“Muncă salariată şi capital”: Introducere de Friedrich Engels la ediţia germană din 1891

9783849608330.225x225-75Lucrarea care urmează a apărut în „Neue Rheinische Zeitung“[1′], sub forma unei serii de articole de fond, începînd de la 5 aprilie 1849. La baza ei stau conferinţele ţinute de Marx în 1847 la Asociaţia muncitorilor germani din Bruxelles[2]. Dată la tipar, ea a rămas neterminată; menţiunea „Va urma“, de la sfîrşitul articolului din nr. 269 al ziarului nu a putut fi respectată, din pricina evenimentelor care s-au precipitat atunci: intrarea ruşilor în Ungaria, răscoalele din Dresda, Iserlohn, Elberfeld, Palatinat şi Baden[3], care au dus la suprimarea ziarului însuşi (19 mai 1849). Manuscrisul care conţinea urmarea acestei lucrări nu s-a găsit printre hîrtiile lăsate de Marx[4].

Tipărită separat ca broşură, „Muncă salariată şi capital“ a apărut în mai multe ediţii, dintre care ultima în 1884, la Hottingen-Zürich, tipografie cooperativă elveţiană. Toate aceste ediţii apărute pînă acum conţineau textul exact al originalului. Noua ediţie urmează însă a fi difuzată în cel puţin 10 000 de exemplare, ca material de propagandă, şi de aceea mi-am pus întrebarea dacă, în aceste condiţii, Marx însuşi ar fi aprobat o simplă retipărire nemodificată a textului.

În anii 1840-1850 Marx nu-şi terminase încă critica economiei politice. Aceasta s-a întîmplat abia spre sfîrşitul deceniului al 6-lea. De aceea scrierile sale apărute înaintea primei fascicule din „Contribuţii la critica economiei politice“ (1859)[5] se deosebesc în unele puncte de lucrările scrise după 1859; ele conţin expresii şi fraze întregi care, din punctul de vedere al lucrărilor de mai tîrziu, apar confuze şi chiar greşite. Se înţelege de la sine că în ediţiile obişnuite destinate marelui public, trebuie să-şi găsească loc şi acest punct de vedere anterior, care face parte din dezvoltarea intelectuală a autorului, şi că atît autorul cît şi publicul au dreptul incontestabil la reeditarea întocmai a acestor lucrări mai vechi. Şi nici nu mi-ar fi trecut prin gînd să schimb vreun cuvînt din ele.

Cu totul altfel stau lucrurile acum, cînd noua ediţie este destinată aproape exclusiv propagandei printre muncitori. În acest caz Marx ar fi pus neapărat în concordanţă vechea expunere, datînd din 1849, cu noul său punct de vedere. Şi sînt convins că, făcînd în această ediţie puţinele modificări şi completări necesare în vederea atingerii acestui scop în toate punctele esenţiale, procedez în spiritul lui. Îl avertizez deci pe cititor din capul locului că această broşură nu apare aşa cum a scris-o Marx în 1849, ci aproximativ aşa cum ar fi scris-o în 1891. De altfel textul autentic este difuzat într-un număr atît de mare de exemplare, încît va satisface cererea pînă cînd îl voi putea retipări fără modificări într-o viitoare ediţie a operelor complete.

Toate modificările făcute de mine se referă la un singur punct. Potrivit originalului, muncitorul vinde capitalistului în schimbul salariului munca sa; potrivit textului de faţă, el îi vinde forţa sa de muncă. Pentru această modificare sînt dator să dau lămuriri. Lămuriri muncitorilor, ca ei să vadă că aici nu este vorba de o simplă despicare a firului în patru, ci, dimpotrivă, de unul din punctele cele mai importante din întreaga economie politică. Lămuriri burghezilor, ca ei să se poată convinge cît de superiori sînt faţă de „intelectualii“ noştri încrezuţi, pentru care asemenea chestiuni complicate rămîn nedezlegate toată viaţa, muncitorii inculţi care pot fi făcuţi să înţeleagă cu uşurinţă cele mai dificile procese economice.

