Ne vom întoarce la situaţia din anii ’20: „război de poziţie” în Vest şi „război de manevră” în Est

Vasile Ernu în dialog cu sociologul rus Boris Kagarlitsky.

Aşa cum am promis, încercăm să invităm din cînd în cînd intelectuali din ţările vecine care să ne ofere reflexiile lor sub forma de texte sau interviuri. Recent, l-am avut invitat pe cunoscutul filosof maghiar, plecat din România,  G.M. Tamás. Vom tot publica texte de-ale lui. Acum îl avem invitat pe cunoscutul sociolog rus, dizident şi directorul Institutului globalizării din Moscova, Boris Yiulevici  Kagarlitsky. Este un intelectual mai special şi cu siguranţă are ce ne spune. În viitor veţi putea citi aici mai multe texte scrise de el pe diverse probleme politice, sociale şi economice. Sperăm ca în următoarea perioadă să avem invitaţi şi intelectuali din Ucraina, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Bulgaria, Polonia etc., ţări vecine care se confruntă cu probleme asemănătoare, dar care au intelectuali de marcă care se pare că au alte soluţii decît cele ale intelectualilor de pe la noi. (Vasile Ernu)

 Vasile Ernu: – Boris Yiulevici, înainte de a purcede la discuţie, v-aş ruga să vă faceţi o scurtă prezentare – pentru publicul românesc, care e cam departe de Rusia, şi care nu cunoaşte nici activitatea şi nici personalitatea Dvs..

 Boris Kagarlitsky: Din anul 2007 sunt directorul Institutului globalizării şi mişcărilor sociale (prescurtat: IGSO), despre care se poate spune că este „cel mai bun think tank de stânga” din Rusia – deoarece, este singurul, altul nu mai este…Dar până în acel moment, până să devin director, am fost autor de cărţi samizdat, deţinut politic, poştaş, deputat în Consiliul municipal al Moscovei, am fost arestat în anul 1993, de către noua putere, deja anti-comunistă, am activat în mişcarea sindicală, în sfera Academiei de Ştiinţe, am condus departamentul de politică al publicaţiei Novaya Gazeta, ziarul de frunte al opoziţiei ruse. Incepând cu anii 2000, am scris multe cărţi în limba engleză şi rusă (chiar în această ordine, căci până la începutul lui 2000 cărţile mele nu au fost editate în limba rusă). Amuzant este faptul că în 1982 mi s-a adus acuzaţia de „activitate anti-sovietică”, iar în 1993 fusesem arestat ca „apărător al puterii sovietice”. Dar pot afirma că nu mi-am schimbat niciodată convingerile, lucru care poate fi verificat prin alăturarea publicaţiilor mele din diferite epoci. Mereu am pledat pentru democraţia socialistă, precum şi pentru apărarea intereselor clasei muncitoare.

 Vasile Ernu:  Boris Yiulevici, sunteţi recunoscut în Rusia nu doar ca politolog şi analist politic, ci şi ca teoretician proeminent al mişcării de stânga. Care e starea gândirii de stânga în Rusia contemporană? Nu consideraţi că între gândirea de stânga şi practicile stângismului se cască, în Rusia cel puţin, o prăpastie de proporţii? Deşi fenomenul nu se întîmplă doar în Rusia. În România lucrurile stau la fel.

 Boris Kagarlitsky: A vorbi despre criza gândirii stângiste e o banalitate. Deşi, din păcate, banalităţile tocmai de accea devin un loc comun, pentru că reflectă o stare de lucruri obiectivă; alta e discuţia – cât de amplă este această reflecţie, şi din ce unghi se face aceasta. Prin urmare, reflecţia stângii e în criză, dar nu e doar în Rusia, ci în lumea întreagă. Persistă întrebarea: ce a generat această criză. Epuizarea ideilor teoretice de la începuturi, a paradigmelor de analiză? Nu cred. O criză metodologică substanţială a marxismului a avut deja loc în anii ’50, dar aceasta a fost depăşită pe de o parte prin intermediul lucrărilor de orientare marxisto-freudiene ale „Şcolii de la Frankfurt”, iar pe de alta, de istoriografia politică şi economică, de cercetările „Şcolii de analiză a sistemului mondial”. Criza actuală nu este o criză a teoriei, ci tocmai a practicii. Decăderea organizaţiilor politice de stânga, demoralizarea mediilor intelectuale care erau în legătură directă cu cele dintâi, recluziunea meditaţiei marxiste în ghetto-ul academic, de unde a încercat, şi nu fără succes să iasă, la începutul anilor ’60, în sfîrşit – transformarea structurii sociale a capitalismului contemporan, care se răsfrânge şi asupra repartizării forţelor de clasă, toate acestea au condus la decăderea politicii de stânga. Iar gândirea de stânga tocmai de accea e şi preţioasă că nu poate şi nici nu trebuie să evolueze în afara practicilor politice. Un impuls important spre renaşterea ideologiei de stânga l-a provocat mişcarea „antiglobalistă” la hotarul dintre deceniul 1990-2000, în calitate de răspuns dat prăbuşirii „vechilor” partide de stânga, precum şi disipării mişcării „noilor stângişti”. Dar protestul antiglobalist s-a arătat incapabil să se organizeze politic (dacă nu punem la socoteală tot felul de forumuri şi coaliţii informale). Tocmai de acceea nu a reuşit să dea un răspuns unei întrebări esenţiale a filosofiei politice de stînga – despre subiectul transformărilor sociale.

