Pentru un islam social radical

claudiu-gaiu2-224x300Motto: „Fără frica de a preschimba omenirea într-un singur popor de necredincioşi, le-am dărui celor ce nu cred acoperiş de argint peste case şi scări de argint ca să urce la ele/ Şi podoabe de aur…”

(Coran, 43, 33-34)

Prin aşezări mărginaşe

Un vlăjgan negru se ridică în picioare:

– Va fi război domnule, război între noi, musulmanii, şi restul

– Dar tu esti musulman?- se miră dramaturgul Mohamed Kacimi, în vizită într-un liceu profesional din Bondy, unul din orăşelele de imigranţi din nordul Parisului.

– Nu, domnule. Sunt creştin, dar îmi place de Anelka. Toată lumea îl detestă, el îi urăşte pe toţi, iar noi îl iubim. Vreau să mă convertesc numai pentru Anelka. Va fi război, ca şi cu Anelka. (mărturie publicată în Marianne, 22.01.2015)

Tensiunea creşte în urma atentatelor pariziene, iar populaţia arabă a devenit principala victimă a celor trei terorişti. Poliţia franceză a consemnat peste 100 de acţiuni islamofobe în cele două săptămâni care au urmat crimelor din 7-9 ianuarie, conform cotidianului Libération (16.01.2015). Tristeţea şi şocul nu puteau trece într-un timp atât de scurt, iar primul gând ar trebui să fie de compasiune pentru victime şi de apel la justiţie, singura cale de a calma pasiunile răzbunătoare. Cu toate acestea autorităţile nu par să acţioneze în vederea potolirii spiritelor. Au avut loc reţineri poliţieneşti pentru câte o glumă nefericită scăpată despre victime sau câte o ameninţare belicoasă precum cea lansată de fanul lui Nicolas Anelka. Reţelele sociale şi presa alternativă au comentat atitudinea diferită a autorităţilor în faţa funerariilor celor doi poliţiştilor ucişi în ziua atentatului de la Charlie Hebdo: de o parte, prezenţa ministrului de Interne la ceremonia funerară a lui Franck Brinsolaro, de cealaltă, doar primarul din Bobigny, Stéphane De Paoli, membru al opoziţiei de centru-dreapta, la cimitirul musulman, unde Ahmed Merabet a fost condus pe ultimul drum. De Paoli e un tip omenos şi abil, calităţi de fost rugbist, primul primar necomunist de după Primul Război Mondial din oraşul său. Altminteri, nu cel mai moral personaj, înţelegând să păstreze pe lângă remuneraţia de ales local şi indemnizaţia de şomaj. Oameni descurcăreţi, vecini cu municipalitatea unde avea loc dialogul fotbalistico-religios de mai sus.

Unitate şi excludere

Formula găsită pentru solidarizare, „Je suis Charlie” e neinspirată, lăsând deoparte victimele care nu aparţineau redacţiei. Ni s-a tradus că înseamnă „libertate de expresie”. Şi totuşi e numele marşului ce pregăteşte una din cele mai liberticide legislaţii europene în numele combaterii terorismului. Ca să nu mai adăugăm că în fruntea alaiului, alături de preşedintele Hollande, s-au aflat şefi de stat responsabili de crime în zone aflate sub ocupaţie, ca Beniamin Netanyahu, sau vinovaţi de masacrarea propriilor concetăţeni, ca Petro Poroşenko. Apoi, sub aparenţa de unitate naţională a cortegiului – trei-patru milioane de participanţi, sub rezerva că de această data aceasta poliţia nu a împărţit cu doi cifra dată de organizatori – privirea telespectatorului şi mărturiile primite spun altceva: concetrarea fără precedent a unei părţi a populaţiei. Elanului de patriotism fotbalistic negru-alb-arab (black-blanc-beur), ce însoţea cândva victorile echipei lor naţionale, i-a succedat acum o mulţime majoritar albă şi urban favorizată. Minutul de reculegere impus în şcoli pe nepusă masă şi fără explicaţii de Ministerul Educaţiei Naţionale a fost boicotat în unele instituţii de majoritatea elevilor. Iar acolo „unde nu au fost incidente, au fost prea multe întrebări puse de elevi (…) întrebări insuportabile”, a declarat ministrul Najat Vallaud-Belkacem. Deja ştiam că Partidul Socialist francez e capabil de politici de privatizare mai agresive decât guvernele de dreapta şi că pot fi mai obedienţi decât adversarii lor în susţinerea necondiţionată a războaielor scelerate americane. Aflăm cu prilejul acesta că sunt şi mai exigenţi în privinţa impunerii unei ordini morale. Dacă ne mai gândim la obsesia securitară a prim-ministrului, Manuel Valls, care pare a urma pas cu pas agenda Sarkozy, putem anticipa constituirea unui rasism societal, care se regăseşte complet integrat în cele două forţe politice majore ale Franţei, Partidul Socialist şi Uniunea pentru o Mişcare Populară, fără să mai fie nevoie de eforturile unui Front Naţional care să adune voturile xenofobe.