Economia politică clasică[6] a preluat din practica industrială concepţia curentă a fabricantului că el ar cumpăra şi plătimunca muncitorilor săi. Pentru uzul comercial, pentru contabilitate şi pentru calcularea preţurilor, această concepţie îi fusese suficientă fabricantului. Transplantată însă cu naivitate în economia politică, ea a dat naştere aici la erori şi confuzii de-a dreptul uluitoare.

Economia politică este pusă în faţa faptului că preţurile tuturor mărfurilor, printre care şi preţul mărfii pe care o numeşte „muncă“, variază neîncetat; că ele cresc şi scad datorită unor împrejurări foarte variate, care adeseori nici nu sînt legate de producerea mărfii însăşi, aşa că de obicei preţurile par a fi determinate de simpla întîmplare. Îndată însă ce economia politică a apărut ca ştiinţă, una din primele ei sarcini a fost să descopere legea care se ascunde în spatele acestui hazard care în aparenţă domină preţurile mărfurilor, lege care în realitate domină însuşi acest hazard. Ea a căutat în cadrul acestor fluctuaţii şi oscilaţii cînd în sus, cînd în jos ale preţurilor mărfurilor punctul central stabil în jurul căruia au loc aceste fluctuaţii şi oscilaţii. Într-un cuvînt: ea a pornit de la preţurile mărfurilor, pentru a căuta legea care le reglează – valoarea mărfurilor, prin care se explică toate fluctuaţiile preţurilor şi la care ele pot fi reduse în ultimă instanţă.

Economia politică clasică a descoperit că valoarea unei mărfi este determinată de munca cuprinsă în ea, de munca necesară pentru producerea ei. Ea s-a declarat satisfăcută cu această explicaţie. Deocamdată ne putem opri şi noi aici. Dar, pentru a preîntîmpina interpretări greşite, ţin să amintesc că această explicaţie a devenit astăzi cu totul insuficientă. Marx a fost primul care a cercetat temeinic însuşirea muncii de a crea valoare, constatînd totodată că nu în toate împrejurările orice muncă aparent sau chiar realmente necesară pentru producerea unei mărfi adaugă acestei mărfi o valoare de o mărime corespunzătoare cantităţii de muncă cheltuite. Prin urmare, dacă astăzi împreună cu economişti ca Ricardo spunem pur şi simplu că valoarea unei mărfi este determinată de munca necesară pentru producerea ei, subînţelegem întotdeauna rezervele făcute de Marx în privinţa aceasta. Atît ajunge aici; restul poate fi găsit la Marx în „Contribuţii la critica economiei politice“, 1859[7], şi în primul volum din „Capitalul“[8].

Dar, de îndată ce economiştii au aplicat la marfa „muncă“ această determinare a valorii prin muncă, ei au intrat dintr-o contradicţie într-alta. Cum se determină valoarea „muncii“? Prin munca necesară cuprinsă în ea. Dar cîtă muncă se află cuprinsă în munca pe care o depune un muncitor în cursul unei zile, unei săptămîni, unei luni, unui an? Munca depusă într-o zi, într-o săptămînă, într-o lună, într-un an. Dacă munca este măsura tuturor valorilor, atunci nu putem exprima „valoarea muncii“ decît numai prin muncă. Dar noi nu ştim absolut nimic despre valoarea unei ore de muncă dacă ştim numai că este egală cu o oră de muncă. Prin aceasta nu ne-am apropiat nici cu un pas de ţintă; ne învîrtim doar într-un cerc vicios.