 Situaţia actuală din Rusia oglindeşte tendinţele generale din Europa şi din lume. Nu e nici mai rea, nici mai îmbucurătoare. În mod paradoxal, dealtfel, ea îşi are avantajele sale, căci e legată de prăbuşirea vieţii politice şi a instituţiilor acesteia. Cîmpul politic din Rusia e „igienizat” de aşa manieră de către puterea dominantă, încît nu doar politica de stînga e inexistentă, ci lipseşte cu desăvîrşire însăşi politica. De aici se poate deduce următorul lucru: în cazul apariţiei unei crize de sistem, forţele de stînga nu vor fi nevoite să-şi facă loc prin hăţişul sistemic al organizaţiilor şi instituţiilor „societăţii civile”, lucru ce stăvileşte inevitabil activitatea mişcării de stînga din Occident. Dimpotrivă, poate obţin şansa să devină un element crucial în procesul de constituire a unei vieţi social-politice. Ne vom întoarce din nou la situaţia descrisă de Antonio Gramsci în anii ’20: „război de poziţie” în Occident şi posibilitatea unor spargeri radicale a frontului printr-un „război de manevră” în Răsărit. Nu ştiu dacă această concluzie este aplicabilă şi în cazul României, dar mi se pare că se potriveşte mai mult sau mai puţin tuturor ţărilor fostului bloc sovietic, poate doar cu excepţia Cehiei şi Ungariei. Corespunzător, „războiul de manevră” solicită abilităţi în plus de la „conducători” – liderilor politici, intelectualilor şi ideologilor. Din acest punct de vedere nu ne prea putem lăuda cu succesele. Dar, probabil, noua situaţie politică va scoate la lumină nume şi experienţe inedite.

 Vasile Ernu: – Ca un om de stânga şi fost dizident, care este opinia Dvs. despre proiectul URSS. Ce a însemnat acesta pentru Dvs.? Şi-a atins acesta scopurile sau s-a consumat în fapt sub forma unui mare fake , a unei imense iluzii?

 Boris Kagarlitsky: Chestiunea despre existenţa claselor în URSS, precum şi locul acesteia în contextul istoriei universale a captat cu precădere minţile intelectualilor de stânga ale Estului, precum şi gândirea de tip marxist, în Occident. După 1991 discuţia aceasta a intrat într-un declin, spre dezamăgirea tinerilor stângişti, care nu au apucat să participe la dezbaterile subterane ale anilor ’70, şi la cele din zorii deceniului opt. Un istoric cunoscut, redactorul revistei „Skepsis”, Serghei Soloviev, deplângea faptul că discuţiile nu au fost duse la bun sfârşit, nu au avut o finalitate. Propriile mele concepţii în această chestiune, mai ales după disiparea URSS, au devenit mai puţin acute. La finele anilor ’70, când am aderat la grupul „Variante”, format de Pavel Kudiukin şi Andrei Fadeev, m-a atras în mod special concepţia despre tipul etatocratic de producţie, prezentat în literatura oficială de un alt dizident de stânga (devenit între timp unul acceptat de regimul autoritar), Marat Ceşkov. Ideea lui Ceşkov pleda pentru definirea unui nou tip de producţie, care apare în siajul dintre capitalism şi socialism, denumit de el prin conceptul etatocraţie (de la fr. État). Ceşkov nu a riscat să numească acest fenomen drept o „metodă de producţie”. El sublinia că acest tip de societate este în bună măsură fără clase sociale, şi că, în esenţă, funcţionează doar două „comuniuni cu determinare socială” – elita birocratică, mai exact etatocratică, şi populaţia muncitoare. Cornelius Kastoriadis expune o viziune similară, utilizând termenul de „statocraţie” (de la eng. State). Curios de subliniat în acest context este că deşi Castoriadis este un autor francofon folosea un lexic englezesc, iar rusul Ceşkov aplica o terminologie franceză.

În anii ’70 concepţia etatocratică era foarte la îndemână ca model explicativ. Dar au apărut două probleme. Ea este statică. Prima problemă defineşte faptul că teoria nu explică rolul istoric al URSS în contextul trecerii de la capitalism la socialism. Acest pasaj a eşuat în Rusia Sovietică – este un fapt istoric univoc, iar acest eşec nu a vut loc în 1991, când s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, ci mult mai devreme, posibil chiar în anii ’20, când metodele socialiste ale regimului revoluţionar au fost puse în slujba procesului modernizării, şi nu invers. Eşecul URSS şi restaurarea capitalismului sunt o urmare a acestei inversări. Totuşi, este evidentă tentativa construcţiei socialismului, iar geneza revoluţionară a acesteia nu poate fi pusă sub semnul îndoielii; numeroase metode şi soluţii, specifice URSS, se leagă în mod evident de perspectivele teoretice ale socialismului – prezente în practicile noului stat. Alexandr Şubin susţine că în URSS nu a existat socialism, ci doar industrializare şi un stat social. Este foarte just, doar că statul social în versiunea sa apuseană a apărut sub influenţa covârşitoare (şi impactul) a experienţei sovietice şi, în mare măsură, ca un „efect colateral” al tentativei de a construi socialismul. Altfel spus, acesta era un „altoi” de elemente socialiste la sistemul capitalist. Astfel de simbioze istorice sunt cunoscut şi mai devreme în epoca modernă (încă nu e capitalism – dar nu e nici feudalism), despre aceste lucruri scriu o carte, care se va intitula: „De la imperii spre imperialism”. Dar ca să ne întoarcem la tema noastră, apare întrebarea despre locul „proiectului URSS” în istoria tentativelor trecerii de la capitalism la socialism. La această chestiune, teoria etatocratică nu ne oferă practic nici-un răspuns, mai precis – vine cu o constatare, potrivit căreia un astfel de sistem a fost rezultatul compromiterii proiectului revoluţionar, socialist.

