Plecând de la un eseu al lui Goran Therborn: scurte considerații despre stânga contemporană

GIUGALPentru a avea un sens politic, critica capitalismului trebuie să se sprijine pe o solidă bază socială. Secolele XIX şi XX au avut ca punct nodal chestiunea muncitorească. Muncitorimea industrială şi-a menţinut centralitatea până în anii ’70 ai secolului trecut. De atunci, replica anticapitalistă a avut ca bază mişcările anticoloniale şi imperialismul de tip ‘dependent development’. În ultimii 30 de ani, dezindustrializarea Nordului, concomintent cu procesul de industrializarea a Sudului, în contra teoriilor dependenţei, a făcut posibilă dezvoltarea capitalistă în Asia, Africa şi America Latină. Există, prin urmare, un proces de ridicare a unor forţe sociale capabile să funcţioneze în prezent ca un echivalent al mişcărilor munictoreşti şi anticoloniale din secolul XX? În mod clar, ne spune Göran Therborn, nu există în prezent o masa critică anticapitalistă, o situaţie inedită pentru capitalism în contextual ultimilor 150 de ani. Cu toate acestea, dacă privim atent, există patru categorii sociale care ar putea/se pot coagula într-o posibilă critică a dezvoltării capitaliste contemporane.

O primă potenţială forţă capabilă de opoziţie anticapitalistă (critică socială) o reprezintă populaţiile precapitaliste din America Andină, India şi în genere din tot Sudul subdezvoltat. Un alt segment este cel al ţăranilor rămaşi fără pământ sau cu o proprietate agricolă limitată, lucrători ocazionali sau vânzători stradali în marile aglomeraţii urbane, locatari ai ghetourilor din Asia, Africa sau America Latină. Echivalentul lor din Nord ar putea fi cohortele în creştere ce includ tinerii marginalizaţi (fără loc de muncă), deopotrivă nativi sau imigranţi, tineri ce s-ar putea constitui într-o forţă majoră de destabilizare pentru capitalism. Muncitorimea industrială (atât cât mai înseamnă ea procentual în urma reconfigurării geografice capitaliste) rămâne încă o forţă capabilă de opoziţie anticapitalistă. O ultimă categorie, G. T. o identifică în a fi middle class strata, cu o accentuare pe categoria studenţilor, studenţi ce au jucat un rol important în 2011 în ceea ce au fost protestele din Spania, Grecia, Chile sau cele din 2013 din Turcia şi Brazilia. Pe de altă parte, criza economică a afectat serios inclusiv întrega clasă de mijloc, ceea ce face, având în vedere şi experienţa istorică europeană, ca această categorie să poată fi inclusă în tabloul anticapitalist general – exemplele protestatare (din 2011-2013) şi electorale (cazul primarului de stânga Miguel Ángel Mancera din Mexico City plebiscitat inclusive cu voturile clasei de mijloc şi ascensiunea Aam Aadmi Party din India) întăresc această aserţiune.

La o întrunire la Valladolid (începutul lui 2014), secretarul general al Podemos, Pablo Iglesias îşi expunea opiniile cu privire la calea de urmat pentru victoria stângii. Ceea ce trebuie evitat, spunea P. I., este căderea în intelectualism şi ruperea contactului cu masele. Pentru a-şi susţine argumentaţia, dădea exemplul studenţilor care protestau la Puerta del Sol (Madrid) şi-şi exprimau stupefacţia cu privire la atitudinea pasivă a muncitorilor. Inadecvarea discursului, refuzul de a vorbi aceeaşi limbă, iată ceea ce le reproşa secretarul general studenţilor. Cu privirea întoarsă spre istoria mişcărilor protestatare, P. I. oferea exemplul situaţiei revoluţionare concrete, atunci când ʽpleşuvul de geniu’ nu le-a vorbit maselor despre ‘dialectical materialism’, s-a adaptat vremurilor şi s-a referit la ʽbread and peace’. Este ceea ce lipseşte azi, adaptarea stângii la evoluţiile sociale ale lumii contemporane.

Mutând puţin cadrul general către România, suntem nevoiţi să admitem că la noi lucrurile nu stau mai bine. Deşi există un segment însemnat de lumpeni-agricultori, aceştia nu sunt luaţi în calcul de stânga de la noi. Ţăranii români contemporani sunt batjocoriţi şi insultaţi (sunt ‘leneşi şi puturoşi’ – undeva în Botoşani chiar s-a identificat satul puturoşilor, ‘ştirbi şi beţivi’ – pentru că votează tot timpul anapoda), reduşi la o pastă amorfă, singura calitate a acestora fiind aceea că reprezintă o bază importantă de selecţie pentru ‘desţelenirea’ câmpiile occidentale, la pachet cu diminuarea personalului necesar pentru muncile umile şi prost plătite din oraşele vechilor democraţii. Numai că istoria recentă de la Pungeşti este foarte sugestivă şi explicativă: mobilizaţi, ţăranii pot să fie foarte activi în a-şi apăra drepturile. E o lecţie, nu?

Celelalte forţe, clasa de mijloc (cu studenţii ei cu tot) şi muncitorii industriali, nu sunt nici acestea corect radiografiate. Studenţii sunt anticomunişti, votează dreapta (la ce bun să baţi la porţi închise?), iar despre coroporatiştii autohtoni nu ştim ce hram poartă. Prin târg se spune că ar fi vagi cititori de Paulo Coelho şi auditoriu larg pentru specimene gen Mihai Mărgineanu, varii trupe de stand-up comedy şi Dan Puric. Asta e exemplul vulgarizator, realitatea e tot timpul mult prea complexă pentru a se limita la simple reducţii. Prin urmare şi aici este loc de reinterpretări.

Ca să nu lungim inutil discuţia: luând în calcul mecanica ultimelor evenimente de la noi, ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva întreaga zonă stângistă din România nu se află poziţionată în postura, ingrată, a ‘anarhiştilor de cafenea’ sau mai mult, dacă nu cumva este perfect valabilă sintagma (demult spusă), cu referinţă strictă la aceeaşi stîngă, ‘Iată, într-adevăr, nişte curiozităţi istorice!’. Ce altceva să crezi despre toţi aceia ce tot aşteaptă împlinirea condiţiilor obiective…?

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.