O nouă candidatură la preşedinţie

Discuţie: Franco Berardi Bifo* & Florin Flueras**

Franco Berardi Bifo: subliniezi, costientizarea ca ‘cuvânt principal’. Nu crezi că o conştientizare impotenta e cumva masochistă? La ce foloseşte conştientizarea când o acţiune colectiva conştientă pare imposibila?

Florin Flueras: Probabil că imposibilitatea actiunii colective conştiente e din cauza a prea multa acţiune colectivă inconştientă – prea multa producţie, agitaţie, prea multa adâncire in percepţia oficială asupra realităţii, prea multa implicare in religia consumerist-capitalista.

Pentru a avea acţiuni colective conştiente primul lucru pe care trebuie să-l facem e să ne oprim din cele inconştiente, să facem spaţiu cum ar veni. Un moment de conştientizare paralizantă poate fi binevenit – o oprire, o linişte totală, un punct zero. 

B: Ţi-ai anunţat candidatura la preşedinţie, care e scopul tău? Ce program aveţi? Vrei cu adevărat să schimbi direcţia politică a României?

F: Suntem un grup in care majoritatea venim din performance/dans contemporan. La un moment dat a fost tot mai greu să evităm o întrebare fundamentală pentru ceea ce facem: care mai e sensul să continuăm cu activitatea noastră artistica, care e defapt contribuţia noastră prin adăugarea de spectacole într-o lume a spectacolului generalizat? Pornind de la această întrebare am dezvoltat practica postspectacol cu intenţia de a merge cu experienţa şi cunoştinţele noastre ca performeri pe marile scene – mass media, viata politică, corporaţii, mall-uri.

Candidatura e un mijloc de a intra in dezbaterea oficială, de a ajunge la TV practic. Nu vrem să mergem la TV pentru a anunţa un alt program ci pentru a expune cum funcţionează şi ce este in spatele oricărui program. Mergem pentru a expune şi a ne juca cu spectacolul puterii şi cu puterea spectacolului.

Nu intram pe scena politică pentru ca avem o soluţie, ci pentru a pune întrebările dificile şi pentru a deconstrui soluţiile oficiale. Pentru a crea spaţiu şi premizele ca inteligenta colectivă să se manifeste.

Nu avem un plan pentru ca planificarea implica o logica autoritariana pe care vrem s-o chestionam. Putem vedea in fiecare zi nefericitele urmări ale planificării vieţii de către Stat sau corporaţii. Oamenii au capacitatea de a se auto-organiza dacă li se permite (cum au dovedit-o muncitorii care au ocupat fabricile in Argentina şi multe alte comunităţi când s-a creat un vid de putere). Deci am putea spune ca planul nostru e să facem o deplanificare. Cum am spus in anunţul de lansare a candidaturii, vrem puterea pentru a dizolva puterea.

Suntem foarte conştienţi ca nu putem câştiga alegerile şi că dacă am face-o nu contează. Politicile nu se fac la Bucureşti in vremurile astea. Se poate observa constant cum FMI funcţionează ca un fel de super-ego ce reguleaza întreaga viaţa politică şi economica a ţării. Deci votul şi celelalte jocuri ale democraţiei nu contează atâta vreme cât politicile se fac in structuri supra-democratice ca FMI, World Trade Organization, World Economic Forum, etc. Ceea ce numesc ei politică in România e supunerea şi urmarea directivelor de la structurile supra-democratice şi mici competiţii şi războaie pentru administrarea şi împărţirea rămăşiţelor. E mai mult o răfuială intre mafii cu caracter provincial pentru comisioanele şi avantajele obţinute din vânzarea economiei şi politicii ţării.

Puterea devine din ce in ce mai verticalizata şi mai globala, autoritatea din ce in ce mai complexa, integrând mijloacele disciplinare, de control şi management al percepţiei (mijloace de producere a autocontrolului, al autorităţii interiorizate). Nu există o trecere de la societatea disciplinară la cea de control şi de aici la puterea arbitrară.  E o acumulare – toate felurile de coerciţie coexista şi se amplifica reciproc – formând o putere care a atins marginile lumii şi inima subiectivităţii (exploatând sau făcându-ne să ne autoexploatam propriile suflete, cum foarte bine ai punctat in cartea ta ‘sufletul la munca’).

