#nuvăvedem, festivalul artistic al conformismul extrem

Din România au plecat 3,4 milioane de oameni. Dar n-au suferit. Au zburdat veseli prin UE.

Milioane n-au mai avut o viață cât de cât sigură. Li s-au privatizat încet și școala și spitalul, curenții verticali sociali s-au estompat, rar te mai deranjează câte unul inteligent de la sat.

Dar nu e rău, e mult mai bine. Pentru că s-a liberalizat piața muncii, energiei, prețul se compune natural.

Rămâne o problemă. E corupție locală care sabotează capitalismul. Capitalismul nu e destul de bun, deși are rată a profitului mult superioară vestului. Corupția e de vină, iar la rădăcina corupției stă comunismul.

În ultimul an anticorupția și anticomunismul au fuzionat total și au produs nenumărate manifestări artistico-civice. Unii or fi crezut că chiar rup în două prin originalitate și stil. Cei mai mulți s-au sufocat și m-au sufocat în irelevanță. Când artiști importanți trec însă prin acest proces și îl girează, bine e să spunem totuși ceva. Astăzi despre Perjovschi și o mișcare în care e simplu pion, e mai amplă și s-ar putea numi simplu #nuvavedem.

Deși banii au fost extrași fără probleme dinspre Est înspre Vest – vezi Piketty, ca să dau referințe acceptabile pentru tot liberalul de rând -, deși corupția de tip politic e de foarte mult timp depășită de un conglomerat de lobby, legi antisociale, cartelare și concentrare de capital, în continuare explicația anticomunistă, propagandistică, ideologizată la maximum e extrem de la modă. Mai nou a venit și o glazură de anti ”sexomarxism” dintr-un preaplin trumpist. Voi încerca să explic și cum stă această bătălie culturală între ”progresiști” și ultraconservatori.

Se cheltuie așadar bani publici, energii ”civice” și mai ales multă creativitate artistică pentru un ritual straniu: incinerarea publică a comunismului și blamarea oricărei tendințe egalitariste. Pe de o parte, continuă netulburată cultivarea naționalismului cu zecile lui de avataruri și cu rol de anestezic universal. De cealaltă parte, o aripă pretins progresistă are grijă să preîntâmpine orice posibilă deraiere spre idei socialiste ale tinerimii. Sub pretextul că îi apără de ceaușism, începe un tontoroi al ambiguităților istorie-prezent (tip: de ce să-ți dorești siguranță la job, că așa făceau și comuniștii?), dar mai ales al negării prezentului în ansamblu. Butaforia trebuie să fie completă, fără rest.

Într-o țară cu atâta sărăcie e evident că singura poziție normală, progresistă, ar fi contestarea redistribuirii așa cum se face acum: în interior, dar și în UE, nedreptățile fiind flagrante. Și durându-ne în cot că seamănă cu cine știe ce slogan de nu știu unde.

Dar, decât socialism, se adoră cultural oblăduirea hegemoniei conservatoare europene (germane mai ales, o spun tot economiștii, nu e conspirație, sunt date simple). Nu întâmplător, în EST au crescut tot soiul de protofasciști ca apărători ai capitalului. Nu-s riscuri economice pentru investitori străini, atunci nu sunt riscuri deloc. N-am auzit businessuri germane sau franceze plângându-se că nu e bună treaba în Est. Doar show-off în care se aruncă vina amețitor într-un du-te-vino Bruxelles-național, asta da, în rest e pace întru profit.

Ultimele isprăvi artistice care mi-au atras atenția ar fi două proiecte în care e implicat Dan Perjovschi, artist foarte important, tot timpul prezent în linia civică de protest. Dacă acum 10-20 de ani contestarea liberală împotriva forțelor primitive locale (politice și de afaceri) era de înțeles, după criză Perjovschi a continuat să rămână într-o linie previzibilă, de aliere cu tot ce mișcă ”civic” și ”intelectual”, adică anti-socialism pe toate căile și aderență la vaga ideologie anticorupție. În anticorupție s-au topit toate poncifele antisăraci (nu antisărăcie), anti-redistribuire, susținere violentă a marelui business. Anticorupția nu e doar haină bună pentru tendințe autoritare de tot felul, e și cea mai bună capsulă pentru fricile clasei de mijloc.

