Muzeul comunismului sau un bungee jumping nostalgic

TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?

Apariţia unui muzeu al comunismului are o miză politică şi una afectivă care vor face din această instituţie un scandal. În măsura în care media caută scandale ca singure evenimente demne de acest nume, un astfel de muzeu trebuie să existe. Muzeul comunismului va fi, ca orice muzeu de istorie, dar mai acut încă, pentru că e vorba de istorie contemporană, locul de producere a unui discurs istoric oficial. Cu cît muzeul va fi mai bine dotat instituţional, brandul lui va fi mai puternic şi societăţii îi va fi dat să gîndească mai puţin trecutul – sau prezentul – şi, dimpotrivă, să accepte Adevărul exprimat de discursul lui.

Au apărut recent două texte despre muzeul comunismului în România: cel al Ioanei Diaconescu din România literară (18 august) şi cel al lui Dan Ungureanu din Cultura (17 august). Unul susţine că există un muzeu al comunismului românesc la Sighet (Muzeul memorial), deci că un altul este inutil, al doilea că ideea de muzeu al comunismului este absurdă din perspectiva criteriilor de conţinut – deci, iar, că muzeul comunismului e o aberaţie.

Indiferent de ceea ce se vorbeşte despre (in-)oportunitatea înfiinţării unui muzeu al comunismului, cred că aşa ceva se va realiza şi că realizarea lui „pluteşte în aer”. Alături de miza politică, cea afectivă este poate mai importantă, pentru că introduce un astfel de „spectacol” în circuitul bunurilor culturale de consum. Comunismul este un brand mult mai puternic şi mai complex decît nazismul. Orice brand aduce bani. Sarcina oricărei întreprinderi capitaliste de pretutindeni (în lumea „liberă”) este să aducă bani în limite legale sau aparent legale şi sub acoperirea unor scopuri mai mult sau mai puţin nobile; sau măcar să imite activităţi care aduc bani în aceleaşi condiţii: iată, scopul celor cîteva autobuze supraetajate din Bucureşti destinate turismului este să facă bani. Nu ştiu dacă ele sînt acum rentabile, dar măcar imită ceea ce, în alte capitale europene, este făcut ca să aducă bani. Astăzi aflu că s-au decis etapele „traseului roşu” de-a lungul căruia turiştii vor cunoaşte locurile de memorie ale biografiei lui Nicolae Ceauşescu. Era o chestiune de timp ca ceea ce a fost odată loc de pelerinaj forţat – casa Ceauşescu din oraşul agro-industrial Scorniceşti – să devină loc turistic, pentru că, spre deosebire de România contemporană sau de România sovietizată de după 1948, cea a lui Ceauşescu a avut o identitate foarte puternică, constituită atunci, devenită tabu apoi, reapărută, în afîrşit, astăzi, cînd imaginile Epocii de Aur capătă o altă semnificaţie într-un alt context (vezi de pildă comentariile de pe Youtube la imagini de la inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră din 1984).

Puţin importă acum dacă avem de-a face cu un muzeu în sens tradiţional (loc de concentrare a unor obiecte reprezentative ale unei culturi înzestrate cu valoare artuistică, estetică şi comercială) sau cu un anume fel de „memorial” gata să excite anumite afecte, într-o lume în care afacerile culturale cele mai profitabile au ca obiect „eliberarea” afectelor. Este de dorit şi de aşteptat ca, afectiv vorbind, un astfel de muzeu să introducă spectatorul într-o atmosferă suficient de relativizată pentru a nu-şi simţi ameninţată fiinţa.Un muzeu nu e un divan psihanalitic în care ţi se ordonă să spui şi ce ţi se şi spune ce trebuie să spui. De aceea, cred că funcţia unui astfel de „muzeu” va fi cea afectivă, dar nu în sensul în care arată acum Memorialul de la Sighet. Ceea ce se întîmplă acolo nu ţine, într-adevăr, de comercial, ci de travaliul traumei. E foarte bine că un astfel de muzeu, şi că o astfel de instituţie există în România, dar cred că acel loc operează cu reprezentările comunismului în varianta lui forte, cea de pînă în 1964 (în Europa), şi că amplasamentul lui nu îi va putea asigura niciodată  o circulaţie prea bogată. Un alt muzeu al comunismului urmează să refacă în condiţii de laborator imagini ale trecutului recent al României din timpul regimului Ceauşescu (în treacăt fie spus, regim pe care Ana Blandiana şi Romulus Rusan, creatorii merituoşi ai Memorialului de la Sighet, l-au susţinut în primii ani prin apariţii destul de frecvente în presă scrisă şi audio-vizuală[1]) Există muzee al căror conţinut nu poate fi înţeles fără o formare şi fără o tradiţie, cum sînt muzeele de artă, şi există muzee al căror conţinut îndeplinesc o funcţie de identificare puternică, în lipsa unei formări specifice, cum e muzeul Antipa. Este vorba, în cazul nostru, despre un muzeu antropologic. El ar trebui organizat pe mai multe secţiuni, dar fără să impună privitorului un sens a ceea ce vede. Aici cred că e bună ideea lui Tismăneanu de a organiza o expoziţie despre omul nou, dar în aşa fel încît fantasma omului nou să fie arătată ca aparţinînd oricărei ideologii moderne, nu doar comunismului. Există un concept comunist al omului nou, aşa cum există şi unul creştin. În ciuda impedimentelor de tot felul, eu văd Casa Republicii ca fiind locul ideal al unui astfel de muzeu – măcar pentru faptul că ea a fost construită de fapt ca un muzeu al comunismului.

Muzeul comunismului va fi în perspectivă, şi asta mai ales poentru turistul care va intra aici, o versiune a omiprezentului, în Occident, muzeu al sexului: reunirea unor expresii concrete ale Dorinţei, ale unei Dorinţe care reprezintă fie Putere, pentru unii, fie Refulare, pentru cei mai mulţi, fie, în fine, Sacrificiu pentru mai puţini. Trebuie transmis mesajul unei idei care, deşi devenită minciună, nu e echivalentă cu orice minciună – la fel ca sexul. Şi trebuie transmis de către discursul muzeului că, deşi milioane de oameni au fost obligaţi să trăiască sub regimul celor care credeau în fantasm ca adevăr inconturnabil şi absolut, ei, vizitatorii de acum, nu trebuie să le retrăiască traumele; că omul nu trebuie să îşi nege dorinţa şi să-şi şteargă fantasmele din alcătuirea viziunilor, ci să le limiteze dezvoltarea şi să o adapteze fără să facă rău. Orice alt discurs, didactic, va rata acest muzeu al comunismului de secol XXI şi nu-i va lăsa decît o biată miză politică înscrisă căznit în chiar evidenţa decăderii politicului.

________________________________ 
[1] Romulus Rusan este scenaristul a cel puţin două filme de televiziune de propagandă (moderată) la sfîrşitul anilor 60 – vezi arhiva TVR. Dovadă vie că nici „comunismul” nu mai e ce-a fost în anii 90.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.