Nu vă îngrijorați, există extremă dreapta românească

Lectura ultimului text al lui Călin Cotoi, Stânga, dreapta și dughiniștii români, mi-a provocat câteva nedumeriri. Călin pornește de la constatarea că nu există fenomene de extremă dreapta în România comparabile nici cu cele din nordul și vestul Europei (care au făcut scoruri notabile la recentele alegeri parlamentare), nici cu cele din est și sud (precum în Bulgaria, Grecia sau Ungaria). Explicația sa pentru acest fenomen este dublă. Pe de o parte, valurile de emigrație autohtonă din ultimii 10 ani au făcut ca românii să fie mai degrabă obiect al discursului extremei drepte decât promotor al acestuia, nevoile emigrației fiind înclinate spre forme de protecție istoric asociate cu stânga. Pe de altă parte, modul de funcționare a partidelor românești contribuie la imposibilitatea articulării unor forțe de extremă dreapta. PSD-ul, fiind un partid monopolist și conservator reușește captarea unor voturi ce în mod normal ar fi destinate extremei drepte. Recentul slogan al partidului din campania pentru europarlamentare – Mândri că suntem români – dovedește acest fapt. Astfel, partidele de dreapta sunt obligate să își fundamenteze discursul pe anacronisme interbelice sau fundamentalism neoliberal. În acest context, spune Călin, extrema dreaptă nu poate lua decât forme rizibile, deci neimportante: fie figura decrepită a lui Vadim din anii 90, fie cea mai recentă a militanților pro-life.

Împărtășesc cu totul perspectiva lui Călin despre PSD. Acesta este într-adevăr un partid conservator, naționalist, populist care lucrează pe partea dreaptă infinit mai mult decât pe stânga, unde în mod eronat acesta este plasat. PSD-ul nu este și nici nu poate fi un partid de stânga din motive istorice, cu atât mai puțin acum sub conducerea lui Victor Ponta. Așadar, PSD-ul se află în poziția de a absoarbe în interes propriu manifesterările naționaliste ortodoxiste și de extremă dreapta, pe care, prin câteva măsuri recente (precum parteneriatul cu BOR, intonarea imnului în școli, etc.) pare că de fapt le încurajează.

polyakova_table_468Sursă grafic

 

 

 

 

 

Dar ar fi o eroare majoră să reducem extrema dreaptă la deciziile politice recente ale PSD. Aceste manifestări au o istorie și o direcție sui generis în ultimele două decenii ce nu pot fi contestate, la fel cum nu poate fi negat rolul a 8 ani de guvernare a dreptei sub conducerea lui Traian Băsescu, care pe lângă dezastrul social pe care l-a generat (uneori ca reacție la acesta), a însemnat și consolidarea manifestărilor de extremă dreapta în spațiul public.

Astfel, în loc să ne întrebăm de ce nu există extremă dreapta în România, ar trebui să observăm că aceasta este de fapt reprezentată și încorporată de politiceni foarte mainstream. Este, cum ar veni, constitutivă puterii politice și de stat. Să ne amintim că prin vocea președintelui Băsescu mareșalul Antonescu a fost slăvit drept mare erou național. La fel, tot prin vocea președintelui, săracii, romii, străinii și femeile au avut parte în mod frecvent de tratamente ce sunt specifice extremei drepte. Nici alți politicieni care s-au perindat la putere nu au ratat ocazia de a exhiba o logică extremistă: de la Adrian Cioroianu care visa la colonii penitenciare prin deșert pentru romi, la Teodor Baconski ale cărui opinii despre mahalaua ineptă sunt binecunoscute. Vi se pare că nu avem extremă dreapta în parlamentul european? Luați câteva declarații din ultimii ani ale lui Traian Ungureanu, câștigătorul unui nou mandat de europarlamentar, și vedeți dacă acestea pot fi deosebite de poziții specifice extremei drepte.

Mai mult, mi se pare că intervenția lui Călin, precum și a altor comentatori (vezi G.M. Tamas mai recent) referitoare la absența extremei drepte în România se bazează pe o confuzie de planuri: una e să spui că aceasta nu are o reprezentare politică parlamentară (ca în alte țări) și alta e să concluzionezi din această observație că extrema dreaptă românească nu există deloc. Faptul că nu există partide de extremă dreaptă, nu înseamnă că fenomenul nu există, că nu există astfel de grupuri. Așa cum s-a văzut anul trecut la protestele pentru Roșia Montana, așa cum se vede la marșurile normalității, așa cum se vede la marșurile pentru unirea cu Basarabia și la cele pentru regalitate, așa cum se vede în unele grupuri de suporteri, extrema dreaptă este foarte prezentă și bine înrădăcinată. Nu cred că e vreun motiv să ne îngrijorăm sau să deplângem lipsa acesteia.

