Muzeul Comunismului sau Muzeul Dictaturilor? Critica tendinţelor hegemonice în interpretarea trecutului

TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului? 

Anunţul prim-vicepreşedintelui PDL Teodor Baconsky din 11 iulie a.c. privind înfiinţarea unui Muzeu al Comunismului, urmat de operaţionalizarea conceptuală realizată de Vladimir Tismăneanu în cadrul unui interviu în România liberă din 18 iulie a.c. („Cum va arăta Muzeul Comunismului din România”), merită o discuţie care să depăşească simpla polemică politică între susţinătorii şi contestatarii acestui proiect.

Memorial sau muzeu? Memorie colectivă vs. istoria academică

Temele memoriei colective au invadat ştiinţele socio-umane, existând o veritabilă „industrie a memoriei”. Proliferarea temelor memoriei, transformarea lor într-o nouă modă intelectuală, este însoțită de numeroase confuzii conceptuale, ce se cer, măcar în parte, a fi clarificate. Memoria colectivă poate fi înţeleasă, într-o definiţie operaţională, drept un ansamblu de idei despre trecut ce ajută societatea să înţeleagă atât trecutul cât şi prezentul şi implicaţiile lor asupra viitorului. Memoria colectivă cunoaşte un permanent proces de reajustare şi reactualizare, prin evocarea propriei versiuni şi raportarea la versiunile celorlalţi („noi” şi „ei”), a experienţelor comune din trecut. Istoriografia, în calitatea sa de formă specializată de cunoaştere rațională a trecutului, se diferenţiază de memoria colectivă în câteva aspecte esenţiale: istoria, aflată în căutare obiectivităţii, caută să se distanţeze de o perspectivă particulară, spre deosebire de memorie care cuprinde o perspectivă angajantă unică asupra unui eveniment sau fenomen din trecut; istoria recunoaşte ambiguitatea trecutului; istoriografia este concentrată asupra transformării, a istoricităţii faptelor, diferenţiind trecutul de prezent, evenimentele având loc „atunci, nu acum”, spre deosebire de memoria socială care uneşte trecutul cu prezentul, fiind aistorică sau chiar anti-istorică.

Pentru a evidenţia şi mai bine diferenţele conceptuale, trebuie înţeleasă distincţia între istoria taumaturgică, sau „istoriografia terapeutică”, potrivit sintagmei lui Aviezer Tucker, şi istoriografia ştiinţifică (academică). Diferenţele semnificative între cele două tipuri de istoriografii apar în termenii receptării de către public. Istoriografia bazată pe valori terapeutice este acceptată de grupuri relativ omogene care sunt identificabile prin problemele şi revendicările lor. Istoriografia academică, fondată pe valorile ştiinţifice cognitive, este acceptată de către grupuri neomogene, care sunt însă mult mai largi, fiind, de aceea, cu adevărat democratică.

Celor două tipuri de abordări ale trecutului le corespund forme diferite de concepere a reprezentării materiale a evenimentelor istorice. Istoria taumaturgică utilizează „memorialele”, fie că acestea sunt denumite „muzeu”, „pantheon”, „monument” sau alte „locuri ale memoriei”, după formula lui Pierre Nora. Toate acestea au o funcţie politică dublă. Un prim tip de memoriale sunt cele glorificatoare, pentru eroi individuali sau colectivi. Al doilea tip de memoriale sunt cele care îşi propun „condamnarea prin memorie” sau „vindecarea prin Adevăr”, într-o formă sui generis de psihiatrie socială. Dimpotrivă, istoria academică, fiind non-politică în mod programatic, sau cel puțin impunându-şi să nu devină militantă, oferă reprezentări materiale ale trecutului prin muzee. Rolul acestora este de a colecta, păstra şi oferi publicului obiecte autentice, dintr-o perspectivă non-partizană, lăsându-le vizitatorilor libertatea de a trage propriile concluzii.

Rezumând, distingem două tipuri de abordări ale trecutului: memorie colectivă – istorie taumaturgică – memoriale – partizanat politic; istorie academică – muzee – refuzul politicii militante.

