Povestiri mici despre lucruri mari sau cât de bine (nu) era în interbelic

Text pe marginea volumului Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia  Culturală Regală „Principele Carol” (Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2009) şi a altor volume de istorie orală publicate în ultimii zece ani de sociologul Zoltán Rostás.

Există o imagine deranjant de frumoasă, de armonioasă şi de unitară despre perioada interbelică în discursul dominant contemporan de la noi. Însă, din diverse publicaţii periodice interbelice şi din povestiri de istorie orală, lucrurile apar ca mult mai triste, dar şi mai interesante. Şi cred că volumele sociologului Zoltán Rostás, printre care şi Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” – dar nu numai – contrazic, îmbogăţind, această imagine mitificată şi mistificată a interbelicului din România. Parcurgând documentele orale realizate de Rostás, preponderent despre Şcoala sociologică de la Bucureşti, dar incluzând mult mai multe experienţe, fenomene şi faţete ale perioadei în care s-au desfăşurat foarte diversele activităţi ale Şcolii, se poate întrezări o imagine complexă şi nuanţată a vieţii sociale, culturale şi politice din România interbelică.

Ca în majoritatea demersurilor culturale şi politice, lucrurile nu pot fi numai bune sau numai rele, cu atât mai mult cu cât fenomenul la care ne uităm este unul care s-a întins pe aproape două decenii, a cuprins activităţi foarte diferite şi a implicat mii de participanţi şi participante. Schematic, în a doua jumătate a anilor ’20 şi în anii ’30 ai secolului trecut s-au desfăşurat mai multe campanii de monografie sociologică în câteva sate de pe teritoriul proaspetei create Românii Mari, campanii care au adunat zeci de studenţi/te şi cercetători/oare care au investigat viaţa rurală folosind un sistem teoretic integrat şi metode de cercetare interdisciplinare. În a doua jumătate a anilor ’30, a apărut un alt tip de demers îndreptat spre zona rurală: „echipele regale studenţeşti”, a căror muncă în satele din România era mai curând orientată spre intervenţie socială, decât spre cercetare sociologică. În 1938 a fost promulgată Legea Serviciului Social, care prevedea obligativitatea muncii culturale la sate drept condiţie pentru obţinerea diplomei de absolvire pentru toate persoanele care au urmat studii superioare în România, indiferent de profilul urmat. Ca urmare a acestei legi, au fost organizate zeci de şcoli de comandanţi şi comandante ale Serviciul Social, care a fost însă suspendat în septembrie 1939. Toate aceste activităţi s-au desfăşurat în cadrul a diverse organizaţii de cercetare sociologică, reformă şi intervenţie sociale înfiinţate sau conduse de profesorul Dimitrie Gusti şi sunt cunoscute sub denumirea generală de „Şcoala sociologică de la Bucureşti”.

Zoltán Rostás se ocupă de istoria socială a Şcolii sociologice de la Bucureşti de aproape treizeci de ani. A început să înregistreze convorbiri cu participanţi şi participante la campaniile monografice, echipele regale studenţeşti şi şcolile Serviciului Social în prima jumătate a anilor 1980, când perspectiva valorificării lor prin publicare era, în cel mai bun caz, îndepărtată şi neclară. Sociologul începe să publice interviurile în anul 2000: primul volum apărut reuneşte convorbirile din anii 1985-86 cu Henri H. Stahl, cel mai apropiat colaborator al lui Dimitrie Gusti (Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Ed. Paideia, 2000), al doilea pe cele cu zece monografişti/ste din prima generaţie (Sala luminoasă. Primii monografişti ai şcolii gustiene, Bucureşti, Ed. Paideia, 2003), iar al treilea cuprinde şase interviuri ample cu a doua generaţie de monografişti (Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Ed. Paideia, 2006). Strada Latină nr. 8… este al patrulea volum din această serie şi conţine convorbirile cu unsprezece participanţi şi participante la echipele studenţeşti voluntare şi la activităţile de pregătire a Serviciului Social.

