Necazuri în Paradis. Slavoj Žižek despre protestele din Turcia şi Grecia

zizek

În scrierile sale timpurii, Marx descria situaţia din Germania ca pe una în care singurul răspuns la diversele probleme punctuale era o soluţie universală: revoluţia mondială. Expresie cum nu se poate mai succintă a diferenţei dintre o perioadă reformistă şi una revoluţionară: într-o perioadă reformistă, revoluţia mondială rămâne un vis care, dacă are vreun impact, este doar acela de a conferi greutate încercărilor de schimbare de la nivel local; dimpotrivă, într-o perioadă revoluţionară, devine limpede că nimic nu se va îmbunătăţi fără o schimbare radicală la nivel mondial. În acest sens pur formal, anul 1990 a fost unul revoluţionar: era limpede ca bună ziua că reformarea parţială a statelor comuniste nu va fi de ajuns şi că era nevoie de o ruptură totală pentru a rezolva până şi probleme cotidiene cât se poate de banale, cum e a te asigura că oamenii au ce să mănânce.

Unde ne situăm noi, astăzi, din punctul de vedere al acestei diferenţe? Sunt tulburările şi protestele din ultimii ani semne ale unei iminente crize mondiale sau nu sunt decât nişte obstacole minore, care pot fi depăşite prin intervenţii locale? Cel mai remarcabil aspect al acestor erupţii populare este acela că nu se produc doar, şi nici măcar în principal, în punctele sensibile ale sistemului, ci în locuri care erau până acum percepute ca fiind adevărate poveşti de succes. Ştim de ce protestează oamenii în Grecia sau în Spania, dar de ce sunt probleme în ţări atât de prospere şi în constantă creştere ca Turcia, Suedia sau Brazilia? Retrospectiv vorbind, dat fiind că s-a întâmplat într-o ţară care făcea paşi rapizi pe calea unei modernizări pro-occidentale, fiind şi cel mai de nădejde aliat al Vestului în regiune, am putea considera că la originea acestor “necazuri în Paradis” se află revoluţia lui Khomeini, din 1979. Dar poate că e ceva greşit la ideea noastră despre paradis.

Înaintea actualului val de proteste, Turcia era pe val: modelul însuşi al unui stat capabil să combine o economie liberală înfloritoare cu un islamism moderat, numai bun pentru Europa, un stat care se afla într-un binevenit contrast cu “mult mai europeana” Grecie, prinsă într-un impas ideologic şi pornită parcă pe autodistrugere economică. E-adevărat că, ici şi colo, mai erau unele semne ameninţătoare (negarea holocaustului armenesc; arestările de jurnalişti; situaţia nerezolvată a kurzilor; voci care cereau o Turcie Mare, care să reînvie tradiţia Imperiului Otoman; impunerea ocazională a legii religioase), dar acestea au fost respinse ca mici pete, care n-ar trebui lăsate să mânjească imaginea de ansamblu a Turciei.

 

Şi-atunci au izbucnit protestele din Piaţa Taksim. E bine-cunoscut faptul că planul transformării unui parc din vecinătatea Pieţii Taksim, aflată în centrul Istanbulului, într-un mall, n-a fost “adevăratul motiv” al protestelor, şi că, din spatele acestora, răzbătea o nelinişte mult mai profundă, ce sporea constant în intensitate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru protestele de la jumătatea lunii iunie, din Brazilia: declanşatorul lor a fost o mică creştere a preţului biletelor transportului în comun, dar acestea au continuat şi după ce măsura a fost anulată. Şi aici, protestele au erupt într-o ţară care – potrivit mass-mediei, cel puţin – se bucura de avantajele unui boom economic şi avea toate motivele să aibă încredere în viitorul său. În acest caz, protestatarii păreau să fie susţinuţi chiar de preşedintă, Dilma Rousseff, care s-a declarat încântată de evenimente.

Este esenţial să nu vedem protestele din Turcia doar ca pe o revoltă a unei societăţi civile seculare împotriva unui regim islamic autoritarist, sprijinit de o majoritate musulmană tăcută. Elementul care complică acest tablou este valenţa anti-capitalistă a protestelor: manifestanţii intuiesc faptul că fundamentalismul pieţei libere şi fundamentalismul islamic nu se exclud reciproc.  Privatizarea spaţiului public de către un guvern islamist ne demonstrează că cele două forme de fundamentalism pot lucra mână în mână: e un semn cât se poate de clar că mariajul “etern” între democraţie şi capitalism nu mai are mult până la divorţ.