De corupție nu i-a mai păsat nimănui, importantă e atestarea de către dreapta a valabilității artistice și intelectuale. În cazul lui Perjovschi, interesant e că nu mai are nevoie nici de confirmări interne ca artist, nici n-ar fi fost o mare surpriză pentru piața vestică dacă ar face critică antineoliberală, și ea banalizată de ineficiență și de neputință. Este și perceput și ca un artist al ”mesajului tăios”, dar e un efect stilistic doar, austeritatea metodelor de expresie ține loc și de fermitate politică. Nici pe asta nu i-o cere nimeni. În fond, o bălteală estetizantă ar fi fost starea firească a artistului de periferie europeană, dar ai noștri bravi ”se și implică”.

Dan Perjovschi și-a făcut timp și pentru un juriu la Sibiu care va alege un proiect arhitectural anticorupție. Autoritățile locale au pus la bătaie 25 000 de euro pentru planul câștigător. Se dorește ”un spațiu în care să se facă auzită vocea cetății, unde se educă și se activează spiritul civic”.

Al doilea proiect în care-l văd implicat, un proiect de explicare a comunismului pentru tineri, e pus la cale de Fundația Apulum (Alba Iulia a rămas un fief al dreptei după pierderea puterii, banii locali alimentând ani de zile tot soiul de proiecte culturale de la București, un festival Dilema de exemplu, pe bani serioși). Se întâlnesc artiști, ziariști, intelectuali pentru a discuta și combate comunismul pentru că prea mulți tineri spun în diverse sondaje că era mai bine pe vremea lui Ceașcă.

Acum, e normal ca multe tendințe socialiste noi să sucombe în nostalgii artificiale când ai sute de tunuri care atacă public constant orice tendință critică față de capital. Energiile anticapitaliste se împrăștie aiurea fie în tot soiul de luddisme sau daco-reverii, sau sunt trecute la capitolul ”bolile comunismului” tratate de medici precum Perjovschi et comp. Inutil de spus, Perjovschi nu e vioara întâi în aceste proiecte, însă e principalul factor legitimator artistic. Și tot inutil de completat, blocarea programatică a revendicării bunăstării pentru majoritate naște monștri. Însă principalul monstru care sperie și face să roșească artistul și clasa de mijloc românească este angajatul care cere salariu mai mare. Cristian Pârvulescu, cel din ultimul an, ar putea să ți-o spună direct, că e un concept fakenews Russia Today. Atât mai pot liberalii azi.

Proiecțelul ”Partidul te vrea tuns” luptă cu această capcană în care cad tinerii, luptă cu ”nostalgia periculoasă a comunismului” etc. și vrea să discute ”pe bune” comunismul. Se face și un ghid desenat de artiști cu Perjo în frunte ca să înțeleagă copiii pericolul. Apoi, la lansarea din București, se bea sifon și se mănâncă parizer pe ritmuri disco. Și astfel am mai comis o luptă civică funny. Ce rost ar avea să discutăm ”pe bune” sursele sărăciei contemporane și natura extrem de problematică a corupției, ce rost ar avea să ne învățăm măcar copiii să perceapă că suferă de nedreptăți europene, nu doar autohtone. Ce rost ar avea să ne luăm de corporații care mai toate mai aruncă câte un colț de pâine spre șomerii intelectuali pentru că dă bine să ai câte un artist comunitar prin preajmă. Le-ar sta artiștilor parizerul în gât.

