Un nou vis occidental

Ciprian siulea

Temă: Est-Vest, România-Bruxelles

Citesc de o vreme un nou set de materiale de presă prin care jurnaliştii încearcă să reprezinte (probabil chiar reuşesc) modul în care un mare număr de români se raportează la Occident. Sigur, aceste materiale există dintotdeauna, dar în ultima vreme ele au devenit ceva mai frenetice: este vînată cu furie fiecare urmă de atenţie sau aprobare din partea Occidentului, fie că acesta e reprezentat de politicieni, oameni de business sau alte vedete.

Faptul că undeva în Occident cineva scrie sau vorbeşte despre România devine un motiv de exaltare, aproape că nu mai contează ce anume se spune. “Am ajuns [“am” în sensul de “noi, românii”] pe prima pagină a ziarului X” e o bombă de presă în sine. Bineînţeles, uneori în ziarul X se spun lucruri neplăcute şi aparent reacţia locală e negativă, dar mecanismul de fond e acelaşi, căutarea unei aprobări occidentale care pare că nu prea vrea să vină.

Dacă un ziar occidental laudă peisajele sau satele bucolice din România (eventual pe filiera prinţului Charles), e un eveniment. Dacă la Top Gear e lăudat Transfăgărăşanul, e un mega-eveniment care continuă să producă ecouri ani de zile. Mulţi ziarişti români continuă să îi întrebe pe străini dacă „fetele noastre” li se par suficient de frumoase şi dacă au apucat să vadă ceva din frumuseţile ţării. O zonă pitorească, un colţ minunat din Bucureştiul interbelic? Poate le-a plăcut…

Pe lîngă olimpicii şi inventatorii români, motive clasice de mîndrie naţională, realităţile economice şi sociale din ultimii ani au impus în presă şi subiecte mai prozaice, cum ar fi migraţia economică românească din Occident. Şi aici, însă, tratarea subiectului urmează destul de rar o perspectivă simplă a drepturilor de cetăţeni europeni ale românilor, şi prea des liniile de forţă ale privirii occidentale: da, îi cam deranjăm pe bieţii occidentali cu căpşunarii noştri plecaţi după căpătuială, punct de vedere dus la extrem şi de la cel mai înalt nivel (nu mai departe de ieri, Victor Ponta se scuza la BBC că turismul social în Marea Britanie e o problemă a comunităţii rome, nu a „românilor obişnuiţi”). La asta se adaugă reportajele condescendent-încîntate cu imiganţii care încearcă să forţeze graniţa României, ca ultimă frontieră estică a Europei. Care sînt decorate uneori şi cu o mirare ipocrită: oare de ce vor oamenii ăştia atît de mult să intre ilegal la noi? La noi, se ştie, e rău de tot…

Astfel de teme generează nu doar materiale independente, ci şi campanii de presă ca atare. Scriam la acel moment despre celebra, deja, campanie a cotidianului Gândul. Aceeaşi dualitate despre care vorbeam: formal, campania se dorea o replică naţională verticală la o campanie politică şi mediatică britanică de descurajare a imigraţiei româneşti în regat. În realitate, campania Gândul nu se constituia deloc într-o replică, ci doar în acceptare mascată, submisivă, a mesajului de respingere britanic. Pe scurt, campania constituia un fel de „meniu” de produse şi servicii româneşti bune şi ieftine de care britanicii s-ar putea bucura în România, dacă tot nu prea au chef ca noi să mergem acolo şi să le luăm salariile şi ajutoarele sociale.

Campanii întregi au fost dedicate altei mîndrii naţionale, studenţii şi cercetătorii români de la instituţii de top din Occident. Fiecare doctor de la o universitate din Ivy League, Oxford etc. sau cercetător de succes putea deveni peste noapte obiect de cult. Nota mesianică e copleşitoare: după admiraţia uluită că nişte români pot obţine astfel de performanţe în Occident, urmează invariabil speranţa ferventă că aceste elite (cuvîntul cheie, în context), întoarse în ţară, vor scoate România din starea ei mizerabilă. Noroc că în toate aceste interviuri sau relatări există o doză considerabilă de umor involuntar, altfel ar fi destul de greu de citit.