La fel de important este să recunoaştem că manifestanţii nu urmăresc vreun scop “real”, uşor de identificat. Protestele nu sunt “cu-adevărat” împotriva capitalismului mondial, aşa cum nu sunt “realmente” nici împotriva fundamentalismului islamic, nici în favoarea libertăţilor civile şi a democraţiei, sau a unui lucru sau altuia în particular. În realitate, majoritatea celor care au luat parte la aceste proteste sunt conştienţi de existenţa unui sentiment fluid de disconfort şi nemulţumire ce susţine şi unifică diferitele cerinţe specifice. Încercarea de a înţelege aceste proteste nu este doar una epistemologică, în care ziarişti şi teoreticieni deopotrivă se zbat să le explice adevăratul conţinut; ci şi una ontologică, de definire a lucrului în sine, care se desfăşoară în interiorul fenomenului însuşi. Este aceasta doar o luptă împotriva unor administraţii corupte? Este ea una împotriva unui regim islamist autoritar? Este împotriva privatizării spaţiului public? Întrebarea rămâne deschisă, iar modul în care i se va răspunde va depinde de rezultatul procesului politic aflat acum în desfăşurare.

În 2011, când protestele izbucneau pe tot cuprinsul Europei şi Orientului Mijlociu, mulţi au susţinut că n-ar trebui tratate ca instanţieri ale unei unice mişcări mondiale, ci ca răspunsuri la situaţii specifice diferite. În Egipt, manifestanţii voiau exact lucrurile împotriva cărora protestau cei din mişcarea Occupy: “libertate” şi “democraţie”. Chiar şi între ţările musulmane existau diferenţe fundamentale: Primăvara Arabă din Egipt era un protest împotriva unui regim autoritar pro-occidental şi corupt; Revoluţia Verde din Iran, începută în 2009, se ridicase împotriva Islamului autoritarist. Nu-i greu de văzut de ce o asemenea particularizare a protestelor e pe placul apărătorilor statu-quo-ului: nu există o ameninţare la adresa ordinii mondiale ca atare, ci o serie de probleme locale distincte.

Capitalismul global este un proces complex, ce afectează diferite ţări în moduri diferite. Ceea ce uneşte aceste proteste, în toată diversitatea lor, este faptul că sunt reacţii la diversele aspecte ale globalizării capitaliste. Tendinţa generală a capitalismului global actual este către o mai mare expansiune a pieţei, îngrădirea treptată a spaţiilor publice, reducerea serviciilor publice (sănătate, educaţie, cultură) şi o putere politică din ce în ce mai autoritară. Acesta este contextul în care grecii protestează împotriva domniei capitalului financiar internaţional şi a propriului stat corupt şi ineficient, din ce în ce mai puţin capabil să le ofere chiar şi cele mai elementare dintre serviciile sociale. Şi tot acesta este contextul în care turcii protestează împotriva comercializării spaţiului public şi împotriva autoritarismului religios; în care egiptenii se opun unui regim susţinut de puterile occidentale; în care iranienii se ridică la luptă împotriva corupţiei şi a fundamentalismului religios, ş.a.m.d. Niciunul dintre aceste proteste nu poate fi redus la un singur subiect. Fiecare tratează o combinaţie specifică a cel puţin două subiecte de interes, unul economic (de la corupţie, la ineficienţa captialismului însuşi), celălalt politico-ideologic (de la cererea de democraţie, la cererea de renunţare la democraţia pluripartinică convenţională). Acelaşi lucru este valabil şi pentru Mişcarea de ocupare. Dincolo de abundenţa declaraţiilor (adeseori confuze), mişcarea a avut două trăsături de bază: în primul rând, nemulţumirea faţă de capitalism ca sistem, nu doar faţă de pervertirile sale locale; în cel de-al doilea, o conştientizare a faptului că forma instituţionalizată a democraţiei reprezentative pluripartite nu este pregătită să facă faţă exceselor capitaliste, ceea ce înseamnă, în esenţă, că democraţia trebuie reinventată.

Dar numai pentru că temeiul determinant al protestelor este capitalismul global nu înseamnă că singura soluţie este răsturnarea lui fără înconjur. Aşa cum nici alternativa pragmatică la această mişcare, adică tratarea fiecărei probleme în parte şi aşteptarea venirii unei transformări radicale, nu se dovedeşte a fi fezabilă, căci ignoră realitatea fundamentală a inconsistenţei capitalismului însuşi: libertatea pieţei merge mână în mână cu sprijinul american pentru proprii agricultori; predicarea democraţiei vine la pachet cu sprijinul acordat Arabiei Saudite. Iar această inconsistenţă structurală deschide un spaţiu pentru intervenţia politică: oriunde sistemul capitalist global este forţat să îşi încalce propriile reguli, apare ocazia de a insista asupra respectării acestora. A cere consistenţă în acele puncte strategice în care sistemul nu-şi poate permite să fie consistent, înseamnă a pune presiune asupra întregului sistem. Arta politicii stă în a formula solicitări care, deşi profund realiste, lovesc chiar în inima ideologiei hegemonice, ducând la schimbări mult mai radicale decât cele cerute iniţial. Astfel de solicitări, deşi fezabile şi legitime, sunt, practic, imposibil de satisfăcut. Iniţiativa lui Obama de instituire a unui sistem universal de asigurări de sănătate a fost un astfel de caz, de-asta a şi suscitat reacţii atât de violente.