Situaţia pare şi probabil chiar este fără speranţă. Nu se poate face nimic dar ceva trebuie făcut. Trebuie să renunţăm la speranţă şi in acelaşi timp cumva să credem (in mod secret) într-un eveniment, miracol sau cel putin in apocalipsa.

B: Poţi să descri situaţia curenta a tinerei generaţii in România? Care-s condiţiile de muncă? Care e salariul mediu al unui tânăr muncitor?

F: Salariul mediu in România e in jur de 360 euro/luna. Cel mai mare e pentru cei din domeniul IT (majoritatea tineri) in medie 850 euro/luna.

Recent a fost votat noul cod al muncii şi oficialii sunt mândrii de flexibilitatea acestuia. Dar in fond e vorba de o flexibilitate pentru corporaţii, ca angajatorii să dispună mai mult, mai uşor şi mai ‘flexibil’ de timpul şi de viaţa muncitorilor – concedierea şi supra-exploatarea  sunt înlesnite şi protestul, organizarea muncitorilorilor mult mai dificile. Practic e vorba de decimarea drepturile muncitorilor şi sporirea drepturilor exploatatorilor.

România e un caz concludent de ţară din lumea a doua situata intre o lume întâi unde puterea investeşte in capacităţile oamenilor ca apoi să poată culege productivitatea acestora, şi lumea a treia cu exploatare brutala, producţie fordista, dezinvestire in viaţa umana, etc. Deci se poate întâlni şi ceva apropiat de ‘sweat shop’-rile lumii a treia cât şi munca imateriala specifica lumii întâi. 

B: Cât de importanta e ‘munca cognitiva’ in economia României? Putem vorbi de un cognitariat precar? Care e salariul unui profesor?

F: Salariile din educaţie au fost cel mai mult reduse. Există percepţia ca esti un fel de fraier dacă lucrezi in învăţământul pre-universitar. Deci sunt locuri de muncă evitate şi calitatea învăţământului e într-o continua cădere.

Salariul unui profesor e intre 180-380 euro in învăţământul pre-universitar. In cel universitar poate fi mult mai mare, ca 4000 euro/luna in unele cazuri dubioase (au fost scandaluri pe această tema).

Putem vorbi despre o precaritate in curs de generalizare aici. Oamenii care au un loc de muncă sunt gata să facă orice să-l păstreze iar ceilalţi improvizeaza in fiecare zi să supravieţuiască. Dezbaterea oficială este despre cum putem scăpa de ‘asistaţi’, de angajaţii statului, despre ce mai e posibil de privatizat şi cum să tăiem ce mai avem din sănătate, educaţie, pensii, etc. Ca peste tot asistam la uciderea componentei sociale a statului.

B: Care e peisajul mental al tinerei generaţii? Ce fel de droguri (legale, ilegale) foloseste?

F: Principalele droguri, ca peste tot in capitalism, sunt cafeaua şi foarte mult alcool. Cafeaua să împingă productivitatea, alcoolul să omoare puţinul timp liber şi orice posibilitate a unui terifiant moment de luciditate. Pentru oamenii marginali mai e heroina şi pentru cei foarte marginali aurolacul. Am auzit adesea despre oameni care iau Xanax sau alte medicamente anti-panica, anti-anxietate sau antidepresive dar nu ştiu statistici. In schimb ştiu statistici despre faptul ca romanii îşi auto-administrează medicamente.

Peisajul mental e tot mai mult cristalizat spre o extrema dreapta. Există bani şi propaganda pe filiere neo-conservatoare sau creştin dubioase, cu rezultate remarcabile. Se dezvolta un amestec tot mai toxic de naţionalism combinat cu ortodoxism, rasism, homofobia, etc.

