce se întâmplă cu acele „proiecte” neeficiente financiar, cum ar fi o operaţie experiementală sau proiecte de inserţie socială a minorităţilor defavorizate?

 Cunoaşterea ştiinţifică este o marfă care poate fi patentată de corporaţia finanţatoare şi folosită după bunul plac. Ce ne facem însă cu acele date care ar contraveni intereselor corporaţiei? Este oare de presupus că aceasta le va face publice? Cercetarea ştiinţifică presupune mai mult decât o minte strălucită în zilele noastre. Trebuie să ai acces la o complicată şi costisitoare infrastructură oferită  în genere de partenerii indusriali. Este oare de presupus că un proiect de cercetare care ar contraveni intereselor unei corporaţii ca Novartis va fi totuşi finanţat? De vreme ce profitul e unicul motor al cercetării ştiinţifice cum rămâne cu interesul publicului? In aceste condiţii nu e oare plauzibil faptul că vom ajunge să mâncam un soi de franken-food fără să fim măcar informaţi asupra acestui lucru.

 Un alt efect controversat al antreprenoriatului universitar este legat de defavorizearea facultăţilor cu profil umanist. În această cursă a înarmării cu cât mai multe resurse financiare facultăţile umaniste nu au aproape nici o şansă în faţa universităţilor cu profil realist. Niciodată o corporaţie ca Novartis nu ar investi într-o facultate de limbi clasice sau de istorie, cu atât mai puţin într-una de filosofie. Şi asta nu pentru că marile corporaţii sunt rău intenţionate, dar unicul lor scop este profitul financiar. Profesorii de la facultăţie de chimie, biologie sau fizică sau matematică ar putea produce teorii şi descoperiri pe care apoi Novartis sau altă companie să le patenteze şi să îşi recupereze astfel sumele investite. Din păcate, oricâţi bani s-ar investi în studiul clasicilor, în istoria artei sau în critica literară nu se poate produce o cunoaştere care să fie patentată şi apoi vândută în scopul recuperării investiţiei. Iată cum refrenul din tristele vremuri de dinainte de ’89  – „intelectualii sunt neproductivi” – revine în forţă exact în regimul pe care tocmai intelectualii l-au visat atât de mult.

 Libertatea şi autonomia universitară au fost mereu idealuri mai mult sau mai puţin realizabile. Ar fi o greşeală să ne imaginăm că un control exclusiv al statului ar fi un garant indiscutabil al acestora. De altminteri, la fel de controversată este şi perioada de dinainte de momentul ’68 când statul era principalul finanţator al cercetării pe care o condamna să funcţioneze aproape exclusiv în scopuri militare. Cu alte cuvinte, în ultimele decenii universitatea a trecut prin mâinile a diferiţi stăpâni mai mult sau mai puţin dispuşi să facă concesii în privinţa libertăţii şi autonomiei academice. Ceea ce este important aici este să identificăm care sunt problemele cu care trebuie să ne confruntăm actualmente pentru a apăra valorile academice esenţiale pentru buna funcţionare a unei universităţi.

 A crede că un culcuş stabil în braţele statului la umbra unei norme stabilite pe viaţă ne oferă mai multe şanse de progres științific sau social e cu siguranţă o iluzie. Ceea ce trebuie totuşi să înţelegem este că în momentul de faţă una dintre principalele ameninţări la adresa universităţii vine din direcţia finanţării cercetării de către partenerii industriali care sunt interesaţi exclusiv de profit şi de transformarea cunoaşterii ştiinţifice într-o marfă la care publicul poate să nu aibă acces. Societatea cunoașterii – deși are o denumire cât se poate de atractivă – devine astfel o societate în care publicul se îndepărtează de cunoaștere de cele mai multe ori fără voia sa.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.