O mişcare politică începe cu o idee, un ţel de urmat, dar, în timp, ideea suferă o transformare profundă – nu doar o acomodare tactică, ci o redefinire fundamentală – pentru că ea însăşi devine parte a procesului: ajunge să fie supradeterminată.* Să zicem că oamenii au unele revendicări referitoare la justiţie, poate sub forma solicitării abrogării unei anume legi. Odată ce devin profund implicaţi, îşi dau seama că e nevoie de mult mai mult decât ce solicitaseră iniţial pentru a avea parte de o justiţie autentică. Problema constă în a defini cu precizie în ce constă, de fapt, acest “mult mai mult”. Perspectiva liberal-pragmatică este că problemele pot fi rezolvate gradual, una câte una: “Oamenii mor chiar acum în Ruanda, aşa că, hai să uităm de lupta noastră anti-imperialistă şi să împiedicăm masacrul”; sau: “Trebuie să luptăm aici şi acum împotriva sărăciei şi a rasismului, nu să aşteptăm prăbuşirea ordinii capitaliste mondiale.” John Caputo avea o argumentaţie similară în After the Death of God (2007):

“Aş fi cum nu se poate mai încântat dacă politicienii de extrema-stângă din Statele Unite ar fi capabili să reformeze sitemul şi să ofere asistenţă sanitară universală, o redistribuţie mai echitabilă a averilor printr-o modificare a codului fiscal, un control mai strict asupra finanţării campaniilor electorale, mai multă putere alegătorilor, un tratament mai uman pentru lucrătorii migranţi şi o politică externă multilaterală, care să integreze cu adevărat puterea americană în comunitatea internaţională, etc., adică să intervină asupra capitalismului prin intermediul unor reforme serioase, cu repercursiuni profunde…Dacă după toate astea, Badiou şi Zizek încă se mai plâng că un Monstru pe nume Capitalism continuă să ne bântuie, aş fi înclinat să-l întâmpin cu un căscat.”

Problema, aici, nu este concluzia lui Caputo: daca s-ar putea obţine toate astea în cadrul capitalismului, de ce n-am rămâne acolo? Problema este premisa de la care porneşte, anume, că e posibil să obţii toate astea în cadrul capitalismului mondial actual. Şi dacă toate disfuncţiile capitalismului enumerate de Caputo nu sunt doar perturbări contingente, ci necesităţi structurale? Dacă visul lui Caputo nu este altceva decât visul unei ordini capitaliste universale fără simptomele sale caracteristice, adică fără punctele critice prin care “adevărul său reprimat” poate ieşi la iveală?

Protestele şi revoltele de azi sunt alimentate de această combinaţie de cereri suprapuse, care dă seama şi pentru forţa lor: luptă pentru democraţie (normală, parlamentară), împotriva unor regimuri autoritare; împotriva rasismului şi a sexismului, îndeosebi când acestea sunt îndreptate împotriva imigranţilor şi a refugiaţilor; împotriva corupţiei în politică şi afaceri (poluarea industrială a mediului, etc.); pentru statul bunăstării şi împotriva neoliberalismului; pentru noi forme de democraţie care trec dincolo de ritualurile pluripartidismului. În aceeaşi măsură, ele pun sub semnul întrebării sistemul capitalist ca atare, încercând să menţină vie ideea posibilităţii unei societăţi dincolo de capitalism. Două capcane trebuie evitate în cazul de faţă: falsul radicalism (“ceea ce contează cu adevărat este abolirea capitalismului parlamentar-liberal, toate celelalte lupte sunt secundare”), dar şi falsul gradualism (“acum trebuie să luptăm împotriva dictaturilor militare şi pentru drepturi democratice de bază, toate visurile legate de socialism trebuie, pentru moment, abandonate”). În acest punct, nu-i nicio ruşine să readucem în discuţie distincţia maoistă între antagonismele principale şi secundare, între cele care contează mai mult la final şi cele care domină prezentul. Sunt situaţii în care a insista asupra antagonismului principal înseamnă a rata ocazia de a da o lovitură importantă în lupta generală.