Proiectul de istorie orală întreprins de Zoltán Rostás aduce informaţii şi observaţii complexe despre dinamica fenomenului cultural, ştiinţific şi activist al Şcolii de sociologie de la Bucureşti. Rostás a realizat interviuri ample cu majoritatea participanţilor/telor la activităţile Şcolii care erau în viaţă în anii ’80, cerându-le să povestească şi să comenteze experienţele legate de studii şi de carieră, viaţa academică în general, participarea la pregătirile campaniilor monografice, ale echipelor studenţeşti voluntare şi ale şcolilor de comandanţi şi comandante din cadrul Serviciului Social, organizarea şi desfăşurarea campaniilor de cercetare şi „acţiune culturală” la sate, strângerea datelor pe teren, scrierea şi publicarea studiilor, relaţiile dintre participanţi/te, relaţiile acestora cu ţăranii, relaţiile cu alte grupuri culturale şi politice, climatul cultural, social şi politic din perioada interbelică, viaţa cotidiană din acea vreme etc. Rostás a realizat mai multe convorbiri cu fiecare persoană intervievată, pentru a clarifica şi a cere detalii asupra a diverse teme şi chestiuni puse în discuţie de alte persoane intervievate, încercând în acest fel să asigure, pe de o parte, o acoperire cât mai amplă a domeniului investigat şi, pe de altă parte, o abordare din perspective multiple a fiecărei tematici discutate.

Volumele de istorie orală ale lui Zoltán Rostás nu sunt, însă, utile doar celor care cercetează istoria sociologiei româneşti, întrucât feliile de viaţă povestite acoperă zone ale vieţii cotidiene interbelice, grupuri culturale, categorii sociale, activităţi şi experienţe dintre cele mai diverse şi neaşteptate. Cu astfel de povestiri „mici” din volumul Strada Latină nr. 8…, despre oameni mai mari sau mai mici (dimensionarea este mai curând ironică sau, şi mai bine, din perspectiva micro-istoriei, a istoriei oamenilor obişnuiţi), voi arăta o posibilă imagine alternativă a interbelicului românesc, la intersecţia vieţii cotidiene cu un plan statal autoritar de modernizare şi construcţie naţională. Exemplele extrase din volum pot fi grupate în trei teme:

1. Cât de bine se trăia în perioada interbelică

Viaţa în anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut nu era nici bună, nici uşoară pentru cei mai mulţi oameni din România, şi de la sate, şi din oraşe: sărăcie, boli, politicianism. Pan Vizirescu vorbeşte despre viaţa săracă a studenţilor: „Ca student n-aveai cu ce să trăieşti. Ăsta e un aspect. Vă rog să reţineţi acest aspect. Nu aveai cu ce să trăieşti. Părinţii îşi pierduseră averile în timpul războiului, n-aveau cu ce să te ţie, şi trebuia să iei un serviciu. Şi nu erau servicii. S-a întâmplat unuia… servicii josnice şi… aşa că… stăteam cu chirie într-o cameră… am stat într-o cameră de baie la o doamnă care peste baie punea nişte scânduri şi pe scândurile acelea o pernă şi o saltea, încât dormeam cu fratele meu. Condiţii de mare mizerie, vedeţi dumneavoastră, şi nu numai în Bucureşti, şi-n alte părţi. Ca să găseşti o cameră era îngrozitor. Erau nişte cămine, dar aceste cămine erau prost conduse şi… cine să intre din sutele… din miile de studenţi?” (Strada Latină nr. 8…, p. 278).

Boli, precum sifilisul, nu numai că erau foarte răspândite şi netratate, dar nu erau nici măcar cunoscute de cei bolnavi. Constantin Marinescu povesteşte cum, în timpul unei campanii, îl aude pe medicul echipei studenţeşti „ţipând: «Ştii ce-i asta, măi, nenorocitule, ţi-ai distrus familia!» Ce se-ntâmplă, domnule, avea un bătrân – ce bătrân, un om de vreo 45-46 de ani, dar trecut, dezbrăcat până la brâu, pete roşii, sifilis. «Băi, nenorocitule, ăsta este tabes mă, ţi-ai distrus copiii!» Dar îl văd pe ăla, când aude de tabes, deodată se-nseninează şi se închină: «Mulţam lui Dumnezeu, că mă temeam că am râie, taică!» Era speriat că are râie! Şi când a auzit că n-are râie, că are tabes, era omul fericit. Astea erau condiţiile cu care luptam” (Strada Latină nr. 8…, p. 135).

