Poveştile Furnalistului Băutor de Chefir… Un etnograf rătăcitor şi perspectiva sa din hala uzinei

Invitatul nostru special din această lună este cunoscutul sociolog Michael Burawoy (University of California, Berkeley). Vă amintim că profesorul Burawoy va susține joi, 31 mai 2012, ora 15.00, conferința cu titlul ”Marxism after communism”. Vă propunem un text despre profesorul Michael Burawoy.

Într-o geroasă dimineaţă de februarie din 1985, visul lui Michael Burawoy a devenit realitate. Trecând pe sub poarta numărul unu a Oţelăriei Lenin, aflată chiar în inima zonei industriale a Ungariei, s-a trezit faţă în faţă cu monstruoasa gură scuipătoare de flăcări a unui cuptor de 80 de tone. Cu toate acestea, pentru sociologul de laBerkleyacesta nu era doar un tur de protocol. Pe parcursul a trei şederi diferite, ce aveau să însumeze un an de zile, Burawoy – şi alţi şapte tovarăşi din Brigada socialistă de lucru Revoluţia din Octombrie – urma să aibă în grijă această făptură necurată, în a cărei burtă blocurile de fontă brută şi resturile de oţel erau centrifugate într-o baie clocotitoare, şi-apoi străpunse cu ajutorul unor jeturi de oxigen de înaltă presiune, la temperaturi de peste 1600 de grade Celsius. “Nici măcar decolarea unui Boeing,” va scrie el mai târziu despre lucrul la foc continuu, “n-ar fi făcut la fel de mult zgomot.” Pentru urechile sale însă, nici muzica n-ar fi sunat mai dulce. “Visul vieţii mele a fost să-mi găsesc o slujbă într-o oţelărie dintr-o ţară socialistă,” a mărturisit el recent la o conferinţă a absolvenţilor de sociologie de la Universitatea dinNew York. Apoi a adăugat, oarecum surprins de propria-i constatare, “Cred că sunt singura persoană din lume care a avut un astfel de vis.”

Puţini sunt profesorii universitari care-şi pot trece şi titulatura de “furnalist” în CV. Cu toate acestea, de-a lungul ultimilor douăzeci şi ceva de ani, Burawoy, acum în vârstă de 53 de ani, a fost omul din subterană al sociologiei, scribuindu-şi notiţe de teren direct în hala uzinei şi trimiţând acasă rapoarte de lucru în răspăr faţă de curentul general. A lucrat zece luni ca “ajutor maşinist” într-o fabrică de motoare din sudul Chicago-ului, a robotit într-o fabrică de şampanie din Ungaria şi a petrecut mai bine de un an ca responsabil de personal într-o mină de cupru din Zambia. Mesajul său în urma tuturor acestor experienţe? Nu credeţi toată vâlva care se face în jurul ideii de piaţă liberă până n-aţi trăit-o pe pielea voastră de la bază.

Iar faptul că ajuns la fundul gropii cu zgură din biseculara oţelărie Lenin a fost un moment definitoriu în cariera lui Burawoy. “A fost piesa mea de rezistenţă,” mărturiseşte el într-un interviu. “În sfârşit, ajunsesem în inima clasei muncitoare socialiste.”

L-aţi putea considera un Walter Benjamin al răvăşitului peisaj postsovietic. Profesor la Berkeley încă din 1976, cel care s-a autocatalogat drept un muncitor universitar itinerant îşi ia, aproape în fiecare an, câte-un semestru liber pentru a colinda prin secţii de maşini-unelte şi depozite de fier uzat, culegând din zbor mărunţişurile vieţii de zi cu zi – eticheta şubredului burghiu la care lucra într-un atelier mecanic din Ungaria, spre exemplu, pe care scria Fabrica de Maşini-Unelte Csepel, 1959 – exact ca Benjamin, care a scris despre arcadele din Paris, unde resturile culturii de masă le provocau şocuri utopice trecătorilor neavizaţi. Dar Burawoy nu este doar un simplu hoinar prin aceste uzine. Fie că se află într-o fabrică de cauciuc de la Moscova, sau, mai de curând, pe urmele unei fabrici de mobilă în orăşelul Syktyvkar, de la cercul polar, imersiunea sa în ceea ce numeşte “politici de producţie” este totală. Apoi revine la ţinutele formale de pe Telegraph Avenue şi la luxul relativ al Sălii Barrows, unde conduce departamentul de sociologie, pentru a medita la întâlnirile sale cu clasa muncitoare industrială. “Am două personalităţi complet diferite,” explică el degajat, “şi-mi place să cred că se completează una pe cealaltă.”