Faptul că aceasta nu ia forme politice parlamentare poate la fel de bine să exprime dificultatea cu care se pot forma partide în România, fapt exprimat recent de boicotul celor de la Uniți Salvăm. Cu reguli precum în România, probabil că nici Jobbik-ul nu ar fi reușit înscrierea sa ca partid acum un deceniu și nu ar mai fi ajuns la procentele de azi. Împiedicând însă formarea unor astfel de partide, actuala legislație, așa cum am văzut, permite partidelor mari să capitalizeze asupra acestor sentimente și să le integreze în folos propriu atunci când interesele o cer. Traian Băsescu a făcut așa în timpul mandatelor sale, Victor Ponta încearcă acum același lucru. De aceea cred că explicația sociologică a lui Călin are merite, dar nu este suficientă: aflate în situații sociale și politice comparabile, și Bulgaria (unde nu Attaka ci Bulgaria Without Censorhip este acum partidul extremist) și Ungaria au partide de extremă dreapta.

Revenind la textul lui Călin, ce mi s-a părut total de neînțeles a fost observația că nici stânga radicală nu are cum să se dezvolte. Aceasta, conform lui Călin, pare condamnată la două opțiuni: fie se pune la remorca unui partid conservator (adică a PSD-ului, în traducere), fie se va pierde într-o “alternativitate sterilă” și “prețiozitate isterică”. Alternativitate sterilă, prețiozitate isterică? Cuvintele amintesc de vocabularul anti-comunist autohton, dar nu e clar la cine sau la ce se referă. Cine sunt acele grupuri, sau acei oameni care se pierd în asemenea stări? Nu e deloc clar din text.

Prima reacție la această ambiguitate este aceea că nu e clar cu ce scop a fost invocată stânga radicală într-un text care vorbea despre extrema dreaptă. Expediată așa, discuția nu pare decât să reia poziția anti-comunistă foarte bine cunoscută conform căreia extrema dreapta și stânga radicală sunt pe același nivel (extremele se întâlnesc, etc), altfel nu văd de ce acestea ar fi discutate împreună. Și de ce este nevoie de o asemenea voltă de la extrema dreaptă la stânga radicală? Dacă tot am concluzionat că PSD-ul e conservator, poate e mai bine să întrebăm ce se întâmplă cu stânga propriu-zisă, ne-radicală, curată și social-democrată? Florin Petre Manole a scris recent despre singurătatea de a fi de stânga în PSD. Mă gândeam că poate o întrebare mai actuală și mai urgentă ar fi cum se poate face o articulare a stângii în PSD, până când acesta nu devine mai de dreapta decât PMP-ul. La fel, poate că n-ar fi rău să întrebăm unde sunt liberalii?. Acum că partidul cu acest nume va dispărea prin fuziune, fiind deja anexat în parlamentul european de PPE, poate ar trebui întrebat unde au dispărut intelectualii liberali, democrați și ne-radicali. Întrebând despre articularea extremei drepte, respectiv a stângii radicale, pare că restul eșicherului politic este bine, la locul său, și ca mai lipsesc doar extremele pentru a avea tabloul complet.

Mai mult, nu este deloc clar de pe ce poziții Călin Cotoi pune problema articulării extremei drepte sau a stângii radicale. E vorba de un interes politic pe care acesta le are pentru unul dintre aceste fenomene, este vorba doar de o descriere sociologică, sau este pur și simplu re-afirmarea unei poziții liberal-centriste?

Ca cineva care este cât de cât implicat în eforturile de articulare a stângii locale (mai mult sau mai puțin radicală) vreau să subliniez totuși că cele două opțiuni descrise de Călin nu sunt deloc singurele posibile. Între paternalismul unui partid conservator și marginalitate există desigur solidaritatea transnațională. Rețeaua în care CriticAtac, Bilten și LeftEast sunt principalele publicații reunește cele mai importante grupuri de stânga din sudul și estul Europei. Tocmai pentru a scăpa de falsele opțiuni locale (care de fapt sunt tot atâtea limitări) aceste grupuri au în comun nu doar rearticularea stângii ca atare, ci realizarea acestui fapt într-un context internațional, ținând cont de istoria locală comună, fiind deci anti-totalitare și anti-staliniste. Mai mult, sub presiunea politicilor de austeritate din ultimii ani și ca urmare a succesului Syriza în Grecia, o parte din membrii acestei rețele au devenit implicați în mod direct, sau susțin indirect, articularea de partide politice de stânga în țările în care acest fapt este fezabil și oportun din punct de vedere strategic. Astfel, importante partide de stânga au apărut recent în Slovenia, Croația și Bulgaria. Caracterul internațional al acestora este menținut prin medierea transform! Europe, platforma coordonată de Walter Baier ce are rolul de a reuni toate partidele de stânga (adică la stînga social-democraților) și mișcările aferente din Europa.

Faptul că aceste interacțiuni (și altele din aceeași gamă) sunt aproape invizibile în România, nu le face însă mai puțin concrete. Astfel, nu (mai) este nevoie să deplângem lipsa de articulare a stângii radicale autohtone, nici presupusa izolare a acesteia. Existența sa ar trebui celebrată. S-ar putea ca aceasta să fie ultima redută împotriva extremei drepte atunci când liberalii, neoliberalii și centriștii se prefac că n-o văd.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.