Mizele proiectului PDL

Ideea creării unui „muzeu al comunismului” în România este veche, existând un proiect al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului pentru crearea unui muzeu al „celor patru dictaturi” (carlistă, legionaro-antonesciană, antonesciană, comunistă) (1998), sau „Muzeul Comunismului din Europa”, propus de ministrul PNL a Culturii Adrian Iorgulescu în parteneriat cu Asociaţia Civic Media (2006). De asemenea, nu trebuie uitat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei realizat în fosta închisoare de la Sighet, din județul Maramureș încă din 1993. Pot fi inventariate şi alte propuneri individuale.

În Raportul Comisiei Tismăneanu de la finele anului 2006 se cerea „Urgentarea construirii în centrul capitalei a unui Monument al Victimelor Comunismului. Continuarea omagierii victimelor comunismului prin ridicarea de monumente comemorative şi în alte locuri simbolice din ţară, completând seria celor realizate de AFDPR.” Reluarea proiectului acum, în an preelectoral, ne indică şi miza principală, pe termen scurt, a acestuia: trecerea în rândul succeselor guvernamentale a unui obiectiv asumat politic în urmă cu cinci ani. Interpretarea scopului electoralist al Muzeului Comunismului este susţinută de temele lui Traian Băsescu şi PDL în campaniile electorale precedente: atacarea PSD pentru „neo-comunism”, mineriade; acuzaţiile aduse lui Sorin Oprescu de Traian Băsescu în anul 2008 pentru că „trăieşte în casă cu o stafie” (tatăl primarului general al Capitalei a fost ofiţer de Securitate); în anul 2009 Traian Băsescu a încercat discreditarea lui Mircea Geoană spunând despre acesta că ar fi „moştenitor al comunismului”; speculaţiile privind colaborarea cu Securitatea a lui Crin Antonescu, sub numele de cod „Porumbacu” ş.a. Ca atare, este foarte probabil, ca PDL să spună şi anul viitor că „apăra ţara” de „comuniştii” din „Alianţa Socialistă”. Într-un atare context politic, Muzeul Comunismului ar avea funcția de credibilizare a unui anumit tip de discurs electoral.

În al doilea rând, „Muzeul Comunismului” este un proiect prin care PDL dorește să dea credibilitate identităţii sale afişate de partid de dreapta, încercând să întărească prin tezele „despărţirii de comunism” opţiunile sale neo-conservatoare din domeniul economic. „Statul social trebuie distrus!” este mesajul programatic al unui partid care și-a descoperit recent identitatea „de dreapta”. Aneantizarea statului social nu este o simplă reverie ideologică libertariană, ci are implicații politice și economice imediate: bunurile aflate în domeniul statului trebuie privatizate (în folosul clientelei agreate de actuala putere) iar corporaţiile trebuie să preia tot mai mult din competenţele statului, deoarece în acest fel se realizează „o rupere ireversibilă de conceptul de stat comunist”, după cum spunea în plenul Parlamentului European Elena Băsescu, referindu-se la reorganizarea administrativă.

Muzeul Comunismului nu este, aşadar, un simplu proiect civic, ci unul ideologic, instrument al luptei politice, menit a consolida la nivel discursiv tema „despărţirii de comunism”. Prin „Muzeul Comunismului” foștii social-democrați, convertiți peste noapte la „doctrina populară” (sic!) încearcă să realizeze simbioza dintre anticomunismul ideologic și neo-conservatorismul economic. Trecutul, este pus din nou să lucreze în slujba unor interese politice foarte precise și profitabile.

Conţinutul (anunţat) al „Muzeului Comunismului” şi Istoria Finală

În interviul din „România liberă” Vladimir Tismăneanu anunţa obiectivul muzeului: „Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală. Tânărul care va vizita muzeul trebuie să înţeleagă de ce-ul acestei dictaturi – nu era o dictatură ca oricare alta, ci una care dorea să creeze Omul Nou, să schimbe sistemul de gândire umană.” Trecând peste problema metodologică – cum poate un muzeu naţional să demonstreze că o dictatură este globală?- este esenţial să observăm că abordarea este una ideologică, de tip conflictual.