O alta tendinţa e una mai de ‘centru’ – oameni care sunt cinici, dezinteresaţi de politica, ‘împotriva oricărei ideologii’ şi care fac mişto de activism. Dar in practica nu sunt apolitici deloc, lucrând in inima neoliberalismului, in industriile creative gen publicitate, etc. O parte din ei sunt interesaţi in a copia un fel de Berlin life style, party-ri, droguri, etc. Folosesc reţelele sociale doar pentru party-events şi o exprimare de sine narcisista. În spatele aparentelor de cool, originalitate, etc. majoritatea împărtăşesc o foarte convenţională, banala şi ignoranta percepţie politica.

Această categorie consuma pe lângă cafea-alcool şi ecstasy, cannabis, cocaina, amfetamina, etc.

O caracteristica mai generala ar fi ca oamenii au investit atât de mult în visul capitalist înainte de 89 încât acum confruntarea cu realitatea e foarte dureroasa. Deziluzia e prea mare. Nu mai există energie revoluţionară, a fost consumata, descărcată în 89. Acum e apatie şi depresie.

Dar sunt şi unele părţi bune. Există din multe puncte de vedere mai multe posibilităţi, capitalul nu e atât de bine organizat, sunt scăpări, erori, realitatea şi capitalismul nu se suprapun total ca în Vest. Şi datorita trecerii prin aceste sisteme, paradigme politice diferite, se poate simţii la unii oameni o înţelegere speciala – conştientă, distanta şi scepticism faţă de putere şi soluţiile acesteia în general.

B: Acu ceva vreme am auzit voci despre mişcări studenţeşti în Bucureşti. Cum a evoluat? Care e situaţia şcolii, a universităţii în România? Care-s efectele politicilor neoliberale asupra sistemului educational? Vezi vreun semn de conştiinţa politica, auto-organizare la studenţi?

F: Cred ca ai auzit despre protestele muncitorilor şi pensionarilor datorita tăierii salariilor şi pensiilor cu 25% respectiv 15%. Oricum aici e o situaţie atipica, cea mai revoluţionară generaţie sunt pensionarii, aceştia protestând cel mai radical şi cel mai îndelungat. Din acest punct de vedere studenţii apar mai convenţionali şi conservatori chiar decât politia. În vreme ce peste tot în Europa studenţii au fost bătuţi de către politie pe la proteste, aici studenţii se uitau probabil la televizor la incredibilul protest şi greva a politiei române.

Liderii organizaţiilor studenţeşti sunt parte a unui sistem corupt, la fel ca şi liderii sindicatelor. Aceştia sunt în relaţii apropiate şi dubioase cu partidele politice şi de obicei intra în structurile politice ale vreunui partid după ce termina şcoala.

Nu am auzit semne de conştientă politica sau auto-organizare. Se pare ca şcoala lucrează perfect pentru crearea gândirii convenţionale şi a obedientei. Politicile neoliberale recente vor completa ceea ce e deja un dezastru. O şcoala în care studiul şi educaţia nu sunt posibile – doar un dresaj pentru interiorizarea autorităţii şi pregătirea pentru (auto)exploatare.

B: Cum poate arta să interfereze cu procesele sociale? Cum poate un artist sau un poet să producă schimbare în sfera sociala?

F: După ce expansiunea capitalismului a atins toate populaţiile, resursele şi limitele pământului, acum lupta e pentru cele mai intime ‘resurse’ umane şi capacităţi. Putem să spunem ca ultima bătălie se da pe terenul artei. Nu vad arta ca o arma de a lupta cu capitalismul ci mai mult ca pe un câmp de lupta. Un câmp de lupta care din nefericire e aproape în întregime ocupat de către inamic – logica economica, a pieţei. Puterea a domesticit şi integrat aproape în întregime arta si artistul.

În România în perioada asa zis comunista a funcţionat ‘rezistenta prin cultură’. În sensul ca anumiţi artişti, intelectuali nu au vrut să se compromită lăudându-l pe Ceauşescu, dar în acelaşi timp nici nu au protestat sau produs vreo critica. Au mers cu regimul neasumandu-si vreun risc – şi-au văzut de opera, de arta lor şi acum pretind că au fost dizidenţi. În prezent sunt aspru judecaţi, sunt numiţi ‘colaboratori’.

