Nu am fost niciodată democrați

E simptomatic faptul că singura dezbatere din aceste alegeri a fost cea despre ”dezbaterea” pe care și-a înscenat-o președintele în funcție. Nu s-au discutat idei, nu s-au dezbătut programe, nici măcar nu a existat un bilanț serios al mandatului lui Iohannis. Schimbarea guvernului a pus complet în umbră acest scrutin, astfel încât primul tur a trecut aproape neobservat. Istoric, alegerile prezidențiale generau cea mai mare emoție publică și cele mai puternice polarizări. În acest an însă au luat forma birocratică a reconfirmării lui Iohannis, cu tot entuziasmul care poate rezulta de aici.

Dar și dacă am fi avut o dezbatere între candidații calificați în turul doi, ce s-ar fi schimbat? Alex Cistelecan avea dreptate când a observat că în mod obiectiv nu e nimic de dezbătut. Programele candidaților nu există, cele câteva platitudini despre rolul președintelui sunt similare, iar cei care susțin un candidat sau altul nu-și vor modifica opțiunea în urma dezbaterii, în cel mai bun caz și-o vor confirma. Prin urmare, a fost multă ipocrizie atunci când s-a deplâns lipsa acestei dezbateri. În definitiv, mass media nu a reușit să-l forțeze pe președinte timp de 5 ani de zile să dea un interviu măcar, iar acum toată lumea e oripilată că nu vine la dezbatere cu contracandidata sa. De ce ar face asta de moment ce simte că nu trebuie să dea socoteală societății, iar societatea a acceptat asta fără nici o problemă. Prin faptul că Iohannis nu a dorit o dezbatere a pus capăt de fapt ipocriziei, a renunțat la fațadă, la ritualurile obișnuite ale alegerilor, cele care au menirea de a mima o dată la 5 ani democrația. Nu mai e nevoie de așa ceva. Chiar nu e nimic de dezbătut. Într-un fel a fost un moment de maturizare, curajul de a spune lucrurilor pe nume. Este finalul binemeritat al tranziției.  

Tranziția postcomunistă a avut un caracter schizofrenic. Pe de o parte a însemnat teoretic înlocuirea instituțiilor statului comunist cu instituții specifice democrațiilor liberale: parlament, partide, alegeri, presă necontrolată de stat, etc. Pe de altă parte, tranziția a însemnat proprietate privată și privatizarea bunurilor comune.  A fost, așadar, o competiție darwinistă pentru acumulare, profit și succes. Tranziția a răsplătit oamenii care reușeau și i-a pedepsit pe cei care pierdeau și nu reușeau să se descurce. Precum în cântecul formației ABBA, câștigătorii luau tot, iar solidaritatea cu ceilalți era văzută ca o formă de slăbiciune, dacă nu chiar o reminiscență comunistă de care trebuie scăpat rapid. În practică, tranzița a fost așadar opusul democrației, răsplătindu-i pe cei bogați și sănătoși, pe elite, pe cei din vârful ierarhiei economice și sociale. Tranziția a fost totodată opusul egalității – o altă reminiscență comunistă, desigur – și a încurajat inegalitatea, distincția, închiderea și îndepărtarea de mase, adică de forme colective de practică socială și politică. Tranziția a avut așadar un caracter profund anti-democratic și anti-popular, în ciuda ideologiei sale publice care spunea că mersul este inevitabil dinspre dictatură spre democrație și societăți deschise. Din contră, societățile în tranziție au devenit din ce în ce mai închise, mai segmentate și mai polarizate între un strat relativ mic de câștigători și restul forțat să supraviețuiască cum poate în noua lume. Autoritarismul ce caracterizează așa numita lume post-comunistă după trei decenii de tranziție este inevitabil pentru că este singura formă politică ce poate ține cât de cât la un loc societăți care răsplătesc, și care funcționează doar în beneficiul celor puțini, bogați și sănătoși.    

În România, președintele Iohannis este expresia acestui autoritarism. Nu este cu nimic mai diferit de cineva precum Viktor Orban sau alte figuri autoritare din zonă, poate predispozițiile personale să fie altele. Nu are aceeași retorică sau aceleași manierisme precum ale lui Trump, de exemplu, dar nici vreun impuls contrar trumpismului. Autoritarismul lui Iohannis, lipsa lui de interes până și față de fațada democrației, militarismul acestuia, nu sunt niște alunecări, un accident sau vreo predispoziție personală. Ele sunt în logica direcției generale a tranziției, a închiderii și controlului de care vorbeam. Din acest punct de vedere, Viorica Dăncilă nu ar fi cu nimic diferită pentru că nu ar reuși, dacă măcar ar dori, să schimbe această direcție. Abia la acest nivel chiar e irelevant cine câștigă turul doi. În plus, între Iohannis și Dăncilă e o solidaritate de clasă pe care puțini au observat-o. Amândoi sunt profesori de liceu din orașe mici care s-au căpătuit o dată cu tranziția. Ei sunt parte dintre învingători, cei pe care tranziția îi răsplătește și cei pentru care tranziția a fost în definitiv făcută. Nu e de mirare că cei doi se confruntă într-o finală prezidențială la 30 de ani de la căderea comunismului. Iohannis și Dăncilă au mai multe în comun decât lasă să se vadă retorica publică care îi opune și care a supus-o pe Dăncilă unor abuzuri inimaginabile (Chiar, câte feministe liberale ați văzut să-și manifeste măcar îngrijorarea față de violența simbolică la care a fost supusă în mod repetat această femeie, apropo de democrația liberală). Dăncilă are totuși un defect: e de partea câștigătorilor tranziției dar votanții ei sunt ”știribii”, sărăntocii, pierzătorii iar asta e inaceptabil. Ei n-au cum să aibă o voce, darmite să mai decidă cine iese președinte.