Această bipolaritate i-a fost de mare folos. Unele voci spun că Burawoy ar fi întors sociologia industrială cu susul în jos, utilizând metoda studiului de caz extins – acumularea de date printr-o observaţie participativă susţinută – pentru a desfiinţa lucrările multor sociologi de birou. Expozeul său din 1979, despre un atelier din Chicago, intitulat Manufacturing Consent, a devenit un text canonic; pe alocuri, The Radiant Past, volumul despre Ungaria pe care l-a scris în colaborare cu Janos Lukacs în 1992, se citeşte ca un scenariu plin de umor al unui film pierdut de Elia Kazan. Iar anul trecut [2000 – n.tr] a publicat, în colaborare cu nouă dintre absolvenţii săi, Global Ethnography, în care sondează înşelătorul concept de “globalizare”, aşa cum este el trăit de agenţii şi victimele sale – asistaţi sociali, oameni ai străzii, activişti împotriva cancerului la sân, informaticieni.

Buroway nu este genul de om care să se laude. “A pretinde că ştii ce se întâmplă peste tot în lume face dovada nu doar a unei mari îndrăzneli, ci poate a unei şi mai mari nesăbuinţe,” spune el. “Principala mea preocupare a fost încercarea de a contribui cu ceva la îndreptarea sociologiei într-o direcţie critică. Ca marxist, încerc să aduc în mediul academic câte ceva din perspectiva celor din hala maşinilor, pentru a recupera acel tip de viziune de jos în sus ce ar putea da naştere unor viitoare alternative. În opinia mea, asta s-a pierdut.”

Scoaterea la lumină a acestor perspective a căzut în seama absolvenţilor ce fac cale bătută către biroul profesorului cu ghiozdanele doldora de Gramsci şi Foucault. “Chiar dacă povestea acestuia devine din ce în ce mai sumbră,” spune Burawoy, “se simte o renaştere a interesului pentru muncitorul american, în special aici, laBerkeley.” Deşi studenţii sunt din ce în ce mai implicaţi în activităţile de teren, cercetările profesorului par şi acum să fie mai serioase decât majoritatea: „Cei care chiar îşi iau o slujbă undeva nu sunt mulţi. Şi, trebuie s-o recunosc, adesea nici nu-i aşa de uşor de găsit una.”

Puţin spus. Pentru a obţine postul la Oţelăriile Lenin a fost nevoie de adevărate scamatorii diplomatice din partea colegului său Lukacs, care a reuşit numai prin intervenţia rudei unui membru al Comitetului Central al Partidului Comunist. „Nu erau foarte entuziasmaţi de ideea ca un sociolog american să facă o astfel de muncă,” îşi aminteşte Burawoy. „Interdicţia referitoare la accesul străinilor în fabrică are un caracter aproape religios.” În plus, exista posibilitatea foarte reală de a se trezi cu un profesor american mort pe cap. În timpul şederii sale acolo, un muncitor a ars de viu, iar un coleg de brigadă şi-a pierdut un picior, prins sub o ţeavă de oţel. „Era un loc cu-adevărat periculos,” spune el. „E suficient să pice un strop de oţel topit pe tine şi eşti mort.”

Pericolul constant la care era expus a avut efectul destul de comic de a li-l face simpatic tovarăşilor săi de muncă – cel puţin în Ungaria. „Nu sunt un muncitor capabil,” recunoaşte el. „Unul dintre cele mai interesante lucruri este să vezi cum se comportă muncitorii calificaţi cu cineva atât de incompetent pe cât eram eu. La Chicago erau scârbiţi. În Ungaria li s-a părut oarecum nostim şi veneau să mă ajute. În Rusia am avut parte tot de o reacţie scârbită.”

Din fericire, cei din brigada Revoluţia din Octombrie l-au îndrăgit. Când stomacul lui n-a mai putut suporta hălcile de slănină pe care tovarăşii săi le înfulecau în fiecare zi, trecând la un regim de iaurt diluat, l-au botezat „furnalistul băutor de chefir.” (O altă poreclă pe care i-au găsit-o a fost „Jackson”, după arhicunoscutul Michael Jackson.) Camaraderia a fost pecetluită înaintea unei vizite oficiale, când muncitorilor li s-a cerut să-şi vopsească cuva de zgură într-un galben ţipător. Burawoy n-a găsit decât vopsea neagră, aşa că s-a apucat să vopsească lopeţile tovarăşilor săi în negru. Când unul dintre supraveghetori i-a cerut să se explice, Burawoy i-a răspuns cu puţinele cuvinte pe care le cunoştea că încearcă şi el să ajute la construirea socialismului. La care un coleg a ţinut să observe macabru: „Tu nu construieşti socialismul, ci-l vopseşti, şi pe deasupra, în negru.”

Metafora a devenit una cât se poate de percutantă. După cum a descoperit Burawoy, muncitorii erau obligaţi să acopere reziduurile cu un strat de vopsea, iar intervenţiile repetate ale unor şefi băgăcioşi creau un mediu propice favoritismului. Când Burawoy şi Lucaks, care, în timp ce Burawoy lucra la furnal, se ocupau cu studierea structurii de conducere a întreprinderii, le-au adus aceste lucruri la cunoştinţă directorilor întreprinderii, au fost primiţi cu răceală. „Am susţinut că într-o economie socialistă există nenumărate incertitudini, legate de lipsuri şi alte probleme asemănătoare,” spune Burawoy. „Singura cale de a le rezolva este să ai cât mai multă flexibilitate în hală şi la bancul de lucru. Am acuzat conducerea de subminarea constantă a autonomiei lucrătorilor.” Evident, reacţia a fost una de indignare. „Ne-au cerut să refacem studiul. Şi ne-am conformat cu plăcere.”