Cine mai are chef să discute/vadă că tocmai nedreptățile din zona economică nasc arătări patriotarde (gardieni ai unor investiții private care duduie) în Est, că liberalii se tot duc spre dreapta în mod complice în timp ce se lamentează că ne cotropește populismul. Măsurile populare se vând în Polonia sau Ungaria împreună cu o retorică fascistoidă, în România nici nu e nevoie de măsuri prea populare, aici se conservă caste. PSD își îmbuibă o armată din administrația locală și de bugetari/pensionari de lux (militarizați sau nu), anticorupții se închină la elite de tip servicii/procurori și la un succes corporatist care n-are nimic de a face cu antreprenoriatul creativ din poveștile de pe pliante. Pentru vreo 10 milioane de oameni nu mai rămâne aproape nimic. În orice caz, eșecul liberalismului și al artisticăriei post-ideologice lucrează din plin la proslăvirea unor tendințe pe care pretind că le combat: tendințe antidemocratice de luptă politică prin dosare, umflarea cheltuielilor militare și cheltuielile pentru statul polițienesc.

Nu e nevoie să mergem în Ucraina ca să vedem efectele proeuropenismului dezlânat și confiscat de diverse drepte ultraconservatoare. Aceste tendințe au fost și sunt încurajate în centru și est. De ce să faci un sindicat?, nu mai bine facem un târg simpăticuț de zacuscă, o olimpiadă de grafitti și un concurs de tatuaje cu ”muie Che Guevara”? În România, ”civicii” s-au specializat în închis ochii la campanii antisărăcie demne de interbelic, campanii antiangajați, antisindicate și putem înșira 20 de măsuri ultrapolitice, ultra de dreapta girate fără probleme de toți apoliticii diafani ai pieței intelectuale și de artă de la noi, unii pe bani grei, alții doar în căutare de confirmare, upgradeuri la statut.

De aia a ajuns superfluu să tot invocăm până și naționalismul ceaușist ca strămoș pentru noul avânt spre imagistica patriotardă, pentru că în post-criză s-a inventat un naționalism europenist sau mimetic, unul care îi pune alături în ultraconservatorism pe actanții liberali sau pesediști sau useriști.

Conformismul, oportunismul par etichete inutile într-o lungă istorie de intelectualism și artisticărie de curte. În fond nici nu te împiedică să fii bun o prea mare ploconeală, deci care e faza? Ei bine, conformismul asumat drept  avangardism și progresism de vârf devine insuportabil prin irelevanță. Mistificările au efecte directe, adâncesc injustiția socială. Nu corupția creează aceste abuzuri teribile, ea doar adâncește mizeria. Mizeria e provocată de politici și de legi.

O paranteză despre șomajul intelectual

Conformismul care se vinde drept antisistem are rădăcini adânci sociale și istorice. Poate cea mai bună explicație este cea a șomajului intelectual, propusă de Lucrețiu Pătrășcanu pentru a explica tot freamătul extremist de dreapta în mediul tineresc artistic și intelectual. Vânătoarea de rente publice, neintegrarea unor mase de tineri cu studii, dar fără loc de muncă.

Extrema dreapta a avut tot timpul susținere publică în bani și politic, asta e teza lui Pătrășcanu, extrem de incomodă pentru mulți istorici care vor să prezinte pericolul fascist tipic românesc ca o construcție de jos în sus. E o explicație superficială extrem de răspândită care confirmă însă un setup ideologic puternic: masele se infectează, masele sunt proaste și se îmbolnăvesc dacă le lași nesupravegheate etc. Iar istoria de tip Humanitas va prefera să vină cu explicații despre epidemia de legionarism ca o variație la epidemia de gripă spaniolă – pentru că explicațiile mai apropiate de adevăr fac praf tot piedestalul, regi, somități politice ale vremii intelectuali, industriași, cam tot ceea ce se chema putere pe atunci.

