Pep Guardiola la Bayern Munich: cronica unui eșec?

Am scris textul de mai jos în toamna lui 2013 la invitația generoasă a revistei Vatra unde textul a apărut inițial. După meciul de aseară în care Bayern a fost spulberată, tonul dubitativ al textului s-a transformat în confirmare. Guardiola la Bayern este un eșec, judecând măcar după dubla cu Real. Jocul de posesie și regândirea tactică dezvoltate cu atâta succes la Barcelona, acum au apărut drept un regres imens. Probabil că cei mai mulți cititori CriticAtac nu vor rezona cu astfel de intervenții, însă ceea ce s-a întâmplat aseară la Munich are toate datele unui eveniment istoric. Să sperăm la o finală Real-Chelsea pentru un nou pretext teoretic?

Este, desigur, o exagerare să constatăm deja eșecul lui Guardiola la Bayern, în condițiile în care în cele 12 meciuri oficiale ale sale la noua echipă a pierdut doar un singur meci (în Supercupa Germaniei cu Borusia Dortmund) și a făcut un egal în campionat. În plus, Guardiola are în spate cea mai bună statistică dintre antrenorii de top din Europa: 72% din meciurile sale din carieră au fost victorii. Rezultatele sale de la Barcelona (14 trofee în 4 ani) vorbesc de la sine. Deși Bayern a câștigat tripla sezonul trecut, există toate premisele ca și sub Guardiola să repete performanța. De unde atunci eșecul?

Eșecul nu e unul neapărat de rezultate propriu-zis, cât de filosofie de joc. Din acest punct de vedere, victoria lui Bayern de anul trecut pe toate cele trei fronturi rămâne în continuare neînțeleasă, la fel și rolul extraordinar al lui Jupp Heynckes. Asta deoarece Bayern nu doar a câștigat tripla, ci a făcut-o jucând altfel de fotbal, instituind o nouă filosofie de joc capabilă să dea de pământ cu marea Barcelona, umilită cu 7-0 în semifinalele Ligii Campionilor.  În acel meci, deși echipa era decimată de accidentări, întreaga filosofie de joc a Barcelonei –în mare parte construită de Guardiola – s-a prăbușit. Nu doar echipa Barcelonei fusese învinsă – acest lucru l-a mai făcut Inter-ul lui Mourinho cu doi ani înainte tot în semifinalele Ligii, dar aceea n-a fost decât o înfrîngere obișnuită – ci întreaga ei filosofie –tiki-taka, care a făcut ravagii în ultimii 5 ani – a fost desființată. Bayern, după 2 finale pierdute în 3 ani, a reușit să pună capăt dominației de jumătate de deceniu a Barcelonei printr-un altfel de joc.

Pentru a înțelege acest fapt trebuie să înțelegem că evoluția fotbalului nu ca pe o istorie lineară ci ca pe un proces dialectic: o echipă, cu un anumit model de joc, devine de succes și câștigă tot. Apoi, celelalte echipe dezvoltă sisteme de joc alternative, în încercarea de a nega modelul câștigător. În cele din urmă, din această încleștare, o nouă echipă va reuși să realizeze o sinteză între modul de joc inițial și negația sa. Atunci va apărea un nou stil de joc, și procesul se reia. În acest mod se poate citi întreaga evoluție a fotbalului, 2-2-6-ul inițial a fost surclasat de 2-3-5, 2-3-5-ul de W-M, W-M-ul de 4-2-4, acesta de 4-4-2 și, în fine, acesta din urmă de contemporanele 4-2-3-1 sau 4-3-3. Fiecare sistem a fost s-a încarnat într-o echipă anume, cu care acesta rămâne asociat:, 2-3-5 cu Preston North End, W-M-ul cu Arsenal-ul lui Chapman, 4-2-4 cu Ungaria lui Puskas, 4-4-2 cu Milan-ul lui Arrigo Sachi. Barcelona lui Guardiola a fost depășirea lui 4-4-2 prin tiki-taka, care exprimă în același timp și un sistem de joc (o formă particulară de 4-3-3), dar și o manieră de a juca acel sistem, prin pase și pressing ridicat.