 A doua problemă indicată de Ceşkov însuşi, se referă la instabilitatea şi caracterul nedesăvârşit al sistemului etatocratic. El vedea această nedesăvârşire mai degrabă logic. Practica istorică a arătat că descompunerea acestei formaţiuni s-a produs nu doar la nivel logic, ci chiar în politica reală. Poate că de aceea apăruse necesitatea totalitarismului – pentru a „fixa” această instabilitate, acest interval intermediar, tranzitoriu. Pe măsură ce societatea industrială şi de consum se dezvolta, se producea şi o stabilizare a grupurilor sociale şi a claselor – conducând la descompunerea „comuniunilor” etatocratice. Ca rezultat, am primit înapoi clasele de bază ale sistemului burghez, chiar dacă într-o formă oarecum modificată. Birocraţia a stimulat reapariţia burgheziei, iar muncitorul recade la statutul de proletariat. Dar nici burghezia, nici proletariatul nu mai posedă aceeaşi natură „clasică”, deoarece epoca capitalismului industrial din epoca clasică a dispărut în trecut, iar rezultatul este că deopotrivă cu procesul reapariţiei claselor, „normale” pentru epoca burgheză, cu întregul set de transformări specifice epocii „postindustriale”, acestora li se adaogă şi efectele sociale şi culturale, generate de descompunerea sistemului sovietic. Mai deschid o paranteză. Atunci când aduc vorba despre perioada postindustrială, nu mă refer câtuşi de puţin la miturile neghioabe inventate de teoreticienii „postindustrialismului” sau ai „societăţii informaţionale”. Capitalismul a rămas capitalism, iar economia mondială a rămas în esenţa sa profund industrială – de aici decurge întregul set de contradicţii şi crize pe care le suportăm astăzi. Doar baza tehnologică, sistemul informaţional, diviziunea muncii şi structura socială a capitalismului s-au transformat în mod radical, în comparaţie cu epoca industrială din trecut. Iar acest fapt chiar trebuie luat în calcul.

 Vasile Ernu: – Mai e actual, din punctul Dvs. de vedere, proiectul comunist? Mai poate redeveni actual? Ce ne-ar propune astăzi?

 Boris Kagarlitsky: Proiectul comunist este mai actual ca niciodată, întrucât fără el nu se poate intra în epoca postindustrială reală. În deplin acord cu ideea lui Marx despre contradicţiile puterilor productive şi a relaţiilor de producţie, observăm că tehnologiile informaţionale nu se prea înscriu confortabil în tiparele legăturilor de proprietate, specific burgheze, folosirea acestora este deformată, se reduce la structuri corporatiste şi la logica profitului. Întreaga discuţie despre „piraterie” şi „proprietatea intelectuală” oglindeşte de fapt esenţa îmbătrânirii capitalismului ca societate, care nu poate convieţui cu noile tehnologii tot de el generate, precum şi cu posibilităţile multiple oferite de acestea. Cu toate acestea, rămân nesoluţionate alte contradicţii rămase reziduale, dintr-o perioadă anterioară, pre-capitalistă. Ar fi hilar, în duhul lui Kautsky[1], să încercăm să soluţionăm această situaţie eşalonat, în etape. Experienţa lui 1917 a demonstrat – şi asta este lecţia ei majoră, că saltul spre viitor, anume tentativa creativităţii sociale inovatoare face posibilă depăşirea bolilor devenite endemice şi a contradicţiilor, rămase moştenire din trecut. În acest sens, deschiderea ideii comuniste spre folosirea concretă a resurselor în scopuri necomerciale (de la pământuri la cunoaştere şi informaţie), se întâlneşte cu patosul transformărilor revoluţionare, cu care această idee este strâns unită. Chiar dacă „proiectul” în formula sa iniţială nu a fost o reuşită, imboldul transformator, impulsul schimbărilor creatoare, pe care le vădeşte lumii, în sine este foarte preţios. Desigur, îmi veţi reaminti despre represiuni, despre mulţimea jertfelor. Şi veţi avea dreptate, memoria este tragică. Dar oare perioadele conservatoare ale istoriei nu sunt însoţite de numeroase carnagii, iar acestea, din punctul de vedere al progresului social care duce la descătuşarea personalităţii, sunt absolut nejustificate. Golodomor[2] a existat şi în India, condusă de Imperiul Britanic de-a lungul întregii sale istorii, chiar şi în secolul XX, dar acesta nu era perceput ca un „eveniment” în conştiinţa publică, engleză sau indiană, pentru că era considerat o „normă”. Ca să nu mai amintesc aici despre fascism sau de atrocităţile din Rwanda, petrecute pe fundalul unor reforme neo-liberale. Scopurile măreţe nu justifică masacrele, este un lucru limpede. Dar cum rămâne cu criminalitatea cotidiană, care se întâmplă pur şi simplu, care nu urmăreşte nici-un scop major?    

Vasile Ernu: – Cum percepeţi prăbuşirea Imperiului Sovietic? Ce a însemnat aceasta personal pentru Dvs., şi ce atitudine aveţi faţă de formaţiunile teritorial-naţionale apărute pe teritoriul noii Rusii?