Atunci economia politică clasică a căutat s-o întoarcă altfel. Ea a spus: valoarea unei mărfi este egală cu cheltuielile de producţie a acesteia. Dar ce sînt cheltuielile de producţie a muncii? Pentru a răspunde la această întrebare, economiştii trebuie să forţeze puţin logica. În loc să cerceteze cheltuielile de producţie a muncii însăşi, care, din păcate, nu pot fi stabilite, ei cercetează acum ce sînt cheltuielile de producţie a muncitorului. Or, acestea se pot stabili. Ele variază după timp şi împrejurări, dar, pentru o stare dată a societăţii, pentru o localitate dată, pentru o ramură de producţie dată, sînt şi ele date, cel puţin înăuntrul unor limite destul de strîmte. Trăim astăzi în condiţiile dominaţiei producţiei capitaliste, în care o clasă numeroasă şi în permanentă creştere a populaţiei poate trăi numai dacă munceşte, în schimbul unui salariu, pentru proprietarii mijloacelor de producţie – ai uneltelor, ai maşinilor, ai materiilor prime şi ai mijloacelor de subzistenţă. Pe baza acestui mod de producţie, cheltuielile de producţie a muncitorului constau din suma mijloacelor de subzistenţă – sau din preţul lor în bani – care este necesară în medie pentru a-l face capabil de muncă, a-l menţine capabil de muncă şi a-1 înlocui printr-un nou muncitor, atunci cînd, din pricina bătrîneţii, a bolii sau a morţii, el părăseşte lucrul, aşadar pentru a perpetua clasa muncitoare în numărul necesar. Să presupunem că preţul în bani al acestor mijloace de subzistenţă ar fi, în medie, de trei mărci pe zi.

Muncitorul nostru primeşte deci de la capitalistul la care lucrează un salariu de trei mărci pe zi. Capitalistul îl pune să lucreze în schimb, să zicem, douăsprezece ore pe zi. Şi anume acest capitalist calculează cam în felul următor :

Să presupunem că muncitorul nostru – un lăcătuş-mecanic – trebuie să confecţioneze o piesă de maşină pe care o termină într-o zi. Materia primă – fierul şi alama prelucrate în forma necesară – costă 20 de mărci. Cărbunii consumaţi de maşina cu abur, uzura acestei maşini, uzura strungului şi a celorlalte unelte cu care lucrează muncitorul nostru reprezintă – calculat pe zi şi pe un muncitor – o valoare de 1 marcă. Salariul pe o zi, după presupunerea noastră, este de 3 mărci. Aceasta face în total pentru piesa respectivă 24 de mărci. Capitalistul calculează însă că în medie obţine de la clienţii săi preţul de 27 de mărci pentru ea deci 3 mărci peste cheltuielile făcute de el.

De unde provin aceste 3 mărci pe care capitalistul le bagă în buzunar? După cum susţine economia clasică, mărfurile se vînd în medie la valorile lor, adică la preţuri care corespund cantităţilor de muncă necesare cuprinse în aceste mărfuri. Preţul mediu al piesei noastre – 27 de mărci – ar fi deci egal cu valoarea ei, egal cu munca cuprinsă în ea. Dar, din aceste 27 de mărci, 21 de mărci erau valori care existau încă înainte ca lăcătuşul nostru să fi început lucrul. 20 de mărci însuma materia primă, 1 marcă cărbunii consumaţi în timpul lucrului sau maşinile şi uneltele folosite cu acest prilej şi a căror capacitate de producţie a scăzut cu valoarea acestei sume. Rămîn 6 mărci, care au fost adăugate valorii materiei prime. Dar, chiar după presupunerea economiştilor noştri, aceste şase mărci pot proveni numai din munca adăugată de muncitor materiei prime. Munca sa de douăsprezece ore a creat, prin urmare, o valoare nouă de şase mărci. Valoarea muncii lui de douăsprezece ore ar fi, aşadar, egală cu şase mărci. Şi cu aceasta s-ar părea că am descoperit, în sfîrşit, ce este „valoarea muncii“.

„Stai!“ – strigă lăcătuşul nostru mecanic. „Şase mărci? Dar eu n-am primit decît trei mărci! Capitalistul meu jură pe toţi sfinţii că valoarea muncii mele de 12 ore ar fi numai de 3 mărci, iar dacă îi cer şase rîde de mine. Cum vine asta?“

Dacă adineaori, tratînd despre valoarea muncii, intrasem într-un cerc vicios, acum ne-am înfundat de-a binelea într-o contradicţie de nerezolvat. Am căutat valoarea muncii şi am găsit mai mult decît ne trebuia. Pentru muncitor valoarea muncii de douăsprezece ore este de trei mărci; pentru capitalist ea este de şase mărci, din care plăteşte trei muncitorului ca salariu, iar trei bagă în propriul său buzunar. Aşadar munca nu ar avea numai o singură valoare, ci două, şi pe deasupra foarte diferite!