A lipsit din intensa dezbatere românească despre crimele din capitala Franţei tema localităţilor sărace. Problema a fost totuşi numită ici, colo. Alexandru Mamina a rezolvat-o din două mişcări de pix: imigranţii să stea la ei acasă şi noi ne retragem trupele de la ei din ţară. Valentin Naumescu a văzut imediat un efect al „generozităţii liberalismului”. Plecând de pe poziţii diferite, amândoi concluzionează „eşecul multiculturalismului”. Deh, puţini scapă tentaţiei de repeta o spusă a Angelei Merkel, pe când curta Uniunea Creştin Socială bavareză în 2010, forţă politică ce câştigă voturi din opoziţia la emigraţia turcă şi arabă. Spiritului istoric îi vine însă greu să-şi imagineze ceasurile date înapoi, către secolul al XIX-lea şi chiar mai devreme, când transferurile de populaţie între Nord şi Sud au devenit ireversibile. Pe atunci, era încă nevoie de un efort de populare în impunerea dominaţiei europene. El se adăuga intervenţiilor armate, menite să captureze femei şi copii, să pustiască recolte şi depozite, condamnând populaţia la înfometare, să distrugă orice urmă de aşezare stabilă şi să înăbuşe comerţul – pentru a aminti câteva din „nevoile neplăcute ale războiului” susţinute de Alexis de Tocqueville, între timp canonizat ca sfânt al Bisericii Liberale. Acţiunile militare de azi continuă vechile razzias, cu rezultate chiar mai strălucite. Somalia şi Irakul arată exact cum cerea autorul Democraţiei în America să ajungă Algeria în cazul prelungirii a rezistenţei autohtone. Liberalismul modern s-a născut ca tehnică de guvernare ce implică devastarea şi practică excluderea. După Al Doilea Război Mondial şi până azi, nevoile industrializării, ale agriculturii sau şantierelor de construcţie au cerut mână de lucru din fostele colonii, unde puterile europene au grijă să-şi asigure interesele susţinând dictatori corupţi, ca Hosni Mubarak sau Blaise Compaoré, întreţinând revolte etnice în ţări a căror teritoriu a fost stabilit de apuseni cu rigla şi intervenind armat de câte ori este nevoie.

Micilor municipalităţi amintite mai sus, Bondy, Bobigny, li se pot adăuga Grigny, Clichy-sous-Bois, Villiers-le-Bels, Mantes-la-Jolie şi altele ce şi-au câştigat celebritatea mondială prin violenţele şi incendierile din 2005 şi 2008. Aşa arată lumea celor lăsaţi deoparte. Sunt zone pentru care sociologii nu mai pot găsi etichete liniştitoare ca „Familie şi rudenie în estul Londrei”, un celebru studiu din anii 50, tradus în franceză sub titlul bucolic de „Satul din oraş”. Când Michael Young şi Peter Wilmott studiau chestiunea cartierelor urbane create de nevoile industriale, îşi puteau centra anchetele în jurul solidarităţiilor familiale, profesionale sau de clasă. S-a terminat cu asta! Partidul Comunist, şcolile populare, solidaritatea proletară sunt doar amintiri, înlocuite de asociaţii neputincioase şi neascultate. În reportajul dedicat copilăriei fraţilor criminali Kouachi de către jurnaliştii ecologişti de la Reporterre vedem această transformare din anii 80-90: cartiere sau localităţi întregi în care guvernanţii „parcau” populaţia săracă, oameni fără locuinţă, fiice de emigranţi împinse în prostituţie, şomeri prea bătrâni pentru reconversie profesională, tineri intraţi în bande, etc. Adesea, asociaţiile ce aveau scopul de a oferi copiilor de aici şi altă imagine a vieţii – un picnic în parc, o vizită la Eurodisney – erau găzduite de moschee. Dar puţin câte puţin relaţiile sunt distruse de influenţa imamilor formaţi şi stipendiaţi de Qatar sau de principatele absolutiste saudite, aliate ale NATO. Nu doar intervenţiile directe occidentale în ţările arabe sunt resposabile de îngroşarea contingentelor de terorişti, ci şi acţiunile prin interpuşi, prin „islamişti moderaţi”, selecţionaţi pentru treburile murdare de ieri, din Libia, de azi, din Siria. Recrutarea se face din mediul celor vizaţi de violenţa instituţională, căzuţi în delicvenţă, promişi stagiilor carcerale.