Nu cazi direct din conformism în extremă dreaptă, doar îl tolerezi în anumite forme, ”acceptabile pentru societate”. Adică poți încasa ca ONG bani să lupți pentru drepturile romilor și minorităților sexuale, dar încurajezi în paralel politici liberale sălbatice care agravează tocmai starea celor pe care se presupune că-i aperi. Din nou, o lecție utilă dacă vrei să ataci eficient originile extremelor drepte: ele se trag totuși din tot felul de liberalisme deraiate care au uitat și de libertăți în goana după securizarea în fața violențelor pieței libere. Liberalismul a mai avut acest talent de a se sinucide susținând tendințele autoritariste de extremă dreaptă, numai să nu fie cumva lovit de socialism.

Gândire critică

S-a subliniat și la Davos, anul ăsta, ”gândirea critică” e pe val. Am râs bine, dar aceste tendințe sunt reale, ele se vor reflecta în următorii ani în politicile de resurse umane. ”Critical thinking” e pe locul doi în valorile businessului mondial, e foarte importantă, ne explică acel amestec de economiști și selfhelpiști care împânzesc TED-urile. ”Gândirea critică” a bătut în topul valorilor până și ”creativitatea”, atenție! Creativitatea s-a fâsâit, acum e important ca orice CEO să înceapă să organizeze festivaluri critice și autocritice. Nicio grijă, suntem conectați. Artistul român contemporan în copleșitoare majoritate joacă acest rol pseudocritic de ani de zile. Hiatusul vine din acea dedublare deloc armonioasă, european-național. Două surse paralele de bani care creează linii paralele și rivale de carierism civic și intelectual. Cum partea europeană a tot dominat în ultimii ani, iar partea bugetară a recuperat la sponsorizat ”valori locale”, bătălia dintre bugetari și privați din piața muncii se reproduce comic și la nivel intelectual și artistic.

Bătălia pe bani publici e acerbă, o întreagă masă culturală și de entertainment joacă tontoroiul pentru captarea unor fonduri enorme publice, fotbaliști, biserică, staruri poprock, nu doar intelectuali și artiști, aceștia din urmă se bat cel mai intens pe cei mai puțini bani.

Oportunismul e monoton și irezistibil. Când UE și autoritățile naționale intră într-o competiție sinucigașă, în care se susține capitalul în toate formele, dar se diferențiază cultural din ce în ce mai mult, sigur că naști o competiție de imagine și între răvășitul oilor și acțiuni culturale cu Perjovschi. Până la urmă, în județul Alba lecția a fost învățată: decât să cheltui aiurea pe fotbal, poți împăca ițarii cu hipstăreala până la a încinge o mare horă cool-tradițională. Te mai cerți pe Soros, pe alea, dar anticorupția e ca al cincilea pahar de pălincă, cam toți cad fericiți sub masă. Asta dacă ești la dreapta. Tot așa, de partea ”inculpaților” anti-DNA, toți se animă cu gândul că ”am dat bani la oameni, suntem populari” când de fapt vulnerabilizează și mai mult lucrătorii din privat și formează caste de funcționari sau demnitari mult prea bine plătiți; iar apoi mor de grija capitalului național.

De ce e încă atât de apatică mișcarea de tip PIS sau Orban în România, de ce nu e atât de evidentă alunecarea spre extreme periculoase de dreapta în România, de ce nu avem încă fascism foarte vocal? S-a răspuns prețios și sforăitor la întrebare: poate așa e neamul nostru mai blând, mai nu știu ce, suntem mai responsabili europenește vorbind, poate om fi foarte bine păziți de SRI (haha).