Contradicţia devine şi mai absurdă de îndată ce reducem valorile exprimate în bani la timpul de muncă. În cele douăsprezece ore de muncă se creează o valoare nouă de şase mărci. Prin urmare, în şase ore trei mărci, adică suma pe care o primeşte muncitorul pentru douăsprezece ore de muncă. Pentru douăsprezece ore de muncă muncitorul primeşte drept contravaloare egală produsul a şase ore de muncă. Aşadar, ori munca are două valori, dintre care una este de două ori mai mare decît cealaltă, ori douăsprezece este egal cu şase! În ambele cazuri ajungem la o curată absurditate.

Oricît ne-am suci şi ne-am învîrti, nu putem ieşi din această contradicţie atîta timp cît vorbim de cumpărarea şi vînzarea muncii şi de valoarea muncii. Şi acelaşi lucru li s-a întîmplat şi economiştilor. Eşecul şcolii lui Ricardo, ultimul vlăstar al economiei politice clasice, se datorează în mare parte faptului că ea nu a putut rezolva această contradicţie. Economia politică clasică intrase într-un impas. Cel care a găsit calea de ieşire din acest impas a fost Karl Marx.

Ceea ce economiştii luaseră drept cheltuieli de producţie „a muncii“ erau cheltuielile de producţie nu a muncii, ci a muncitorului viu însuşi. Iar ceea ce acest muncitor vindea capitalistului nu era munca sa. „Din momentul în care munca lui începe efectiv – spune Marx -, ea încetează de a-i aparţine şi deci el nu o mai poate vinde“[9]. El ar putea, aşadar, să-şi vîndă cel mult munca viitoare, adică să se oblige să execute o muncă determinată într-un timp determinat. Prin aceasta el nu vinde însă muncă (pe care mai întîi ar trebui s-o presteze), ci pune la dispoziţia capitalistului pentru un timp determinat (în cazul salariului cu ziua) sau în scopul prestării unei munci determinate (în cazul salariului cu bucata) forţa sa de muncă în schimbul unei plăţi determinate: el închiriază, respectiv vinde forţa sa de muncă. Dar această forţă de muncă s-a identificat cu persoana lui şi nu poate fi despărţită de ea. De aceea cheltuielile ei de producţie coincid cu cheltuielile lui de producţie; ceea ce economiştii numeau cheltuielile de producţie a muncii sînt tocmai cheltuielile de producţie a muncitorului şi, prin urmare, a forţei de muncă. Şi astfel putem să trecem de la cheltuielile de producţie a forţei de muncă la valoarea forţei de muncă şi să determinăm cantitatea de muncă socialmente necesară, trebuincioasă pentru producerea unei forţe de muncă de o calitate determinată, ceea ce a şi făcut Marx în secţiunea în care se tratează despre cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă („Capitalul“, vol. I, cap. IV, §3).

Ce se întîmplă însă după ce muncitorul a vîndut capitalistului forţa sa de muncă, adică după ce i-a pus-o la dispoziţie în schimbul unui salariu – cu ziua sau cu bucata – convenit dinainte? Capitalistul îl duce pe muncitor în atelierul sau în fabrica sa, unde se găsesc toate obiectele necesare pentru muncă: materii prime, materiale auxiliare (cărbuni, coloranţi etc), unelte, maşini. Aici muncitorul începe să robotească. Să presupunem că salariul său pe o zi este, ca mai sus, de 3 mărci; nu interesează dacă el cîştigă aceste 3 mărci ca salariu cu ziua sau cu bucata. Presupunem şi aici că în 12 ore muncitorul adaugă prin munca sa materiei prime consumate o valoare nouă de 6 mărci, valoare nouă pe care capitalistul o realizează atunci cînd vinde piesa gata fabricată. Din suma obţinută el îi plăteşte muncitorului cele 3 mărci ale lui, iar celelalte 3 mărci şi le opreşte pentru sine. Dar dacă muncitorul creează în douăsprezece ore o valoare de şase mărci, atunci în şase ore el creează o valoare de 3 mărci. Prin urmare, lucrînd pentru capitalist timp de şase ore, muncitorul i-a înapoiat echivalentul celor trei mărci cuprinse în salariu. După şase ore de muncă cei doi sînt chit, nici unul nu datorează vreun ban celuilalt.