Pe durata mandatului său Iohannis a mai rupt un văl, dar acest fapt a trecut neobservat pentru că lumea era ocupată cu lupta împotriva ”ciumei roșii”. Iohannis a încălcat în mod sistematic Constituția, fapt confirmat, nu o dată, de Curtea Constituțională. A continuat să controleze sistemul de justiție, cel mai recent exemplu fiind demisia șefului DIICOT la comanda lui Iohannis, dar astfel de instanțe au fost numeroase în ultimii cinci ani. În același timp, serviciile secrete au scăpat basma curată după ce s-a dovedit că s-au implicat ilegal în ascultări și dosare penale. Militarizarea și secretizarea au continuat mai ceva ca pe vremea lui Traian Băsescu. Totodată, Iohannis a renunțat până și la pretenția de mediator pe care i-o cere Constituția și s-a angajat fățiș în lupta împotriva unui partid politic parlamentar, cu care de altfel a colaborat foarte bine în trecut. E probabil fără precedent ca un președinte să dorească fățiș desființarea unui partid și arestarea liderilor acestuia fără ca acel președinte să nu fie considerat imediat dictator. Încarcerarea lui Dragnea imediat după aflarea rezultatelor alegerilor europarlamentare și, mai larg, continuarea folosirii luptei împotriva corupției drept armă politică redutabilă, au făcut ca comparațiile dintre Iohannis și Bolsonaro să nu mai fie simple metafore. Astfel, precum în cazul dezbaterii prezidențiale, Iohannis n-a mai avut nevoie în mandatul său nici măcar să mimeze democrația. A putut impune nestingherit liniile sale de forță și de putere.  

Iar societatea fie a tăcut, fie nu a fost interesată. Iohannis a fost criticat pentru că și-a înscenat o dezbatere. Dar cum ar fi putut să facă asta dacă nu ar fi dispus de o armată de oameni obedienți, gata să-i facă pe plac. Și nu mă refer aici la ”jurnaliștii” aflați pe scenă. În cazul lor e de înțeles că vor să fie în proximitatea puterii, jurnalismul tranziției a fost despre acumularea de putere, nu despre critica acesteia. Mă refer mai ales la cei aflați în sală, la masa aia de profesori și studenți care a asistat tăcută, cu excepția lui Adrian Tircă, la ritualul de preamărire a președintelui. Așa arată pentru ei normalitatea: ordonat, cuminte, obedient și pseudo-intelectual, de unde organizarea evenimentului la BCU, așa cum îți pui colecția de cărți în bibliotecă fără să o deschizi vreodată. Complicitatea lor e mai relevantă și mai plină de efecte sociale și politice decât aroganța președintelui. Prin urmare nu Iohannis a anulat democrația. În fapt, n-am fost niciodată democrați. Desigur, autoritarismul se va adânci. Dar nici până acum nu a fost mai bine. Mărturie stau pierzătorii tranziției, cei 50% care nici măcar nu votează. 

Dacă există o tensiune reală în societate care va marca următoarele decenii, ea a fost revelată tot în timpul mandatului lui Iohannis și de această dată societatea a fost mai atentă. Ceea ce a marcat de fapt mandatul lui Iohannis a fost o prăbușire sistematică a statului. Colectiv, Munții Apuseni, Caracal, Timișioara sunt doar cazurile care au mobilizat opinia publică prin amploarea lor sau prin caracterul emoțional, dar în fiecare zi există exemple că statul român este în colaps în foarte multe sectoare ale sale. Sigur, în mod evident, nu este vina lui Iohannis, deși el a încercat să-i impute constant PSD-ului starea de fapt. Este rezultatul firesc a 30 de ani de retorică anti-stat, atât a clasei politice, cât și a unei bune părți a societății, în general a acelei părți cel mai bine conectată la banii statului. Săracii doar au trăit pe pielea lor această retorică, atunci când statul social s-a mișcorat până la inexistență. Problema însă nu e doar retorica libertariană în raport cu statul, ci faptul că acesta a fost transformat în diferite feude din care cei mai descurcăreți extrag rente consistente. În definitiv nici Iohannis (și nici Barna bunăoară) nu a tratat statul altfel decât precum o rentă, așa cum făcea și cu cele șase case (pardon, cinci).

După 30 de ani însă, prăbușirea cvasi-totală a statului începe să pună probleme reale și clasei câștigătoare a tranziției. Oricât s-ar clama virtuțile pieței private, viața fără stat e aproape imposibilă și împiedica procese de acumulare și de reproducere a vieții pentru clasele dominante. În plus, așa cum observa foarte bine Costi Rogozanu în ultima sa carte, clasa de mijloc locală e mai mult aspirație decât realitate, prin urmare nu ar putea susține financiar ceea ce predică, adică privatizarea generală cu costurile inerente.

Controlul asupra statului este așadar esențial doar în măsura în care acesta este funcțional. Dacă nu-și mai poate îndeplini nici cele mai banale funcții, la ce bun atunci controlul asupra sa. În eventualitatea, foarte probabilă conform sondajelor, că va câștiga al doilea mandat, Iohannis nu va trebui să-și mai bată capul cu asta pentru că nu va mai avea vreun interes politic. Dar va rămâne o provocare pentru PNL care va trebui să armonizeze impulsurile libertariene cu consolidarea statului. E un spectacol ce nu poate fi ratat.   

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.