Încerc și eu un răspuns în continuarea unor date interesante de tipul celor date de Filip Novokmet (amănunte despre studiul său în textul cu Piketty citat mai sus): el a căutat să afle unde sunt miliardarii est-europeni de tip ex-URSS; era o întrebare, unde sunt acumulările uriașe rezultate din privatizările anilor 90. Răspuns: în Vest. Inegalitățile se mențin la cote rezonabile în Est (sunt oricum niște aparențe, dar e și esența că nu avem pătură putred de bogată, ci doar foarte bogată) pentru că partea leului e exportată. În România fenomenul se manifestă și mai debalansat decât în bună parte din blocul estic. Răspunsul deci la inconsistența mișcărilor ultraconservatoare, dublate de centrifuga anti-UE în general, este că NU NE PERMITEM. Extrema dreapta se creează cu cheltuieli publice serioase. E adevărat că se depun eforturi în zona culturală sau pentru împingerea pe agenda publică a manifestelor anti-PC. E prea puțin, astea sunt soluție de avarie. Fasciștii sunt ciomăgari de profesie ai unui patron sau stat-patron. Or patronii noștri au bani cel mult să se plângă la televizor de procurori sau de sărăcani care nu muncesc. Sunt sigur că treaba se va regla în timp.

 

Revenim la anticomuniștii noștri

De ce ofer aceste explicații când vorbesc despre artiști, intelectuali și anticomunism? Nu pentru că ar fi parte din mișcări de extremă dreapta, ci pentru că defilează închizând ochii la ele. Unii artiști au profitat și stat mereu în ambiguitatea recuperării interbelicului legionar. Că doar un personaj precum Neagu Djuvara poate rămâne simpatic și dacă a făcut parte dintr-un cuib. ”Nuvăvedem” e deja o mișcare prea amplă pentru cultura română, încep să cred că retragerea în estetizant ar fi benefică, decât să se tot performeze participarea în butaforii.

Perjovschi și alții ca el fac parte din mișcarea #nuvăvedem. Nu e un păcat, e tendință majoritară printre liberali. Un păcat e când pretinzi că îi dai și lupți cu sistemul când faci desene anticomuniste pe asfalt.

Și, da, se poate să mă fi îmbolnăvit de vreo 10 ani de ”v-am spus eu”, nu știu vreun om de stânga în Est care să nu suferă de asta. Ne purtăm și noi boala cum putem. Când mai și ai dreptate, din păcate, maladia devine incurabilă.

Numărul de luptători eroi ”cu puterea” este invers proporțional cu spiritul critic. Ce înseamnă puterea în România? Unii au chef de filozoficale, istorii cu illuminati securiști; n-are rost, puterea apare în toate rapoartele financiare ale țării. Foarte mult capital privat, mult capital concentrat deținut de multinaționale și mult capital fărâmițat deținut de capital autohton, dependent de marele capital. Și mult-mult profit asigurat de: legislația antimuncitori, taxarea ridicola a celor mai profitabile companii, încurajarea unui capital care exploatează monopolistic resursă strategică brută, de la petrol la lemn. Și taxarea brutală a muncii.

Logic, spirit critic ar însemna o confruntare acerbă cu aceste forțe care ne fac viața mai grea. Asta dacă vrei să faci artă angajată. Dar nu poți la nesfârșit să vinzi artă angajată complet dezangajată. Comunismul nu e o amenințare. Iar anticomunismul și anticorupția constituie o luptă cu puterea cam tot așa cum sunt ceaiurile de sunătoare în lupta cu cancerul.

În dezbaterea despre justiție nu mai există intervenție (în ambele tabere) fără termenii ceaușism, stalinism, naționalcomunism. Se tot critică aceste perioade în timp ce tot crește o evidentă fascinație pentru intervenție în forță, fie cu bastoanele peste tefeliști, fie cu Kovesi peste pesediști, fascinație pentru scurtături antidemocratice, ca să fim blânzi.

Poți să-ți pui palma în cur și să spui că capitalismul a adus totuși mai multă prosperitate, a adus-o îngrădind pături educate și urbane și intensificând exploatarea într-o masă amorfă pe care nu mai avem voie să o numim proletariat (pentru că s-a predat la SNSPA un curs la distanță despre ”Sfârșitul istoriei”).