„Stai!“ – strigă acum capitalistul. – „Eu l-am tocmit pe muncitor pentru o zi întreagă, pentru douăsprezece ore. Şase ore sînt doar o jumătate de zi. Dă-i deci înainte pînă ce vor fi trecut şi celelalte şase ore, – abia atunci sîntem chit !“ Şi muncitorul trebuie, într-adevăr, să se conformeze contractului său încheiat „de bunăvoie“, potrivit căruia se obligă să lucreze douăsprezece ore întregi pentru un produs al muncii care costă şase ore de muncă.

În cazul salariului cu bucata lucrurile se petrec la fel. Să presupunem că muncitorul nostru produce în 12 ore 12 bucăţi de marfă. Pentru fiecare din ele materia primă şi uzura costă 2 mărci şi fiecare se vinde cu 2½ mărci. Presupunînd aceleaşi condiţii ca mai sus, capitalistul va da, deci, muncitorului 25 de pfenigi de bucată, ceea ce face pentru 12 bucăţi 3 mărci, sumă pentru care muncitorului îi trebuie douăsprezece ore ca s-o cîştige. Capitalistul obţine pentru cele 12 bucăţi 30 de mărci; scăzînd pentru materia primă şi uzură 24 de mărci, rămîn 6 mărci, din care plăteşte 3 mărci salariu şi trei mărci bagă în buzunar. Întocmai ca mai sus. Şi aici muncitorul lucrează şase ore pentru sine, adică pentru înlocuirea salariului său (cîte o jumătate de oră în fiecare din cele douăsprezece ore), şi şase ore pentru capitalist.

Dificultatea din cauza căreia au dat greş cei mai buni economişti atîta timp cît luau ca punct de plecare valoarea „muncii“ dispare de îndată ce, în loc de aceasta, luăm ca punct de plecare valoarea „forţei de muncă“. În societatea noastră capitalistă de azi, forţa de muncă este o marfă ca oricare alta, dar totuşi o marfă cu totul specială. Ea are însuşirea deosebită de a fi forţă creatoare de valoare, izvor de valoare, şi anume de a fi, dacă e întrebuinţată în mod potrivit, izvorul unei valori mai mari decît posedă ea însăşi. În stadiul actual al producţiei, forţa de muncă omenească nu numai că produce într-o zi o valoare mai mare decît posedă şi costă ea însăşi, dar cu fiecare nouă descoperire ştiinţifică, cu fiecare nouă invenţie tehnică creşte acest excedent al produsului ei zilnic faţă de cheltuielile ei zilnice, se scurtează prin urmare acea parte a zilei de muncă în care muncitorul lucrează pentru înlocuirea salariului său zilnic şi, pe de altă parte, se prelungeşte acea parte a zilei de muncă în care el trebuie să dăruiască munca sa capitalistului, fără a primi plată pentru aceasta.

Aceasta este structura economică a întregii noastre societăţi de azi: singură clasa muncitoare este aceea care produce toate valorile. Căci valoare este numai o altă expresie pentru muncă, acea expresie prin care, în societatea noastră capitalistă de azi, se desemnează cantitatea de muncă socialmente necesară cuprinsă într-o marfă determinată. Aceste valori produse de muncitori nu aparţin însă muncitorilor. Ele aparţin proprietarilor materiilor prime, ai maşinilor, uneltelor şi ai fondurilor avansate, care permit acestor proprietari să cumpere forţa de muncă a clasei muncitoare. Prin urmare, din toată masa de produse pe care le produce, clasei muncitoare nu-i revine decît o parte. Şi, după cum am văzut mai sus, partea cealaltă, pe care clasa capitaliştilor şi-o opreşte pentru sine, împărţind-o cel mult cu clasa proprietarilor funciari, devine – cu fiecare invenţie şi descoperire – mai mare, pe cînd partea (socotită pe cap de om) care revine clasei muncitoare creşte sau foarte încet şi într-o măsură neînsemnată, sau nu creşte de loc, ba în anumite împrejurări poate chiar să scadă.