Boris Kagarlitsky: Uniunea Sovietică nu a fost un imperiu. Cetăţenii Uniunii erau egali în drepturi, iar teritoriul său a fost condus după legi unice şi potrivit unui canon administrativ unic. Statele apărute pe teritoriul acesta, da, au anumite particularităţi specifice unor minuscule imperii, inclusiv Rusia. Dar nu e cazul să supralicităm aceste trăsături imperiale. Întreaga discuţie despre ultimul imperiu nu e decât un exemplu tipic al activităţii demagogilor şi al propagandiştilor liberali, care ţintesc să devieze dezbaterea de la adevărata temă: restaurarea capitalismului şi jugularea statului social. Ascensiunea naţionalismului etnic arată efectul decăderii/prăbuşirii statului social, iar indirect este cauza dărâmării sistemului educaţional, care-i era subordonat. Acolo unde statul social funcţionează, reacţionează şi mecanismul integrării grupurilor şi indivizilor într-o societate civilă, iar diferenţele culturale, religioase şi etnice nu devin prilej pentru conflicte politice. Imediat ce logica statului social se gripează, apar disfuncţionalităţile amintite. Iar procesul capată o logică aparte, proprie. Pe scurt spus, chiar şi un regres insignifiact pe câmpul statului social poate atrage conflicte religioase şi tensionarea relaţiilor etnic-naţionale.

Vasile Ernu: – Lucraţi mult pe teoria despre Centru şi periferie, precum şi pe conceptul de „Imperiu periferic”. Povestiţi-ne despre acestea. În ce anume constă procesul redistribuirii resurselor între ţările aparţinând centrului şi cele periferice?

Boris Kagarlitsky: Ei bine, teoria despre centru şi periferie nu-mi aparţine, ea fusese formulată de generaţiile anterioare de teoreticieni ai analizei „sistemului economic mondial”: Immanuel Wallerstein, Samir Amin, Andre Gunder Frank, Giovanni Arrighi care, la rândul lor, se bazau pe scrierile Rozei Luxembourg, deşi nu aminteau prea des de contribuţia acesteia. Mai des îl citau pe economistul Nikolai Kondratiev, care nu a fost prea explicit în formulările sale, dar a oferit o minunată schemă statistică, care probează succesiunea „undelor lungi” globale în istoria capitalismului. Un alt economis rus, care a lucrat în această direcţie, Mihail Pokrovsky, a rămas practic un anonim. În volumul „Imperiul periferic”[3] am încercat să restabilesc adevărul intelectual şi să arăt importanţa ideilor lui Pokrovsky pentru înţelegerea capitalismului. Acelaşi subiect îl reiau şi în cartea „De la imperii spre capitalism”, în încercarea de a demonstra că vederile lui Pokrovsky asupra contradicţiilor dintre interesele de piaţă şi a capitalului de producţie sunt importante nu doar pentru înţelegerea istoriei ruseşti, ci şi a celei occidentale. 

În general, elementul slab în studiile şcolii „sistemului economic mondial” este neînţelegerea rolului Rusiei, dar şi al Imperiului Otoman. Aceste două imperii s-au văzut cumva ocultate. Nu din cauza faptului că istoria acestora contrazicea teoriile generale ale teoreticienilor, ci pur şi simplu din cauza insuficenţei datelor avute la dispoziţie. Este adevărat că dacă reanalizăm istoria rusă prin prisma analizei „sistemului economic mondial” începem să înţelegem cumva altfel Rusia, dar desluşim diferit şi multe aspecte ale evoluţiei întregului sistem global. Acesta era scopul atunci când am scris „Imperiul periferic”. În ce priveşte Imperiul Otoman, i-am dedicat câteva pagini în cartea „De la imperii spre capitalism”, dar, sper, să avem în viitor acces şi la lucrările istoricilor turci, care vor suplini lacunele existente, petele albe. Poate că astfel de scrieri deja există, dar nu ştim de ele, pentru că încă nu au fost traduse în limbi de circulaţie.

Înţelegerea capitalismului ca sistem global unitar demonstrează că nu există „subdezvoltare”, mai exact, aceasta nu poate fi depăşită prin imitarea traseului parcurs anterios de ţările burgheze, mai avansate. Sistemul funcţionează ca un tot întreg, astfel încât performanţele unora echilibrează problemele altora, iar aceştia nu pot exista în mod separat. Întrebarea care se configurează în faţa teoreticienilor analizei sistemului mondial este să determine fundamentul general al logicii redistribuirii resurselor. Din istorie ştim că formele acestei redistribuiri între centru şi periferie s-au schimbat constant, uneori – de o manieră radicală. Eforturile susţinute ale ţărilor marginale de a forţa procesele de industrializare, imitând modelul occidental, nu au condus nicidecum spre o independenţă a deciziilor, dimpotrivă, au determinat o nouă fază a redistribuirilor, conducând inclusiv spre exportul de capital din ţările periferice spre cele centrale (exemplele clasice ale contemporaneităţii – înstrăinările de capital din India, Brazilia, Rusia către Europa apuseană). Din punctul meu de vedere, elementul-cheie al mecanismului de redistribuire este strâns legat de acumulările de capital. Pentru eficienţa acestor acumulări de capital este nevoie ca acesta să fie centralizat. Centre trebuie să fie câteva – altfel nu va exista concurenţă, dar nu pot fi nici prea numeroase, căci se vor crea premizele atomizării. Singura strategie care lucra în răspăr cu această logică, ca să ne folosim de un termen al lui Amin, este de-linking, decuplarea. Uniunea Sovietică era decuplată de la dinamica procesului mondial al acumulării, tocmai de aceea reuşise să-şi orienteze resursele spre propria modernizare. La fel s-a întâmplat şi în ţările est-europene, în China până la mijlocul anilor 1990, chiar şi în Coreea de Sud. Iată lista modernizărilor reuşite.               