Creșterea economică și deteriorarea drepturilor fundamentale și a siguranței pentru mai bine de 50% dintre români, aici e secretul din văzul tuturor. De aia nuvăvedem este extrem de politică. O ardem cu sloganul nazist ”ciuma roșie” când de fapt ”ciuma” e de o dreapta sălbatică, PSD nefăcând altceva decât să promoveze un conformism de dreapta care presupune stoarcerea masei angajaților și perierea pe creștet a investitorului. Doar acesta din urmă urlă că o duce greu. Și când o duce greu nu vede că asta se întâmplă pentru că nu există business mic fără suport mare (fie capital de start serios, fie legătură directă cu ban public sau cu o mare companie), nu vede că el plătește mai multe taxe, proporțional, decât mamuți bancari sau de retail. Sau vede dar nu spune de frică să nu piardă mai mult. Așa devine un detaliu că un politician a furat un milion-două când a dat și o lege care a legalizat ”o extracție” de sute de milioane.

Protestul ia forma conformismului extrem. Eu țin cu cel mai puternic din zonă, dacă-s din București, țin cu băncile și cu IT-iștii (cu patronii lor și cu un stil de viață ideal), dacă-s din Vaslui, țin cu baronul local, dacă-s din Sibiu, fac monumente anticorupție, dacă-s bugetar țin cu PSD, dacă-s din privat neprivilegiat adică ne-ITist votez dreapta sau nu votez.

Adevărata artă a propagandei

Să încheiem cu un caz flagrant, pentru că subtilitățile sunt în România moarte sigură. Anul trecut s-a urlat la PSD că ”a scumpit benzina”. Și asta pentru că a mărit o acciză (care nici măcar nu trebuia scoasă, domnule Cioloș). În prețul benzinei ponderea accizelor și taxelor e absolut rezonabilă, în bună parte din UE ponderea fiind mai mare. Dacă eliminăm taxele, prețul benzinei e mai mare în România decât în Austria.

Anul trecut, după mărirea accizei, prețul a crescut de câteva ori mai mult. Ridicoli precum Tudose s-au tot înfoiat la Petrom în timp ce ăștia îi scuipau în față arătându-le ce înseamnă forță oligarhică într-o industrie strategică. Au sărit tot comentatorii antipesediști să ofere argumente pentru corporație: e normal, a crescut prețul petrolului la nivel mondial, e normal, e PSD etc. N-a fost niciun PSD, a fost afișare de putere majoră cu aroganță și fără perdea.

Procesul acestei manifestări în forță s-a încheiat cu anunțul rezultatelor pe anul trecut:

OMV Petrom a înregistrat anul trecut un profit de 2,49 miliarde lei, fiind mai mult decat dublu fata de 2016 când acesta a fost de 1,04 miliarde lei

Mai mult, ca să rămână treaba ”critică” pentru fraieri, compania se plânge în raport că a și pierdut bani pentru că a fost nevoită să se adapteze la noile legi ale salarizării:

”Ne-am continuat inițiativele de optimizare a costurilor; cu toate acestea, rezultatele T4/17 au fost afectate de cheltuieli de explorare mai mari si cheltuieli nerecurente generate de renegocierea contractului colectiv de muncă.”

Nu poți să arunci tot timpul Petrom și să spui că restul civismului e irelevant, vor spune unii. Ba poți. Ce nu mai poți e să mai lupți, fără să-ți crească bube de penibil, azi cu comunismul.

Într-un fel anticomunismul și anticorupția chiar învigorează imaginea veche de ”poezie leneșă„ a artei. Noi creăm, nu gândim. O simplă discuție cu cetățeni din diverse pături inferioare salariului peste medie îți aduc 10 întrebări radicale pe minut, la care artistul și intelectualul vine cu bemoluri europeniste sau cu fantasy conspiraționist-antisorosist, depinde din ce tabără e. Contestatarii României vor să ne omoare prin conformism și plictiseală. Creșterea economică duduie. Muie Ceașcă.

Notă: E și ăsta un articol dintr-o serie. Unora m-am adresat direct, vezi Ujică sau Herta Muller, dar scrisorile deschise chiar au devenit insuportabile de când cu rețelele sociale virtuale, așa că mi-am permis un flow polemic și mai lax.

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.