Dar aceste invenţii şi descoperiri care se înlocuiesc din ce în ce mai repede unele pe altele, această productivitate a muncii omeneşti, care creşte zi de zi într-o măsură nemaipomenită pînă acum, dă naştere în cele din urmă unui conflict care trebuie să ducă la pieirea economiei capitaliste de azi. De o parte, bogăţii incalculabile şi un belşug de produse pe care cumpărătorii nu sînt în stare să şi le însuşească. De cealaltă parte, marea masă a societăţii proletarizată, transformată în muncitori salariaţi şi care tocmai de aceea a devenit incapabilă să-şi însuşească acest belşug de produse. Scindarea societăţii într-o clasă restrînsă, peste măsură de bogată, şi o clasă imensă de muncitori salariaţi, care nu posedă nimic, face ca această societate să se sufoce în propriul ei belşug, în timp ce marea majoritate a membrilor ei abia de este ferită – sau chiar nu este de loc ferită – de cea mai neagră mizerie. Această stare de lucruri devine din zi în zi mai absurdă şi mai superfluă. Ea trebuie înlăturată, ea poate fi înlăturată. O nouă orînduire socială este cu putinţă, în care actualele deosebiri de clasă vor fi dispărut şi în care – poate după o scurtă perioadă de tranziţie, care va cere oarecare privaţiuni, dar care în orice caz va fi foarte folositoare din punct de vedere moral -, datorită folosirii şi dezvoltării planificate a uriaşelor forţe productive existente ale tuturor membrilor societăţii, în condiţiile obligativităţii generale de a munci, vor sta la dispoziţia tuturor în mod egal şi într-o măsură mereu crescîndă şi mijloacele de existenţă, de înfrumuseţare a vieţii, de dezvoltare şi de exercitare a tuturor aptitudinilor fizice şi intelectuale. Iar pentru faptul că muncitorii sînt din ce în ce mai hotărîţi să-şi cucerească această nouă orînduire socială va sta mărturie, pe amîndouă ţărmurile oceanului, ziua de mîine, 1 mai, şi ziua de duminică, 3 mai[10].

 

Londra, 30 aprilie 1891                                                             Friedrich Engels

 

Note

[1]. Această introducere a fost scrisă de Engels pentru noua ediţie a lucrării lui K. Marx „Muncă salariată şi capital“, apărută sub îngrijirea lui la Berlin, în 1891. În partea de început a introducerii sale, Engels a reprodus în întregime nota sa introductivă la ediţia anterioară a acestei lucrări, apărută în 1884 (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 174). Broşura, împreună cu introducerea lui Engels, a fost editată într-un tiraj mare, cu scopul de a propaga printre muncitori doctrina economică a lui Marx.

Introducerea a căpătat o largă răspîndire în presa muncitorească şi socialistă, fiind tipărită ca articol de sine stătător. Încă înainte de apariţia broşurii, introducerea a fost publicată de ziarul „Vorwarts“ în suplimentul la nr. 109 din 13 mai 1891, sub titlul „Muncă salariată şi capital“. Cu unele prescurtări a fost tipărită in ziarul „Freiheit“ nr. 22 din 30 mai 1891, în revista italiană „Critica sociale“ nr. 10 din 10 iulie 1891, în ziarul „Le Socialiste“ nr. 44 din 22 iulie 1891, iar în 1892 în almanahul revistei socialiste franceze „Question Sociale“, precum şi în alte publicaţii.

Introducerea a fost inclusă in toate ediţiile ulterioare ale lucrării lui Marx „Muncă salariată şi capital“, apărute în numeroase limbi, în traducere după ediţia germană din 1891.