Numai o politică ce ia în considerare complexitatea supradeterminării merită să primească numele de strategie. Când ne alăturăm unei lupte specifice, principala întrebare pe care trebuie să ne-o punem este: cum va afecta participarea sau renunţarea noastră la această luptă celelalte mişcări paralele? Regula generală este că, atunci când o revoltă împotriva unui regim semi-democratic şi opresiv începe, cum s-a întâmplat în Orientul Mijlociu, în 2011, e uşor să mobilizezi largi mase de oameni cu sloganuri – pentru democraţie, împotriva corupţiei, etc. Dar nu va trece mult timp şi vei fi pus în faţa unor alegeri dificile. Odată îndeplinit scopul iniţial al mişcării, ajungem să ne dăm seama că ceea ce ne deranja de fapt (lipsa noastră de libertate, umilinţele, corupţia, lipsa de perspective) persistă sub o altă înfăţişare, ceea ce ne obligă să recunoaştem că scopul însuşi era defectuos. Asta ar putea însemna să realizezi că democraţia însăşi poate fi o formă de “lipsă de libertate”, sau că trebuie să ceri mai mult decât simpla democraţie politică: viaţa socială şi economică trebuie la rândul lor democratizate. Pe scurt, ceea ce am luat la început drept eşecul nostru de a aplica un principiu nobil (libertatea democratică) este, de fapt, un defect inerent al principiului însuşi. Această constatare – că eşecul poate fi inerent principiului pentru care luptăm – este un mare pas în educaţia noastră politică.

Reprezentanţii ideologiei dominante îşi scot la bătaie întregul arsenal pentru a ne împiedica să ajungem la această concluzie radicală. Ne spun că libertatea democratică nu e lipsită de responsabilităţi, că are un preţ, că e imatur să aşteptăm prea mult de la democraţie. Într-o societate liberă, zic ei, trebuie să ne comportăm ca nişte capitalişti care investesc în propriile vieţi: dacă nu reuşim să facem sacrificiile necesare sau dacă eşuăm în alte privinţe, numai noi suntem de vină, nu altcineva. Într-un sens mai direct politic, în exterior, SUA a urmat cu tenacitate o politică de limitare şi control al daunelor prin canalizarea revoltelor populare în forme parlamentar-capitaliste acceptabile: în Africa de Sud după apartheid, în Filipine după căderea lui Marcos, în Indonezia după Suharto, etc. De-abia de-aici începe politica propriu-zisă: întrebarea este cum să mergi mai departe după ce primul şi cel mai entuziasmant val de schimbare a trecut, cum să faci următorul pas fără să cazi pradă tentaţiei “totalitare”, cum să treci de Mandela fără să devii Mugabe?

Cam ce-ar însemna asta într-un caz concret? Haideţi să comparăm două ţări învecinate, Grecia şi Turcia. La prima vedere, ar putea părea complet diferite: Grecia este prinsă într-o politică de austeritate ruinătoare, în vreme ce Turcia se bucură de un boom economic, care o transformă treptat într-o nouă superputere regională. Dar dacă fiecare Turcie îşi generează şi conţine propria Grecie, propria sa insulă a damnaţilor? După cum zicea Brecht în Elegiile sale Hollywoodiene:

Satul Hollywood a fost proiectat potrivit ideii

Pe care oamenii din aceste locuri şi-o făcuseră despre rai.

După ei, chiar dacă voia şi iad şi rai, Dumnezeu

Nu trebuia să creeze două aşezări distincte,

Ci doar una: raiul. Pe care

Cei lipsiţi de faimă şi bani

Il pot folosi drept iad.

Idee care descrie destul de bine şi “satul global” de azi: aplicaţi-o la Qatar sau Dubai, terenuri de joacă ale celor bogaţi, care depind de condiţii de muncă aproape sclavagiste pentru imigranţi. O privire mai atentă dezvăluie similitudini fundamentale între Turcia şi Grecia: privatizarea, îngrădirea spaţiului public, distrugerea serviciilor sociale, ascensiunea politicilor autoritariste. La un nivel elementar, manifestanţii greci şi turci sunt angajaţi într-una şi aceeaşi luptă. Singura cale reală ar fi coordonarea celor două lupte, respingerea tentaţiilor “patriotice”, abandonarea inimiciţiei istorice dintre cele două ţări şi căutarea unui teren comun, pe care s-ar putea construi o nouă solidaritate. Viitorul protestelor ar putea depinde de asta.

*În prefaţa sa la Contribuţii la critica economiei politice, Marx scria (în cea mai proastă manieră evoluţionistă a sa) că umanitatea nu-şi asumă decât sarcini pe care e capabilă să le rezolve. Şi dacă am întoarce această afirmaţie pe dos şi-am spune că umanitatea nu-şi asumă decât sarcini pe care nu le poate rezolva, declanşând, prin aceasta, un proces imprevizibil, pe parcursul căruia sarcina însăşi este redefinită?

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.