Vasile Ernu: – Una din temele mele preferate este piaţă vs. inovaţie. Deşi există un clişeu notoriu, precum că piaţa este inseparabilă de ideea de inovaţie, Dvs., susţineţi că piaţa este regresivă, anti-inovaţie (şi vă susţin în acest demers). Care vă sunt argumentele?

Boris Kagarlitsky: Tema „inovaţiilor” este aprioric necorespunzător formulată. Din ce motiv apare acest cuvânt? Descoperirile ştiinţifice au existat dintotdeauna, după cum bine se ştie, de pe vremea inventării roţii. Este una din marile descoperiri, cum a fost şi inventarea compasului, a prafului de puşcă, a papirusului, a scrierii, a pergamentului şi altor obiecte şi tehnologii, care au revoluţionat societăţile, fără stimuli de piaţă. În constrast cu acestea, prea puţine descoperiri s-ar fi făcut fără sprijinul statului – începând cu numita deja scriere până la Internet, toate sunt impulsionate de structurile statului, sau de susţinerea financiară a acestuia. Excepţie face perioada de la finele secolului al XVIII până la debutul celui de-al XX-lea veac, când persoane private investeau bani în cercetări tehnologice. Desigur, aceasta se întâmpla doar pentru că atunci cercetările nu erau prea costisitoare şi se puteau realiza prin intermediul unor mici grupuri sau chiar de savanţi-individuali, precum Edison, James Watt sau Tesla. Acum aceste lucruri sunt deja cu neputinţă. Pe măsură ce piaţa neoliberală strâmtorează tot mai mult statul social, urmărim şi decăderea gândirii savante. În ultimii 30 de ani în domeniul producţiei se observă un proces regresiv – munca ieftină substituie tehnologia. De pildă, robotizarea s-a pomenit în condiţiile economiei de piaţă lipsită de perspective. Toate tehnologiile de care ne folosim acum au fost elaborate în cadrul programelor militar-industriale şi ştiinţifice încă din anii ’60 şi începutul deceniului următor – reconvertite acum pentru piaţă. Revoluţia tehnologică a anilor ’90 a revoluţionat consumul şi aproape că nu a atins producţia. Ca să fiu mai exact, a atins-o în sensul că a stimulat apariţia condiţiilor informaţionale, şi a iniţiat acţiuni îndreptate împotriva sindicatelor, şi mai ales a contribuit la translarea producţiei către ţări cu o mână de lucru mai ieftină. Exact în acest moment, în locul cuvântului „descoperire” apare vocabula „inovaţie”. Prin aceasta se desemnează orice lucru nou care se poate comercializa pe piaţă. De pildă, mai înainte un set de creioane colorate pentru copii includea doar pe cele care conţineau culorile esenţiale, ale curcubeului, acum aceste seturi adună câteva zeci de nuanţe ale acestora. Copilul nu are nevoie de aşa ceva. Majoritatea creioanelor nu sunt folosite. Nu au nevoie de acestea nici pictorii de profesie, căci ei ştiu ca maximum de efect se poate obţine folosind taman culorile de bază. Dar în calitate de marfă acest set numeros de creioane este o reuşită, comercializarea lui e un succes. Cele câteva zeci de culori intermediare şi de nuanţe sunt elaborate de cineva, ele trebuie şi testate. Cam astfel arată economia inovatoare.

Uneori se ajunge chiar la absurd. În Volgograd[4] s-a construit de curând un pod dansant. S-au folosit, desigur, cele mai inovatoare tehnologii. Acum podul pe neaşteptate a început să se legene, iar partea carosabilă e toată numai valuri. E foarte frumos, dar să rulezi cu maşina pe el nu este de dorit. Efectul dansului, se înţelege, nu fusese planificat. Dar dacă factorii responsabili locali ar fi mai perspicace, în loc să se scuze în faţa participanţilor la trafic, şi să caute vinovaţi, ar declara tărăşenia asta drept inovaţie. Doar în lume nicăiei nu există un pod dansant, iar noi, iată, avem. La urma-urmelor, cine va avea nevoie să traverseze Volga alături de acesta este cel vechi, conservator, deloc inovator.

Cu acelaşi succes putem face o simbioză între fierul de călcat şi radio, sau între laptop şi föen. Cu siguranţă astfel de inovaţii vor fi pe placul unor femei de afaceri (doar laptopurile se încălzesc, şi de ce să nu se folosească cu folos şi spor energia degajată!). Prin intermediul unei campanii de marketing foarte bine puse la punct se va reuşi comercializarea acestor produse cu maximum de profit, recuperând investiţiile pentru elaborarea acestei tehnologii. Doar că această invenţie nu va aduce nici-un folos public.