O grămadă de umor involuntar se găsea şi în relatarea şocului civilizaţional produs la întîlnirea unei studente la medicină cu Parisul: totul în Paris este minunat, aeroportul este imens, oamenii civilizaţi şi competenţi, lucrurile funcţionează, nu ca în România… În astfel de abordări, Occidentul devine şi un tărîm mitic şi exotic, dar şi „normalitate”, normalitate a lor, desigur, dar şi a noastră, iar soluţia salvatoare pentru noi rămîne, evident, redescoperirea „valorilor”, elitele, matricea pierdută odată cu dezastrul comunist etc. De fapt, la urma umei, şi noi sîntem europeni.

 

De multe ori, lucruri precum cele spuse mai sus sînt primite fie cu aprobare dintr-o perspectivă naţionalistă, fie cu respingere pe motive de naţionalism. Eu prefer să le văd ca pe o simplă tematizare a unei probleme evident importante, care este tocmai această relaţie est-vest. Poate că aceste lucruri nu se referă neapărat la esenţa relaţiei, dar constituie un cadru relevant de înţelgere a ei.

În mod evident, în „tabolul mai mare” contează prea puţin cît de bună sau de proastă este conştiinţa de sine a „românilor” (generalizînd, fireşte, nepermis), combinaţia exactă de submisivitate şi falsă superioritate din astfel de abordări etc. Ceea ce contează sînt posibilităţile concrete de evoluţie ale relaţiei despre care vorbim. Iar aici, evaluarea ar trebui să pornească de la un fapt destul de clar: spre deosebire de secolele anterioare, în care România, respectiv Ţările Româneşti, erau la intersecţia unor forţe regionale ceva mai echilibrate, acum balanţa de putere e mult mai univocă. Lumina vine cam doar din Occident şi probabil va continua să vină la fel o perioadă destul de lungă.

Sigur, nu există o situaţie monolitică, nici măcar în regiune, cu atît mai puţin în lume, dar, cu toată criza economică şi ascensiunea puterilor alternative, opţiunea pare să fie una singură. Cei care şi-ar dori o politică naţională independentă de tip Chavez în România cred că uită factorul elementar că America Latină constituie în sine un pol de putere care permite o astfel de politică. Avem chiar lîngă noi, în Ungaria, o tentativă de ieşire reală de sub tutela UE: din punctul meu de vedere, este o imensă greşeală în sine, dincolo de conţinutul ideologic şi politic efectiv al regimului respectiv, o greşeală care are toate şansele să coste foarte mult Ungaria în viitor.

Din motive mai complexe decît cele invocate de obicei, unul din rezumatele posibile ale perioadei comuniste ar fi acesta: oamenii au ieşit din comunism avînd ca reper aproape unic Occidentul, iar ca dorinţă aproape unică modul de viaţă occidental. E o realitate de neevitat, care trebuie asumată ca atare, cel puţin ca punct de plecare. Din motive, din nou, ceva mai complexe, modalitatea prin care se vizează în general atingerea acestui obiectiv e mai mult una individuală decît colectivă, cu tot ce implică asta.

În această situaţie, cred că proiectul de viitor al unei ţări precum România ar trebui să includă şi „occidentalizarea”, şi o „revenire în Est”. Occidentalizare în sensul asumării reale a poziţiei noastre de parte inevitabilă a proiectului european, fie ea şi la periferia extremă a imperiului, şi în sensul unei cît mai bune exploatări politice şi economice a acestei situaţii. Revenire în Est în sensul reluării proiectului emancipator estic, încercat şi în bună parte eşuat în timpul comunismului, şi în sensul constituirii unei politici estice viabile şi unitare.

Este un proiect care nu poate fi altfel decît egalitarist. Înainte de 89, principala fantasmă comună a majorităţii românilor era supermaketul occidental, plin de produse bune, frumos colorate şi variate. Sigur, categoriile mai bine plasate şi mai influente îşi doreau un sistem nou, de alt tip, în care să îşi poată realiza mai bine aspiraţiile de asensiune socială şi economică, dar imaginarul mai larg reprezentativ nu era constituit de autostrăzi, business capitalist, joburi de un anumit tip sau doctorate, ci la nivelul cel mai imediat, de supermarket.

Cred că ar fi bine să luăm lucurile de acolo, în sensul că visul nostru de bază s-a împlinit, avem supermaketuri destule cu toate aceste produse. Dar, între timp, marginalitatea, inegalităţile şi decalajele de toate tipurile au explodat, sărăcia a explodat, nesiguranţa şi vulnerabilitatea sînt mai mari ca oricînd, pînă şi egalitatea politică, nemaivorbind de cea economică sau socială, este o mare problemă. Poate ar fi momentul să mai modificăm ceva la visul românesc, adică la visul nostru occidental.

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.