Din nou printre adolescenţi

Grav e că o parte din tineri se simt solidari cu teroriştii. Nu e deloc o problemă rasială sau culturală. Titulara portofoliului educaţiei, Vallaud-Belkacem s-a născut în nordul Marocului şi a locuit lângă Munţii Atlas până când tatăl ei a venit să lucreze pe şantierele franceze. Ştie foarte bine că nu opţiunile cultural-religioase sunt în joc. Dar nu are sensibilitate pentru chestiunile sociale ascunse de ele. Kacimi, scriitorul de la care am pornit, s-a născut într-un loc de pelerinaj algerian, la El Hamel şi a făcut armata în ţara de origine. El înţelege prea bine ruptura socială descrisă de rândurile sale: ceva mai departe de oraş, la un tren şi două autobuze distanţă, dar nu în cea mai defavorizată zonă din jurul Parisului, după cum arată casele individuale printre care se strecoară ca să găsească liceul. Însă crede că învelişul cultural ce dă chip fracturii social-economice poate fi tradus cu uşurinţă în idiomul republican şi laic al intelectualilor francezi. Prin urmare, transcrie cu ironie sfaturile directorului liceului. Dacă subiectul Charlie Hebdo îl ispiteşte, e prevenit că termenii săi au aici altă semnificaţie: terorist = războinic în căutarea gloriei, Robin Hood de mahala; atentat = fapte de arme, aventură; islam = stigmatizare socială. E o doză de persiflare nedreaptă în consemnarea recomandărilor directorului. Corpul profesoral e alcătuit din cei ce trăiesc zi de zi această ruptură, experienţă bine numită şi descrisă de filmul Între ziduri (Entres les murs, 2008) . Învăţătorii, profesorii, personalul auxilar şcolar au reflexe şi simpatii stângist libertare şi sunt printre principalii cititori ai Charlie Hebdo. Fac o muncă dificilă, dar salariile franceze sunt totuşi suficiente pentru a le îngădui să privească cu distanţă obiectele de consum mult râvnite de elevii lor, pe care însă au învăţat să-i cunoască mai bine decât oricine. Fronda lui Anelka, insultele sale la adresa antrenorului echipei naţionale din 2010, Domenech, şi figura lui de etern neînţeles îi însufleţeşte şi nu studiul suratelor coranice. Nu merge mai departe nici islamismul lui Bilal Yusuf Mohamed, Franck Ribéry, dacă-l cunoaşteţi mai bine sub acest nume. Cu toate originile sale europene, Ribéry şi alţi francezi sadea au ales islamul în calitate de „imigranţi dinăuntru”, ca asimilare a excluderii din trecut sau din prezent. Însă atât şi aşa cum este credinţa în Profet a devenit principiu identitar şi se cere respectată ca atare.

Exceptând exemplarul pe care-l foloseşte Peter Sloterdijk pentru ultimul său eseu, Coranul nu conţine ameninţări cu focurile ghenei „aproape pe fiecare pagină” (Mânie şi timp, trad. Andrei Anastasescu, 2014, p. 299), iar mahomedanismul poate fi la fel de bun sau de stupid ca şi celelalte religii vechi ce nu bântuie imaginarul fricilor post burgheze ale Michel Houellebecq. Sunt suficiente dezvoltări politice şi filosofice care împacă spiritualitatea musulmană cu emanciparea săracilor. Nu e de ajuns baricadarea în laicismul republican burghez pentru un socialism care vrea să recâştige cartierele populare şi să-i sustragă pe rătăciţi din ghearele unor imami habotnici către care neocoloniasmul şi-a externalizat birourile de încorporare. Laicismul e folosit de unii şi resimţit de alţii ca ură antipopulară. O stângă ce vrea să înnoade legăturile cu cei excluşi ar putea folosi experienţele unor gânditori social-islamici. Nu e vorba de convertire, ci de a căuta aliaţi şi de a lua în serios tradiţiile socialiste orientale. De pildă, persanul Ali Shariati care prevenea în discursurile sale din anii 70 că lupta cu umilinţa şi opresiunea sunt terenul propice pentru califi, brahmani şi magi obscurantişti, dar că liberalismul se arată la fel de dezamăgitor ca o teocraţie, fiind un regim în care libertatea şi democraţia nu există decât pentru „cei călare” (Marxism and Other Western Fallacies). Adaptând o formulă a lui Nietzsche, încheiem cu un îndemn:

Pace şi prietenie Islamului, război deschis Capitalului!

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.