Oţelăriile Lenin şi-au concediat majoritatea angajaţilor, fiind cumpărate de o companie slovacă în 1997, una dintre nenumăratele fabrici din estul Ungariei care-şi dădeau ultima suflare pe măsură ce piaţa mondială sugea toate capitalurile din regiune. „În timp ce eu eram cu nasul în cuptor, întreaga ţesătură a socialismului de stat se destrăma în jurul meu,” mărturiseşte Burawoy. Aşa că nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să se îndrepte către ultima mare destinaţie socialistă de pe hartă: „M-am urcat în primul avion care pleca spre Moscova.”

Dar planurile i-au fost dejucat şi de această dată. „Am ajuns acolo în iunie 1991 şi, până în august, totul se năruise deja,” spune el. „Oriunde mergeam, totul se prăbuşea în urma mea. Acum, prietenii nu mă mai lasă să plec nicăieri. China? Cuba? În niciun caz, îmi spun ei. Tu stai cuminte la Cercul Polar.” Oricum, şi-acolo sunt destule de făcut şi viaţa e ieftină. Cu toate că Burawoy a primit burse din partea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţe şi a Fundaţiei MacArthur, adeseori, îşi plăteşte singur toate cheltuielile. „Pur şi simplu plec,” zice el. „Viaţa în Europa de Est nu e scumpă. Sunt în vacanţa de vară. E ca şi cum m-aş duce la Club Med.”

Din păcate, plajele de zgură la care visează Burawoy au fost privatizate sau desfiinţate aproape în totalitate, ceea ce în republica rusească Komi e cam acelaşi lucru. Întâmplarea face, însă, ca acest curs al evenimentelor să se potrivească de minune cu evoluţia carierei sale: „La 53 de ani, a lucra în hala unei uzine începe să fie o mare problemă.” În ultimul deceniu a revenit constant în Syktyvkar, o aşezare dintr-o zonă dens împădurită, împânzită, până în anii ’50, cu lagăre de muncă. „În această zonă a Rusiei, oamenii n-au văzut în viaţa lor picior de străin, darămite de american, cu-atât mai puţin un profesor american venit să lucreze cot la cot cu ei în fabrică,” spune el, rememorându-şi prima vizită la întreprinderea polară de mobilă. „Era prea mult pentru ei.”

Până la urmă, Burawoy s-a dovedit a fi cea mai mică din grijile lor. Imediat ce Uniunea Sovietică a făcut implozie, lăsând loc unui deplorabil capitalism mercantil, salariile muncitorilor au  intrat în cădere liberă, iar apoi, s-au volatilizat pur şi simplu. Unii erau plătiţi în unt, alţii primeau lemne. În 1995, când s-a întors acolo, Burawoy a găsit cea mai mare parte a fabricii în întuneric; n-a trecut mult şi aceasta a fost lichidată. De-atunci, el urmăreşte soarta foştilor ei angajaţi, în funcţie de sex şi tipul de gospodărie din care fac parte. „Pe măsura dispariţiei locurilor de muncă din industrie, bărbaţii au fost din ce în ce mai marginalizaţi,” explică antropologul. „În primii ani ai perioadei post-sovietice, speranţa lor de viaţa a scăzut până la 59 de ani. Societatea rusă în ansamblul ei a fost re-ruralizată.”

Vara asta înseamnă încă o tură de lucru în Syktyvkar, alături de colegii săi Pavel Krotov şi Tatiana Lytkina. Neobositul său travaliu etnografic i-ar putea face pe unii să concluzioneze că Michael Burawoy este îndrăgostit, pur şi simplu, de muncă. Nu-i aşa, răspunde el. Deşi ar putea părea o nebunie, există o metodă în ceea ce face: „Nu-mi place să lucrez în uzină. Mi-ar face mult mai multă plăcere să stau pur şi simplu la birou. Dar există foarte puţine cercetări de tip etnografic asupra spaţiului rusesc. Majoritatea, îmi pare rău s-o spun, n-au absolut nicio legătură cu viaţa de zi cu zi a oamenilor.”

În plus, în atelierul universităţilor moderne, un pic de umilinţă face bine. „Din când în când, nu strică să fii umilit,” spune el, amintindu-şi de suferinţele îndurate în halele diverselor uzine în care a lucrat. „E chiar sănătos. Cred că toţi universitarii ar trebui să facă genul acesta de muncă.”

publicat pe 10 aprilie 2001

Sursa: villagevoice.com

Traducere Alexandru Macovei

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.