Conflictele între partidele politice se reflectau şi la nivel local şi împiedicau de multe ori încercările de intervenţie socială. Gheorghe Macarie povesteşte cum, în cea de a doua campanie de „acţiune culturală” la care a participat în 1935, într-un sat din apropierea Bucureştiului, activitatea echipei studenţeşti voluntare pe care a condus-o a fost „foarte slabă. Ţăranii îndărătnici, autorităţile politizate până la vârful unghiei. Care era ţărănist, care liberal. Două cârciumi vizavi, una ţărănistă, una liberală. Pe şoseaua principală, asfaltată. Ei, dacă mâncai la liberal, te-njura ţărănistul, dacă mâncai la ţărănist, te batjocorea liberalul”  (Strada Latină nr. 8…, p. 107).

2. Cât de entuziast era tineretul de munca la sate

Trebuie făcută o distincţie între studentele şi studenţii care au participat la activităţile echipelor voluntare şi cei/cele care au fost implicaţi/te în şcolile de comandaţi şi comandante din cadrul Serviciului Social obligatoriu. Totuşi, nici persoanele care au făcut parte din echipele voluntare nu erau însufleţite exclusiv de vreun spirit de dăruire faţă de sat şi ţărani sau pătrunse de importanţa muncii de „ridicare a satului”. De multe ori era o opţiune profesională pragmatică, pentru că se puteau încadra, cu un salariu bun, la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, sau, pentru persoanele neîncadrate la FCR, era adesea o „modă”, o activitate pe care o făceau cu grupul de prieteni/e, un prilej de distracţie, de petrecere a verii altfel decât „la Techirghiol […] unde era, aşa, ceva plicticos şi monoton. Iar aici era aşa o eliberare de toate prejudecăţile şi convenţiile astea socio-mondene” (Marcela Focşa în Sala luminoasă…, p. 123). În altă parte, tot Marcela Focşa arată cum a ajuns să participe la campaniile monografice: „Şi acolo [la Facultatea de Filozofie], nu ştiu cum s-a întâmplat, că atunci când eram în anul doi, am intrat în grupul cu care trebuia să plece Gusti pe teren. […] S-a constituit aşa un grup, în care era şi Paula, Zizi Constante şi Lena cu Belle-artele… era Stahl. Era Ion Costin, Mitu Georgescu, era Prejbeanu, asistentul lui Gusti, o serie de alţi băieţi, şi Gusti a constituit un grup cu care a plecat pe teren.[…] Prima cercetare a fost la Fundul Moldovei, dar înainte mai fusesem la încă două, cred că prin nişte prieteni, Marioara Negreanu care a fost din Vrancea şi cu care eram foarte prietene, şi cred că prin ea am fost atrasă în această afacere” (Sala luminoasă…, p. 110).

Elena Neamţu, întrebată de ce nu a participat la campaniile monografice, explică tot prin referire la grupul de prietene din care făcea parte: „Nu ştiu, grupul nostru nu s-a dus. Eram din Braşov, eram vreo patru-cinci prietene foarte bune, şi nu ne-am dus. De exemplu, la Geografie am făcut şi cu o prietenă a mea din Braşov. Că aşa ne-am înscris. Când am venit să mă înscriu, m-am înscris, bineînţeles, întâi la Litere şi Filozofie” (Strada Latină nr. 8…, p. 202). Pe de altă parte, când apare obligativitatea participării la munca în sate, Ecaterina Oprescu mărturiseşte că nici nu ştia cum trăiau ţăranii, nici nu vedea rostul muncii pe care trebuia s-o facă: „Pentru că până atunci nu locuisem la ţară, nu ştiam care sunt condiţiile de acolo. Nici eu, nici colegii mei nu am fost nici bucuroşi, nici supăraţi că trebuie să mergem o lună la ţară. Era o obligaţie, pe care, dacă nu o îndeplineam, nu primeam diplomele de absolvenţi. Dar nu îi vedeam rostul” (Strada Latină nr. 8…, p. 254).

Totuşi este relevant faptul că tinerii şi tinerele care urma să pună în aplicare marele plan de intervenţie socială aveau o viziune critică asupra caracterului general utopic al Serviciului Social, însă vedeau, măcar retroactiv, şi câteva aspecte utile şi parţial realizabile: „[Zoltán Rostás:] Vi se părea realizabil ce propuneau sociologii, sau nu vedeaţi finalitatea? [Irina Pop (Sturdza):] Păi, n-am văzut, fiindcă a venit războiul. Am plecat la ţară şi după trei-patru zile a venit războiul şi ne-am întors cu toţii acasă. Toată lumea care era mobilizabilă s-a întors, băieţii toţi, şi-atunci s-a spart totul. Sigur că era realizabil în anumită măsură, de exemplu în măsura medicală. Dispensare de sat era absolut indispensabil să se facă. Asta este sigur. Şi din punct de vedere agricol, probabil că şi acolo s-ar fi putut face multe modificări şi îmbunătăţiri. Poate şi cultural” (Strada Latină nr. 8…, p. 264).