Dar oare nu în mod similar artistul, văzându-şi de arta sa, legitimează capitalismul în prezent? Artistul e într-un lanţ de presiuni economico-politice. El e subiectul unei presiuni de sus – curatori, programatori, care sunt subiectul unei presiuni din partea unor politicieni, bănci sau corporaţii (o presiune moale şi greu vizibila, legata de o subtila condiţionare a accesului la fonduri). Din acest punct de vedere artistul e o veriga intre oficialităţi şi subiectivităţi.

Dacă chiar vrem sa facem ceva, va fi  mai putin confortabil, mai putin sigur şi trebuie sa ne asumam riscul de a pierde privilegiile artistice, chiar de a fi exilaţi din arta oficială, de la curtea capitalului. Dacă vrem sa producem schimbare în sfera sociala în primul rând trebuie sa mergem în afara sau împotriva bulei artistice instituţionalizate. Sa întrerupem curgerea spectacolului, lanţul instituţional de transferare a agendei culturale. Sa nu ascultam sau chiar sa sabotăm protocoalele administrative din lumea culturala. Din artişti sa devenim terorişti culturali.

‘Terorist’ e o eticheta folosita împotriva oricărui inamic, potenţial pericol pentru status quo. Teroristul şi fraţii lui mai mici, piratul şi hack-erul sunt singurii care nu sunt asimilaţi şi integraţi în societatea noastră. Poate acum în criza e o ocazie pentru noi de a merge înafara bulei artistice desemnate şi sa ne folosim timpul, deprinderile, cunoaşterea pentru a intervenii pe marile scene (mass media, politica). Poate e timpul sa mergem unde se decid şi întâmplă lucrurile.

O alta posibila alternativa e sa devenim din artişti, sfinţi, profeţi, mistici. Ce vreau să spun cu asta e să lucram şi să experimentăm radical cu subiectivitatea. Să nu ne mai jucăm în zona de confort cu creativitatea şi fantezia ci să experimentam cu comportamentele umane esenţiale, cu valorile, percepţiile, stările mentale, sensibilitate – atât de radical încât sa devina religios. Dacă chiar vrem să schimbam ceva vă trebui să mergem în afara zonei de siguranţă şi să ne alteram propria identitate. Dacă noi suntem capitalismul, exploatarea, extincţia speciilor, schimbările climatice, cel putin anumite părţi din noi trebuie să se transforme radical sau chiar să moara. În sensul ăsta poate trebuie să îmbrăţişăm putina apocalipsa (artistica eventual).

În curs de apariţie în Scepsi http://scepsi.eu/ şi alfabeta2 http://www.alfabeta2.it/

*Franco Berardi Bifo este coordonator al Future Art Base in cadrul Aalto University Helsinki si preda teoria sociala a comunicarii la Academia de Arte din Milano. A fondat publicatia “A/traverso” (1975-1981) si primul radio pirat din Italia, “Radio Alice”, (1976-1978). A propus si declansat fenomenul  telestreet (mici telveiziuni pirat, de strada sau cartier care sa lupte cu videocratia lui Berlusconi). Important teoretician si activist al miscarii Autonomia in Italia anilor 1970 si in prezent unul din “starurile” teoriei contemporane – a articulat si dezvoltat concepte ca “capitalism cognitiv”,  “semiocapitalism”,  “cognitariat”, etc.

**Florin Flueras este autor si coautor de proiecte ca: Trilogia Postspectacol, Candidatura la Presedentie, Romanian Dance History, A brave search of the ultimate reality, Cooperativa Performativa, etc. Proiectele sale functioneaza undeva la granita dintre arta contemporana, performance, teorie si politica – investigand, criticand si explorand functia politica a artei dar si modul in care componenta ‘artistica’(de spectacol) a politicii si a mass-mediei, poate fi articulata si explorata prin perspectiva experientei sale ca performer. (mai mult aici http://florinflueras.blogspot.com/)

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.