Logica proiectelor inovatoare este orientată cu precădere spre piaţă, nicidecum spre folosul public. Din perspectiva aceluia din urmă, importantă nu e noutatea tehnologică în sine, ci capacitatea acesteia de a soluţiona o problemă concretă, de cât mai mulţi ştiută, şi clară pentru toată lumea. De aceea, tocmai economia inovatoare a rămas descurajator de conservatoare în ultimii ani (ea caută şi propune soluţii noi de a refolosi idei tehnologice şi ştiinţifice demult cunoscute), în timp ce logica binelui comun pare să aducă, parcă sub forma unor efecte colaterale, neplanificate, neaşteptate – descoperiri euristice care schimbă caracterul economiei şi a lumii în general.

Vasile Ernu: –  Dar în ce constă eşecul globalizării despre care vorbiţi? Să însemne neapărat acest eşec, şi în mod obligatoriu, o înfrângere a capitalismului?

Boris Kagarlitsky: Nicidecum, nereuşita globalizării nu atrage după sine eşecul capitalismului, deşi chestiunea limitelor capitalismului este absolut legitimă. Conflictul din jurul „proprietăţii intelectuale” este exemplar în acest sens. Noile posibilităţi tehnologice demolează vechile reguli, norme, le fac cu totul absurde. Dar sistemul reacţionează la acest efect prin limitări dure, prin interdicţii, prin tentative de a le implementa prin represiuni. Astfel, sistemul îşi semnează sentinţa propriei distrugeri – complete sau parţiale.

În ceea ce priveşte globalizarea, ea e legată de istoria capitalismului, care începând cu secolul al XVI-lea a reprezentat o alternanţă de perioade. Cu adevărat impresionantă, şi care a avut o scară mult mai amplă decît cea de azi, a fost globalizarea din era Marilor descoperiri, din era imperialismului. Istoricii aduc dovada că dimensiunile economice şi importanţa comerţului extern „occidental”, a tranzacţiilor financiare internaţionale, şi a altor parametri ai globalizării din amurgul secolului al XVI-lea şi de la începutul secolului XX, şi cele din jurul lui 2000 – sunt comparabile. Ba chiar cele vechi le depăşesc pe cele actuale ca amploare. Aceste eforturi se încheiau, iremediabil prin secarea pieţelor, prin crize economice de proporţii (să amintim de „criza secolului al XVII-lea sau de „Marea Depresiune”), prin războaie şi revoluţii, după care urmau obligatoriu noi faze, când chestiunea arzătoare devenea dezvoltarea producţiei, refacerea pieţelor locale şi a protecţionismului, în temeiul amestecului statului. Exact aceste lucruri le observăm şi astăzi. Dar rămâne întrebarea de bază, cum ar spune Lenin, „pentru care dintre clase” se face acest lucru? În interesele cui este amestecul statului? Căror scopuri sociale slujeşte? Cine are de câştigat? În ce direcţie se schimbă mersul societăţii? De-globalizarea secolului XX a fost progresistă în sensul în care era indisolubil legată de procesul apariţiei democraţiei contemporane, şi implementa în societatea burgheză elementele socialismului. Eronat, bătrânii marxişti susţineau ideea potrivit căreia capitalismul germinează în societăţile pre-burgheze „în păturile de jos”, iar socialismul trebuie construit „de sus”. Total greşit! Capitalismul se aduce cu forţa, se impune de către guverne, şi în Anglia, şi America şi în ţările Europei continentale aşa a fost. Iată esenţa conflictelor şi războaielor din secolele XVI-XVIII. Cât despre socialism, elementele specifice acestuia erau necesare capitalismului sub formă de proptele, sub forma de condiţii de stabilizare şi modernizare. Aici se ascunde dialectica noului şi vechiului. În acelaşi timp, „noua” ordine prelungeşte viaţa vechiului sistem, dar o şi subminează. La nivel politic, neoliberalismul reprezintă aceeaşi reacţie, cum a fost pătrunderea socialismului în interiorul capitalismului. Claselele conducătoare încep să se teamă că lucrurile au ajuns prea departe, şi controlul este ca şi pierdut. Perspectiva înmuguririi „paşnice” a unei noi societăţi în interiorul celei „vechi” este absolut reală…Doar că există un „dar”: interesele de clasă şi lupta de clasă, generată de acestea. Şi iată, în locul germinării „paşnice” a socialismului în capitalism, ne alegem cu o reacţie de proprţii şi o extirpare violentă, expulzarea elementelor socialiste din structura economică, precum şi din instituţiile statului. În paralel, o lovitură dură primeşte şi democraţia „excesivă”. Acest contraatac a fost destul de reuşit. Dar, nenorocire, rezultatul a însemnat stoparea dezvoltării, pe care chiar şi susţinătorii l-au numit nici mai mult, nici mai puţin decât „sfârşitul istoriei”. Urmarea firească a acestei glorioase biruinţe a capitalului este criza, în spatele căreia se iţeşte un lanţ lung de catastrofe globale – ecologice, climaterice, sociale, militar-politice. Nimic nou, aceeaşi logică a lucrurlor s-a produs atît în timpul „crizei veacului al XVII-lea, cât şi în prima jumătate a secolului XX.

Vasile Ernu: – Există oare căi alternative de dezvoltare a sistemului economic mondial, şi dacă da, care ar fi în opinia Dvs. cele optime? Ce loc trebuie să ocupe Rusia în „lumea nouă” în plină formare?