3. Cât de bine i-a primit satul

Bineînţeles, în unele sate şi pentru unele tipuri de activitate desfăşurată de echipele studenţeşti voluntare, ţăranii au înţeles şi chiar au colaborat la încercările de sprijin şi de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă propuse de grupurile de tineri şi tinere de la oraş. Totuşi, adeseori, intruziunea a zeci de persoane străine în spaţiul şi în viaţa satelor – fie în scop predominant de cercetare, fie pentru „acţiune culturală” – nu a fost nici înţeleasă, nici acceptată. Motivele rezistenţei opuse de ţărani pot fi localizate parţial în insuficienta pregătire a studenţilor/telor pentru munca la sate şi în absenţa explicaţiilor oferite ţăranilor.

Constantin Marinescu povesteşte un episod devenit celebru, în care ţăranii din satul Nerej din Vrancea i-au luat pe monografişti drept perceptori şi, mai târziu, au crezut că echipierii/ele făceau parte dintr-o sectă religioasă: „În frunte cu Profesorul au vrut să-i dea afară din sat. Da. «Ce-i cu ăştia? Au venit să ne pună impozite noi. Au venit să ne confişte vitele». De ce? Fiindcă nu făcuseră o pregătire a satului. Ei au apărut imediat în gospodării, ăştia din echipele monografice, înaintea noastră. Da’ şi noi, făceam şi noi monografia satului. Au apărut în gospodăria oamenilor şi au început să întrebe: «Câţi porci ai? Câţi cutare? Câţi copii? Câţi cutare? Ce pământ ai?» Şi ţăranul: «Stai, dom’le, ce vrea ăsta? Vrea să ne pună impozite noi!» Şi pe urmă au vrut să-i dea afară, că sunt sectanţi” (Strada Latină nr. 8…, p. 167). Ecaterina Oprescu relatează o reacţie mai dură de opoziţie a ţăranilor şi ţărăncilor la intervenţiile echipelor Serviciului Social: „Pentru că ştiam că ţăranii sunt reticenţi, noi – eu şi cei doi colegi, un băiat şi o fată – munceam în echipă, adică mergeam toţi în aceeaşi vizită. Alţii, deşi formau o echipă, mergeau singuri, iar ţăranii aveau mai mult curaj să fie respingători. Erau cazuri în care spuneau: «Ce, până acum mi-aţi crescut voi copiii?», «N-am nevoie de voi!» Unele femei începeau să ţipe, nu ne deschideau porţile. O ţărancă a aruncat cu apă fiartă pe nişte colegi de-ai noştri” (Strada Latină nr. 8…, p. 255).

Un alt tip de intervenţie socială, mult mai radicală, realizată tot sub patronajul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, a fost construirea unui „sat model” în Dioşti-Romanaţi. Întrucât un incendiu distrusese 60 de case, Fundaţia, cu sprijinul financiar al regelui, a decis reconstruirea satului pe baza unui plan teoretic, desigur utopic. Constantin Marinescu arată ruptura dintre planurile teoretice şi rezultatele obţinute în sate printr-un episod „mic”, dar care revelează deficienţele majore ale proiectelor de modernizare de sus în jos: „Îţi dau un exemplu pe care l-am constatat personal, de m-a îndurerat, eu am plâns atunci. Domnule, a ars în întregime satul Dioşti din Romanaţi. Carol al II-lea în generozitatea lui – bine, la ideea lui Gusti –, a făcut un sat modern: aicea biserica, vizavi şcoala, dispensarul, aicea cutare, centrul satului, care era ceva extraordinar. Pe urmă… Locuinţele cu parchet pe jos, domnule! Ne-am dus la două luni după aia. Scoseseră parchetul, că aluneca puiul de oaie! Aluneca mielul pe parchet, domnule! Închipuie-ţi! Deşi, dragă, deşi alături, domnu’ Rostás, aveau coteţ, aveau grajd, cu lumină electrică, domnule, cu sistem de curăţare a murdăriei şi cu… Şi el ţinea mielul pe parchet şi a scos parchetul pentru că aluneca mielul şi-şi rupea piciorul. Nu se poate, domnule! Nu se poate! Vezi: a fost un gest forţat. Trebuia o educaţie acolo” (Strada Latină nr. 8…, p. 166).