Tema „Omul Nou” nu a fost aleasă aleator, ci dorinţa de a deschide ipoteticul muzeu cu un  subiect profund ideologic este motivată de intenţia de a contribui la adâncirea electoralistă a clivajului stânga-dreapta („statul asistenţial trebuie distrus pentru că a fost o metodă comunistă pentru crearea Omului Nou”). Principala acuzaţie a dreptei europene la adresa social-democraţilor sau socialiştilor este comunitatea parţială de valori cu ideologia comunistă, şi anume credinţa în progres. Spre deosebire de conservatorism, stânga democratică, în spiritul Iluminismului, crede în ideea progresului uman, însă nu prin îndoctrinare, propagandă şi violenţă, precum comunismul sau nazismul, ci prin educaţie şi cultură, prin asigurarea condiţiilor materiale pentru accesul la aceste bunuri publice. Se încearcă, aşadar, stigmatizarea stângii democratice pentru credinţa în progres, încercându-se asocierea cu proiectul totalitar al Omului Nou.

În cadrul aceluiaşi interviu Vladimir Tismăneanu a anunţat şi următoarele teme, „colectivizarea, geografia represiunii şi organizaţiile de masă (precum UTC)”, toate acestea fiind integrate viziunii „regimul, din ’45 până în ’89 a fost ilegitim şi criminal”.

Din temele anunţate privind conţinutul tematic al muzeului, pe care trebuie să le coroborăm cu conţinutul Raportului Tismăneanu şi, mai ales, cu abordările ideologice ale susţinătorilor acestuia, putem decela viziunea cu pretenţii hegemonice asupra trecutului recent al României. În esenţă, comunismul este prezentat drept o „esenţă a Răului”, uniform şi monolitic, atemporalizat, iar acest tip de discurs se doreşte a fi neconstat, o formă „finală” a cunoaşterii istorice. Această perspectivă ideologizată şi, în esenţă, pseudo-istorică asupra trecutului recent al României, are şi consecinţe instituţionale: intenţia de a dizolva Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, considerat a fi cel mai vulnerabil deoarece a fost creat de Ion Iliescu. În fapt, putem observa că dorinţa lui Vladimir Tismăneanu de a unifica toate institutele de cercetare a comunismului românesc, exprimată încă în iunie 2010, a fost pusă în aplicare în acelaşi an, prin preluarea de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, sub pretextul crizei economice. Sunt de așteptat noi acțiuni inspirate de Vladimir Tismăneanu pentru a anihila toate celelalte institute publice de studiere a trecutului recent, orice formă de gândire alternativă, pentru a înființa o mega-structură în subordinea unui personaj cu pretenţii de guru al studiului comunismului.

Pentru un „Muzeu al Dictaturilor”

Prima opțiune care trebuie clarificată este între muzeu și memorial. Muzeul Comunismului în varianta Tismăneanu-PDL este, în fapt, un memorial, misiunea lui explicită fiind de a da o formă concretă condamnării politice a comunismului. În subsidiar, prin Muzeul Comunismului se dorește diminuarea nostalgiei faţă de epoca Nicolae Ceauşescu. Iluzia distrugerii nostalgiei față de comunism prin crearea unor memoriale pare a fi destul de răspândită în rândul intelectualității românești, premisa subîntinsă fiind aceea că expunerea unora dintre atrocitățile trecutului îi vindecă pe oameni de aprecierea pozitivă a unui trecut considerat tenebros. Fără să intrăm aici în mai multe detalii, conchidem că nostalgia față de comunism nu este în mod fundamental legată de necunoașterea trecutului, ci este o reacţie de autoapărare psihologică în faţa insatisfacţiilor prezentului, nu doar a celor care şi-au trăit întreaga maturitate în comunism sau a celor care dispun de un capital social mai redus, ci este un fenomen răspândit în întreaga societate românească, chiar dacă există diferenţieri în funcţie de vârstă, educaţie, venituri sau regiune istorică. Muzeul Comunismului este un pseudo-leac pentru nostalgia trecutului, aceasta putându-se estompa doar în urma creșterii prosperității şi nivelului de satisfacţie al majorității românilor. Ungaria are „Casa Terorii” în Budapesta, dar nostalgia faţă de „socialismul de gulaş” este puternic resimţită în societatea maghiară.