Boris Kagarlitsky: Este lipsit de noimă să vorbim acum despre „căi alternative de dezvoltare a sistemului economic mondial”. Putem însă vorbi despre configuraţiile epocii post-criză. Acestea, într-un sens simplificat, reiterează dilema Rozei Luxemburg: „socialism sau barbarie”. În treacăt fie spus, veacul XX a arătat că nu e de aşteptat ca una din cele două să se instaleze fără echivoc. Poate fi câte puţin din fiecare. Întrebarea „ce este optim” în ştiinţele sociale nu are sens. Câştigă acel regim sau acea „direcţie” care corespunde cel mai bine relaţiilor stabilite între forţele social-politice, nicidecum soluţiile „optime” predicate de teoreticieni. Dar aceste interacţiuni se pot şi modifica, inclusiv sub impactul eforturilor noastre, de natură intelectuală, politică, organizaţională etc.. De aceea, trebuie să ne asumăm o responsabilitate maximă pentru faptele şi discursurile noastre.

Viitorul Rusiei nu poate fi privit distinct faţă de viitorul lumii întregi. Nu are nici-un rost să vorbim despre cum vrem să schimbăm această ţară, darămite, destinul viitor al lumii. Căci anume aşa aspiraţii a avut şi Revoluţia Franceză, dar şi Revoluţia rusă din 1917. Tocmai de aceea au şi devenit evenimente majore ale vremii lor. Ţelurile proclamate ajung foarte rar să fie atinse, devin însă factori determinanţi ai mersului înainte al omenirii.  

Vasile Ernu: – Vă propun să vorbim despre „marxism”, mai exact despre multitudinea teoriilor de stânga. Este pentru Dvs. marxismul „teoria adevărului”, are acesta de-a face cu „adevărul” ca „autenticitate” sau cu adevărul ca simbioză ideală dintre morală şi etică (cum e la Platon) sau cu alte forme de adevăr – sau marxismul de astăzi nu se mai referă la adevăr, ci la „comunicare” sau alte tipuri de segregare (cum decurge din teoria marxistă despre practică)?

Boris Kagarlitsky: Pe de o parte, Marxismul este o metodă de analiză socială, temeiurile căreia i le datorăm lui Marx. Pe de altă parte, este suma concluziilor, concepţiilor şi teoriilor care se întemeiază pe această metodologie. Chiar dacă lăsăm de-o parte chestiunea „purităţii” metodologice (şi întrebarea dacă e nevoie să o păstram astfel), tot rămâne o inevitabila ambiguitate, şi o divergenţă de opinii, viziuni, concluzii, iar de aici – varietatea întrebărilor. Dar acestea toate rămân în cadrele unei tradiţii comune, sau a şcolii. Baza metodologică generală mai înseamnă şi limbaj comun, care face discuţia pe înţelesul tuturor participanţilor la discuţie, interesantă şi fertilă pentru cei implicaţi.

La drept vorbind, pentru mine personal discuţia despre esenţa marxismului aici începe şi cu asta se încheie. Mai încolo începe practica aplicării, destinul ideilor, a oamenilor şi teoriilor, foarte interesante în sine. Dar e un cu totul alt registru. Nu mă pasionează discuţiile despre marxism, căci mult mai interesant este să raţionăm în chip marxist.

Vasile Ernu: – Aţi observat că în Rusia cu toţii au nevoie de Stalin! Îl revendică şi liberalii, şi anticomuniştii şi comuniştii, şi staliniştii. Cum poate fi motivată legitimarea discursivă a acestui personaj? De ce e revendicată figura acestui personaj istoric?

Boris Kagarlitsky: Liberalii se folosesc de Stalin pentru a se legitima. Orice nenorociri ar provoca, orice catastrofe ar aduce capitalismul şi piaţa liberă, totul e mai bun decât GULAG-ul, zic ei. Oricât ar părea de inexplicabil, unii gândesc tocmai invers. Zic aceştia: piaţa este atât de îngrozitoare, că până şi GULAG-ul e mai dezirabil (măcar au rămas lucruri construite în acea epocă). Alţii vin şi susţin că GULAG-ul nici n-a existat. În Rusia, astfel de gînditori, mergând şi mai departe, susţin că şi Holocaustul este o invenţie. Iar în colţul gurii, adaugă – păcat! Astfel, societatea este pusă în faţa unei alegeri: piaţă liberă sau GULAG. Dar eu spun că liberalii greşesc dacă manifestă încrederea că în prezenţa unei astfel de dihotomii şi a lipsei alternativelor, societatea va alege, din nou şi obligatoriu, piaţa. Dacă nu va exista o alternativă, inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, societatea va alege anume GULAG-ul, în calitate de rău mai suportabil (acesta oferă o perspectivă, precum şi un mecanism de mobilizare, imposibile în condiţiile pieţii concurenţiale). Ascensiunea potenţialului neofascist în Europa confirmă acelaşi lucru. Tocmai de aceea, menirea stângii, dar şi a tuturor celor care sunt cu adevărat preocupaţi de supravieţuirea democraţiei, este de a arăta că propusa alternativă este una falsă, că este lipsit de sens să alegi între două fundături.