Gheorghe Focşa, inspector de la Fundaţie şi coordonator al construcţiei satului model, era conştient de dimensiunea problematică a proiectului întreprins de Fundaţie şi povesteşte diverse incidente şi dificultăţi în lucrul cu ţăranii. Un astfel de incident este în mod deosebit grăitor pentru insuficienta muncă de pregătire a ţăranilor: „Şi Iordan al meu povesteşte un lucru uluitor. Că el, când a văzut că i se ia terenul şi casa şi n-are scăpare, s-a sfătuit cu un tovarăş să-l asasineze pe inspectorul trimis de Fundaţie /râde/. Copiii au rămas uluiţi, că pricepeau. Nu mai vorbesc de femei. Dar, în prima taină, el s-a înţeles perfect cu tovarăşul lui, mi l-a spus pe nume, şi nu ştiu de ce, a gândit la soţia lui. Soţia lui făcuse în tinereţe, fiind dintr-o familie mai bogată, cum am spus, două-trei clase de liceu. Deci, o minte puţin mai cultivată. Şi ea l-a ascultat în taină şi zice: «Da’ omul ăsta a venit de capul lui?» Zice: «Nu, l-a trimis Fundaţia, că a primit ordin de la Vodă». «Păi, îţi spun eu ce-o să se întâmple. Voi o să-l ucideţi pe ăsta, o să intraţi în puşcărie şi altul o să vie şi o să facă satul mai departe». Şi asta l-a derutat, l-a descumpănit şi a renunţat la gând” (Strada Latină nr. 8…, p. 48).

Ceai de icoane

Au existat însă şi multe activităţi desfăşurate de echipele studenţeşti voluntare şi de cele ale Serviciul Social care au avut efecte vizibil pozitive şi care se bazau pe o metodologie şi o strategie de cunoaştere şi intervenţie sociale integrate. Echipele studenţeşti erau compuse din persoane specializate în diverse domenii: sociologie, medicină umană şi veterinară, gospodărie, agronomie, teologie etc. Fundamentul acestor echipe era colaborarea interdisciplinară, nu doar o simplă juxtapunere a domeniilor de muncă. Iar acest lucru este subliniat cu umor în convorbirea cu şeful de echipă Constantin Marinescu: „Viaţa este compartimentată, trebuie să crească pe toate laturile deopotrivă, nu? Îl dezvolt mult cu vitele, dar el are râie, fiindcă nu are medic. Nu se poate. Sau îl dezvolt mult din punctul de vedere al ştiinţei de carte, dar el este un ateu, sau este un bigot, un superstiţios care este şi mai grav decât ateul. Asta e toată treaba. Acuma, într-un sat cu asta i-am convins. Într-un sat, sociologul şi teologul i-au descoperit medicului – că de multe ori aveam medici chiar, sau studenţi medicinişti în ultimul an – i-au descoperit leacul unui început de epidemie. Cum? Tot cercetând, sociologul află că era o babă acolo, un fel de doftoroaie de-asta a satului, numai cu superstiţii şi cu chestii, care îl îndemna pe ăla – şi-a provocat o boală de-asta, de stomac – îi şi aflase numele, nu hepatită, altceva… Cum? L-a trimis să râcâie din piciorul unui sfânt de la biserică şi să-i facă ceai şi să-i dea dimineaţa pe nemâncate. Păi, erau milioane de microbi acolo, că-n biserică intră mortul de oftică, mortul de scarlatină, mortul de… şi-auzi dumneata ce-l învăţa! Şi sociologul l-a întrebat pe teolog: «Măi, ce-i cu ăsta, hai să mergem!» Când au ajuns, erau dom’le, picioarele la sfinţi erau toate râcâite! Şi le-am spus: «Uite, bă, ce-nseamnă colaborare, ce-nseamnă echipă!» Altfel chestia asta n-ar fi… Păi, ce, se ducea medicul să vadă piciorul sfântului râcâit!?” (Strada Latină nr. 8…, p. 171).

Interbelicul românesc este mai puţin grozav decât vor unii să-l facă să pară. Asta nu înseamnă, însă, că este mai puţin fascinant sau mai puţin complicat. Dimpotrivă, citind convorbirile incluse în volumul Strada Latină nr. 8… al lui Zoltán Rostás, perioada cuprinsă între cele două războaie în România devine mai plină de viaţă şi mai nuanţată.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.