În succesiunea amintită mai sus, câteva echipe au reușit să fie cu adevărat influente în istoria fotbalului, fără însă ca modelul lor de joc să fie cu adevărat depășit, fără ca influența lor să fie cu adevărat surclasată și înlocuită cu altceva. Ajax-ul lui Cruiff (și Dinamo Kiev al lui Lobanovski –despre aceasta însă altădată) este cel mai grăitor exemplu în acest sens. Ajax-ul s-a destrămat prin plecarea lui Cruiff la Barcelona datorită unor presiuni din afara fotbalului (ego-uri prea mari, profesionalizarea crescândă, etc). Fotbalul Total practicat de echipă însă a rămas intact și a fost mutat la Barcelona la începutul anilor 80 ca un proiect de laborator pe termen lung. Timp de o decadă și jumătate, spațiul lăsat gol de Ajax a fost preluat întîi de Liverpool (care juca o formă britanică de 4-4-2) și mai apoi de superbul Milan al lui Sacchi, care a fost de succes tocmai pentru că realizase o sinteza între catenaccio-ul dominant până atunci și fotbalul total al lui Ajax. Între 1987 și 1996 Milan a fost cea mai bună echipă din Europa, și una dintre cele mai bune din istoria fotbalului, iar următoarea perioadă de relativ succes fiind obținută doar cu Carlo Anceloti pe bancă,  o piesă centrală a echipei lui Sacchi. Perioada de glorie a lui Milan, cel puțin în Europa, a fost oprită de Ajax-ul condus de Luis van Gaal, dar nu înainte de a distruge dream teamul Barcelonei din acea perioadă cu 4-0 în finala din 1994. La Barcelona, condusă atunci de Cruiff , Pep Guardiola și Txiki Begiristain –doi dintre artizanii Barcelonei de mai târziu – au fost titulari în acel meci ce a schimbat filosofia Barcelonei pentru următoarea decadă.

După exact 10 ani de la acea înfrângere, întâi sub Rijkaard apoi sub Guardiola, Barcelona avea să devină la rându-i cea mai bună echipă din istoria fotbalului, reinventând fotbalul total sub formă de tiki-taka, sub influența lui Cruiff și a legiunii olandeze care a trecut pe acolo, inclusiv Luis van Gaal, înainte de a ajunge mai apoi la Bayern Munich. Există însă un scurt, dar semnificativ, moment în această decadă de reorganizare a Barcelonei sub auspiciile fotbalului total olandez. Anume, numirea ca antrenor între 1996 și 1997, adică între Cruiff și van Gaal, a lui Sir Bobby Robson ca antrenor. Figura lui Robson este de două ori semnificativă aici: întâi, Robson a fost elevul lui Vic Buckingham la West Bromwich Albion înainte ca Buckingham să plece la Ajax în 1964 unde avea să-l promoveze pe Rinus Michel și să pună bazele fotbalului total. Din acest punct de vedere, Robson era un continuator al tradiției. Pe de altă parte însă, Robson nu a venit singur la Barcelona, ci însoțit de ajutorul său, un anume Jose Mourinho. Deși Robson a stat doar un an, Mourinho a rămas ca unul dintre secunzii lui van Gaal.

Mourinho, atât la Inter, dar mai ales la Real Madrid, a fost omul care a reușit să creeze un stil de joc axat strict pe negarea Barcelonei și a filosofiei fotbalului total. În timp ce fotbalul total se bazează pe universalitate –jucătorii nu au poziții fixe, nu au sarcini specifice, aceștia putând juca oricând mai multe poziții în funcție de cerința jocului – Mourinho, încă de la Porto și Chelsea, practică un joc bazat pe specialiști. Pozițiile sunt respectacte, la fel și funcțiile în sistemul de joc, chiar dacă și acest model lasă loc la inovații, așa cum a fost folosirea lui Samuel Eto aproape ca al doilea fundaș stânga în finala din 2010 când, după ce a scos Barca în semifinale, a învins Bayern-ul lui van Gaal.

Mourinho a continuat acest stil de negare a Barcelonei cu și mai multă stăruință după ce a preluat Realul. După un prim 5-0 administrat de Barca în primul El Clasico, Mourinho a găsit formula de a câștiga totuși un titlul și o Cupă a Spaniei în timpul dominației totale a Barcelonei. Însă Mourinho nu a reușit să facă decât atât: să creeze o echipă capabilă să anihileze Barcelona. Tot sistemul axat pe apărare organizată urmată de contratacuri rapide pe flancuri prin Cristiano Ronaldo nu a produs nici un efect pozitiv, mai ales în Europa, unde Real a fost eliminată trei ani la rând în semifinale, întîi de Barcelona apoi de două echipe germane: întâi de Bayern, apoi de Borussia.