Vasile Ernu: – Dacă există un proiect nou pentru Rusia, cum se configurează acesta? În ultimul timp se vorbeşte insistent despre modernizare. Ce înseamnă această modenizare şi care e semnificaţia acestui proiect? Cât de actual poate fi un astfel de proiect, căci ideea modernizării Rusiei este destul de veche? Doar nu e la prima sa încercare…

Boris Kagarlitsky: Modernizarea astăzi, e doar o vorbă deşartă. Bun, dar asta nu înseamnă că necesitatea obiectivă a modernizării şi-a pierdut actualitatea. Rusia contemporană a rămas suspendată într-o stare intermediară. Logica dezvoltării periferice nu doar contrazice perspectiva dezvoltării multilaterale a ţării, ci duce de-a dreptul la subminarea rezultatelor modernizatoare din perioada sovietică. Pe scurt spus, dacă nu vom avea un salt înainte, mişcarea va fi în marşarier. Practic, asistăm deja la acest fenomen. Iar lucrul acesta este evident pentru toată lumea, inclusiv pentru cercurile conducătoare care au şi iniţiat agitaţia în jurul necesităţii de a moderniza ţara. Acest proces s-a înfăptuit cu succes în urmă cu 40 de ani. Modernizarea de azi încununează lupta cu procesele de-modernizării, urmare a delăsării reformelor lansate de către liberali. Puterea se află într-o situaţie schizofrenică: ea îndeamnă la modernizare (sper că o face cu toată sinceritatea!), dar insistă pe continuitatea unor politici care dau rezultate opuse modernizării.

Singura ieşire din această situaţie este să se schimbe direcţia de mişcare, să se renunţe la logica capitalismului global, la priorităţile impuse de politica economică neo-liberală, şi la sistemul impus de aceasta. Nu înseamnă că e neapărat nevoie de o revoluţie, ruptura poate fi totală sau parţială, mai mult sau mai puţin radicală. Ruptura aceasta poate îmbrăca forme politice diferite, şi se poate bizui pe o largă configuraţie a forţelor sociale. Dar dacă nu va exista nici o ruptură, nu va fi nici modernizare.

Vasile Ernu: – Care a fost soarta intelighenţiei ruse în epoca post-sovietică, şi care este proiectul ei actual, dacă există vreun proiect consecvent?

Boris Kagarlitsky: Intelighenţia sovietică s-a autodevorat. Mai mult sau mai puţin conştient, dar cu rezultate suprinzătoare pentru ea însăşi. Fenomenul intelighenţiei se menţinea în epoca sovietică tocmai prin omogenitate, fie ea reală sau aparentă. Se citeau aceleaşi lucruri, făceau parte dintr-un întreg. Un profesor moscovit şi un medic dintr-o fundătură se considerau oameni din aceeaşi categorie socială. Şi avea dreptate, în bună măsură. Diferenţe sociale existau, iar privilegiile intelectualilor capitalei existau şi ele, dar cu toate astea discrepanţele nu atentau la integritatea unei comuniuni culturale. Înăuntrul intelighenţei funcţiona o înaltă mobilitate pe orizontală şi verticală, care făcea ca această comuniune să fie unitară, unitate social-culturală. Dar elita intelectuală şi-a dorit altceva. A aspirat să facă parte din noua clasă conducătoare, să se îmburghezească, să capete un statut privelegiat în contextul noii ierarhizări, iar aceasta presupune o separare insurmontabilă şi strict delimitată. Aceste aspiraţii ale elitei intelectuale au fost susţinute de masele inteleghenţiei, de care, de fapt, doreau să se separe. La început cei de „jos” s-au tras după cei de „sus”, hrănindu-şi iluziile: „azi – ei, mâine e rândul nostru”. Dar până la urmă s-a constatat că nu s-a produs o atragere a celor mai largi pături în raiul consumerismului, ci o segregare. Azi observăm în locul fostei intelighenţii mai multe grupuri social-culturale, unite deocamdată printr-o educaţie universitară comună. Dar mâine, după reformele liberale ale învăţământului, nici această caracteristică nu va mai fi. Sistemul tinde spre fragmentarea culturală. Rămâne întrebarea: reforma se va înfăptui? Sistemul atomizării şi fragmentării răpeşte oamenilor dreptul la viitor, căci scade la minimum mobilitatea verticală, şi cea orizontală. Dar sporeşte şi gradul de rezistenţă. Opoziţia aceasta nu este doar de natură politică sau ideologică, ci şi culturală, care se sprijină pe valorile tradiţionale ale inteleghenţiei, acestea supravieţuind chiar intelighenţiei sovietice ca fenomen social. Anume, aceste valori contribuie la unificarea şi organizarea noii mişcări de stânga. Pe cale de consecinţă, în interiorul proiectului stângii se poate naşte şi şansa apariţiei unei noi intelighenţii.   

Traducere, adaptare şi note de Vladimir Bulat                             

[1]  Este vorba de Karl Kautsky (1854-1938). A fost susţinător al ideilor socialiste şi a îmbrăţişat în tinereţe marxismul, apoi s-a dezis. A devenit revizionist şi a negat partinitatea filosofiei marxiste. Este autorul teoriei ultraimperialismului, care susţine imposibilitatea maturizării paşnice a capitalismului, precum şi contradicţiilor acestuia, a întâmpinat reacţionar instaurarea dictaturii proletariatului în Rusia, rămânând de partea democraţiei burgheze. 

[2] Înfometare în masă care atrage după sine un mare număr de victime.

[3] A apărut în 2004, la editura „Ультра. Культура”, cu subtitlul Rusia şi sistemul econimic mondial.

[4] Mare oraş pe malul Volgăi. Între 1589-1925 s-a numit Ţariţân, iar între 1925 şi 1961 – Stalingrad. A intrat în istorie ca locul uneia dintre cele mai mari bătălii militare din secolul XX. Iarna lui 1943 a însemnat începutul declinului armatei naziste, iar acest proces a debutat după celebra „Bătălie de la Stalingrad”, despre care există o bibliografie impresionantă.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.