Discuția despre un Muzeu al Comunismului trebuie purtată dacă înțelegem prin „muzeu” o formă ştiinţifică pentru a prezenta publicului imaginea autentică şi non-partizană asupra trecutului. Aşa cum există muzee ale ştiinţelor naturale, pot exista muzee ale istoriei recente, având în mod fundamental rolul de a prezenta, pe cât posibil, in integrum, o epocă istorică. Prin aceasta ajungem la a doua chestiune, referitoare la conţinutul muzeului. În opinia noastră, comunismul real nu poate fi disjuns de dimensiunea sa represivă, dar nici nu poate fi redus la aceasta. Un muzeu al comunismului trebuie să conţină atât prezentarea partidului-stat (implicit metodele represive utilizate de acesta) cât şi societatea, în transformările sale de-a lungul deceniilor, în multiplele ei ipostaze. Un muzeu care să conţină doar represiunea sau doar realizările comunismului ar fi, în fapt, un memorial util anticomuniştilor de profesie sau revizioniştilor pro-comunişti. Ambele ar fi reprezentări profund politizate ale trecutului.

Vladimir Tismăneanu a evocat în numeroase rânduri contribuţia Hannei Arendt la înţelegerea fenomenului totalitar, declarându-se un susţinător al analizelor acesteia. Arendt realizează echivalenţa între comunism şi nazism (fascism), unificându-le prin conceptul totalitar. Însă, Vladimir Tismăneanu dovedeşte o evidentă, nu şi surprinzătoare inconsecvenţă intelectuală prin dorinţa de esenţializa şi singuraliza comunismul. Formele autoritar-dictatoriale de organizare şi conducere în istoria României nu pot fi reduse la comunism, ci trebuie incluse regimul lui Carol al II-lea, dictatura legionaro-antonesciană şi dictatura militară antonesciană. România a avut în secolul XX patru dictaturi, care trebuie analizate şi prezentate publicului împreună. Muzeul Comunismului ar putea fi doar o secţie, cea mai importantă, desigur, a Muzeului Dictaturilor. Comunismul, chiar dacă a fost impus de Uniunea Sovietică, a preluat (parţial şi secvenţial) din metodele şi personalul precedentelor dictaturi. Omul Nou a fost deopotrivă un proiect de inginerie socială al legionarilor și comuniștilor.

Dacă plecăm de la premisa existenţei succesive a mai multor forme de conducere dictatorială în istoria României, atunci abordarea instituţională aplicată la situaţia românească ar trebui să fie una de tip modular-policentric. Ar putea fi înfiinţat un Muzeu al Dictaturilor care furnizează logistica necesară organizării expoziţiilor tematice, acestea urmând a fi realizate prin colaborare cu diversele instituţii publice având ca obiectiv cercetarea istoriei recente. Respectivul Muzeu ar putea fi condus de un Consiliu Ştiinţific  format din Preşedintele Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei Române, directorul muzeului ar deţine funcţia de vicepreşedinte iar ceilalţi directori de instituţii publice ar fi membri. Muzeul Dictaturilor ar reprezenta modulul (centrul expoziţional) alături de care toate instituţiile publice de cercetare ar putea contribui la realizarea expoziţiilor tematice.  Ar rezulta o structură instituţională flexibilă, non-hegemonică, în care ar putea fi reflectate diversele versiuni interpretative asupra trecutului recent al României. Este adevărat că o atare reţea instituţională nu există în alte state, însă ar putea fi o soluţie pentru a proteja pluralitatea interpretărilor asupra istoriei secolului XX.

România are nevoie de nevoie atât de muzee cât și de memoriale. Ar fi însă regretabil să persiste confuzia dintre ele: muzeele țin de știință, memorialele de politică. Dacă acest lucru este corect înțeles și asumat, ambițiile hegemonice în interpretarea trecutului mascate sub numele de „Știință” vor fi respinse cu mult mai multă ușurință. Istoria taumaturgică a obosit, și-a epuizat misiunea. E momentul unui nou început…

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.