În limba română această introducere a fost publicată în gazeta „Munca“ din 20 octombrie 1891 sub titlul „Capital şi salariu“.  – Nota red. Editurii Politice

[2]Asociaţia muncitorilor germani de la Bruxelles a fost înfiinţată de Marx şi Engels la sfîrşitul lunii august 1847, în scopul luminării politice a muncitorilor germani care locuiau în Belgia şi al propagării ideilor comunismului ştiinţific în rîndurile lor. Sub conducerea lui Marx şi Engels şi a tovarăşilor lor de idei, asociaţia a devenit centrul legal de unire a muncitorilor revoluţionari germani din Belgia şi a întreţinut legături directe cu cluburile muncitoreşti flamande şi valone. Cele mai bune elemente ale asociaţiei au făcut parte din comunitatea de la Bruxelles a Ligii comuniştilor. Asociaţia a jucat un rol de seamă în crearea Asociaţiei democratice de la Bruxelles. Asociaţia muncitorilor germani de la Bruxelles şi-a încetat activitatea curînd după revoluţia burgheză din februarie 1848 din Franţa, în urma arestării şi expulzării majorităţii membrilor ei de către poliţia belgiană.  – Nota red. Editurii Politice

[3]. Este vorba de intervenţia trupelor ţariste în Ungaria, în 1849, cu scopul de a înăbuşi revoluţia burgheză maghiară şi de a restaura puterea Habsburgilor. Răscoalele pentru apărarea constituţiei imperiului (adoptată la 28 martie 1849 de Adunarea naţională de la Frankfurt, dar respinsă totuşi de majoritatea guvernelor germane) au constituit ultima etapă a revoluţiei burghezo-democratice din 1843-1849, nedesăvîrşită, din Germania. În mai şi iunie 1849, în Provincia renană, Dresden, Baden şi Palatinat au avut loc lupte armate ale maselor populare. Răsculaţii nu au primit nici un sprijin din partea Adunării naţionale de la Frankfurt. Răscoalele au avut un caracter izolat şi spontan şi au fost înăbuşite cu cruzime pe la mijlocul lunii iulie 1849. Engels a caracterizat aceste răscoale în articolele „Campania germană pentru constituţia imperiului“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 115-211) şi „Revoluţie şi contrarevoluţie în Germania“ (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p 2-113).  – Nota red. Editurii Politice

[4]. Printre manuscrisele rămase de la Marx a fost găsit ulterior materialul pregătitor pentru ultima sau pentru ultimele prelegeri despre muncă salariată şi capital, material intitulat „Salariul“ şi avînd pe copertă însemnarea „Bruxelles, decembrie 1847“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 593-616). Prin conţinutul său, acest manuscris completează în parte lucrarea neterminată a lui Marx „Muncă salariată şi capital“. În limba germană a fost publicat pentru prima oară în revista „Unter dem Banner des Marxismus“, în martie 1925. Dar părţile finale, pregătite pentru tipar, ale lucrării „Muncă salariată şi capital“ nu au fost găsite printre manuscrisele lui Marx.  – Nota red. Editurii Politice

[5]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 3-175. – Nota trad. Editurii Politice

[6]Economia politică clasică burgheză s-a dezvoltat în lupta dusă de burghezia în ascensiune împotriva feudalismului, în lupta penlru formarea şi consolidarea relaţiilor de producţie capitaliste. Ea a demascat concepţiile economice ale ideologilor feudalismului şi a încercat să pătrundă corelaţia internă dintre fenomenele economice ale societăţii burgheze; într-o anumită perioadă ea a jucat un rol progresist.

Patria economiei politice clasice burgheze a fost Anglia. Reprezentanţii ei cei mai de seamă au fost, pe lîngă William Petty (1623-1687), în primul rînd Adam Smith (1723-1790) şi David Ricardo (1772-1823).  – Nota red. Editurii Politice

[7].  Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 15-41. – Nota trad. Editurii Politice

[8]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p.49-85. – Nota trad. Editurii Politice

[9]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 543. – Nota trad. Editurii Politice

[10]. Engels se referă la sărbătorirea zilei de 1 Mai 1891. În unele ţări (Anglia, Germania) ziua de 1 Mai se sărbătorea în prima duminică de mai, care în 1891 cădea în ziua de 3 a lunii. În acel an au avut loc cu acest prilej mitinguri şi demonstaţii muncitoreşti în multe oraşe din Anglia, Austria, Germania, Franţa, Italia, România şi alte ţări.  – Nota red. Editurii Politice

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.