Prins în diferite scandaluri și în politica internă a clubului, perioada lui Mourinho la Real pare că a fost un eșec. Și în bună măsură a fost, însă în același timp a fost antrenorul care a arătat că Barca poate fi oprită, și mai ales cum se poate face acest lucru. Tiki-taka, dintr-o formulă de joc devastatoare, poate deveni deodată sterilă și ineficientă atunci când spațiile sunt reduse iar presingul este aplicat nu fundașilor, ci mijlocașilor de creație. O dată ce mingea este recuperată, contr-atacurile fulger purtate pe benzi pot fi devastatoare în condițiile în care tiki-taka presupune urcarea fundașilor laterali în atac ceea ce crează spații ample pe benzi.

Dacă Mourinho a găsit această formulă reactivă, ea a fost definitivată la Bayern, exact după înfrângerea administrată de Inter-ul condus de Mourinho. Van Gaal a fost înlocuit de Heynckes, care departe de a nega tradiția olandeză adusă de acesta, a combinat-o cu fizicalitatea și disciplina fotbalului german. Astfel, jocul de posesie, pasele scurte și de creație au fost dublate de o prezență fizică mai mare decât exista la Barcelona. Mai mult, Bayern a combinat universalismul fotbalului total cu specialiști precum Bastien Schweinsteiger, capabili să domine mijlocul terenului, atât în faza defensivă prin intercepții cât și în cea de atac prin pase subtile. Influența lui Mourinho s-a văzut în modul de folosire a aripilor –elemente centrale în jocul negativ dezvoltat de acesta contra Barcelonei la Real. Ribery și mai ales Robben –un renegat al Realului – au distrus efectiv Barcelona în cele două manșe ale semifinalei terminate cu 7-0. Bayern a devenit astfel sinteza dintre stilul Barcelonei și negarea sa efectuată de Mourinho la Madrid.

Este greu de spus dacă menținerea lui Heynckes, ceea ce ar fi împiedicat venirea lui Guardiola, ar fi reprezentat începutul unei ere Bayern și dezvoltarea unui alt tip de joc care să domine fotbalul mondial. Însă efectul lui Bayern nu poate fi subestimat. Barcelona, prin numirea lui Tata Martino ca antrenor, păstrează filosofia inițială, însă a reintrodus o dimensiune pragmatică în jocul său. Barcelona, încă neînvinsă, în victoria cu 4-0 cu Rayo Vallecano din campionat a avut o posesie a mingii mai mică decât adversarii pentru prima dată după 317 meciuri. Deși rămâne vulnerabilă la faze fixe, și are nevoie disperată de un fundaș central decent, Barcelona pare că învață să joace mai pragmatic și mai direct. Mai mult, până acum, pare că poate câștiga și fără Messi pe teren, afectat de accidentări.

La Real, venirea lui Anceloti păstrează continuitatea cu Mourinho în sensul că și Anceloti este un antrenor capabil să destructureze jocul Barcelonei, în mod negativ. De aceea probleme existente în timpul lui Mourinho se perpetuează: incapacitatea de a dezvolta un joc pozitiv, de creație și axat pe atac. Atunci când Realul întâlnește echipe foarte bine organizate în defensivă –așa cum a fost Atletico Madrid în campionat –nu are soluții. Dar, prin venirea lui Bale, Madrid pare că încearcă emularea lui Bayern în același timp: cu Cristiano Ronaldo pe stânga și Bale pe dreapta, Real pare că încearcă contruirea propriei versiuni a cuplului Ribery-Robben.

Cumpărându-l pe Thiago Alcântara –singurul transfer semnificativ făcut de Guardiola, acesta pare că încearcă replicarea modelul Barcelonei la Bayern, reintroducând mijlocași tehnici dar fragili fizic și astfel destul de unidimensionali în fapt. Însă, judecând după meciurile disputate până acum, și de influența enormă pe care Ribery și Robben continuă să o aibă în jocul lui Bayern (doi jucători despre care Guardiola nu avea cuvinte de laudă înainte să devină antrenor la Byern), cel puțin deocamdată pare că Guardiola se supune jocului lui Bayern decât invers. Dacă Guardiola va reuși să continue sinteza realizată anterior de Bayern și astfel să consființească distrugerea stilului Barcelonei perfecționat chiar de Guardiola, sau acesta va încerca replicarea modelului Barcelonei la Bayern, constituie una dintre cele mai fascinante dileme ale acestui sezon.  Merită, cu siguranță, toată atenția.

 

 

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.