Mitul nemuncii, Londra și Celălalt-criminal

TEMA: Revoltele din Marea Britanie

Nemunca. Lipsa dorinței de a frecventa școala. Dar mai ales nemunca și educația la nemuncă. Aceasta nu e o corespondență de la Londra – în presa românească au apărut destule texte de opinie cu statul de corespondență de la fața locului. Deși poate nu tocmai de la fața locului: pînă și una dintre jurnalistele care comentează revoltele din Londra pentru The Guardian admite a fi urmărit relatările de la televizor în timp ce pietre zburau în geamuri în jurul propriei case.

Numitorul comun al unora dintre aceste texte de opinie (pe lîngă larga citare a Theresei May, ministru de Interne, despre „pura criminalitate“) e blamarea unor huligani care sînt unici vinovați pentru propria nereușită în viață: nu vor o educație, nu vor să muncească. Nicăieri în presa internațională nu există o astfel de interpretare a faptelor. Și atunci: de unde această mitologie românească, răspîndită de la președintele țării la jurnaliști economici, a simplei voințe de a munci care generează posibilitatea unui cîștig și a unei vieți decente? Pentru început, s-ar putea spune că un „atavism“ – un pattern construit pe modelul social al comunismului: a nu munci într-o epocă cînd statul asigura locuri de muncă pentru fiecare cetățean era o alegere, un fel de declarație de principiu – iar alegerea era cea care genera marginalizare și precaritate. Însă de atunci au trecut aproape 22 de ani și pura experiență personală a adus nenumărate ocazii de slăbire a pattern-ului. Exemplele de succes financiar și social, în schimb, ale acestor două decenii sînt menite a construi iluzia unei dorințe de a munci pe care se pot înălța castelele milioanelor de euro. George (Gheorghe) Naghi, patronul „imperiului“ de prelucrare a cărnii Aldis, decedat recent într-un accident de barcă: fiu de tinichigiu, absolvent de liceu, șef de sală la Amara pînă în 1990, în 2011 – locul 192 în Forbes Top 500 de miliardari români. Florin Pîrvu, patronul celui mai mare tîrg de mașini din București, Autovit: a pornit cu un spațiu mic în Centrul Vechi, a fost proprietar de schimburi valutare și a sfîrșit prin a vinde site-ul autovit.ro cu milioane de euro. Etc. Că a fi șef de sală la restaurantul Oficiului Judeţean pentru Turism din stațiunea Amara în anii ’80 însemna, pentru anii ’90, resurse și relații, iar micul spațiu din Centrul Vechi a fost primit pe bază de certificat de revoluționar sînt doar detalii în schema voinței de a munci. În mare parte, de fapt, acestea sînt modele similare celor la care aderă tinerii din cartierele defavorizate ale Marii Britanii: modele de succes bazate „pe talente naturale mai degrabă decît abilități dobîndite prin educație“. Fabuloasele vieți ale celor care scapă de existența de ghetou au ca fundament aspectul fizic, vocea ori performanțele atletice. În România, prea puțină lume pare a fi văzut documentarul lui Alexandru Solomon, Kapitalism – rețeta noastră secretă, pentru a putea cu adevărat cîntări rolul muncii în asigurarea reușitei de viață. La fel cum puțini l-au citit pe Baudrillard pentru a putea judeca urmele lăsate de propaganda consumistă în comportamentul social și presiunea succesului cuantificabil prin achiziția de bunuri. Și sîntem aproape incapabili de a cîntări efectele hăului crescînd dintre costul vieții și prețul muncii – mai ales al celei necalificate sau minim calificate.

*

Pentru cine a urmărit imagini din timpul jafurilor (aici o înregistrare din zona Clapham Junction), ieșit din comun e tocmai faptul că, în mare parte, vandalii nu-și ascundeau fața. (Dovadă, poliția a postat o arhivă foto cu chipuri ale celor care au devastat magazine.) Sentimentul de impunitate nu e fără legătură cu masivele tăieri, bine popularizate, din bugetul poliției și cu scandalul, cu suspiciuni de corupție, legat de conivența Poliției Metropolitane cu ziariștii de la News of the World, soldat cu demisii la vîrf. (Să nu mai spunem că cei acuzați a fi autorizat interceptarea telefoanelor unor persoane private au fost arestați și eliberați imediat pe cauțiune.) Dar nici fractura socială și sentimentul de a nu putea face nimic nu sînt factori neglijabili. Sînt experți în cultură urbană care insistă asupra rolului jucat de „disponibilitatea biografică“ în răspîndirea revoltelor: da, traficul e lejer vara în Londra, s-au deschis terasele și oamenii stau pe străzi, însă mulți dintre cei care stau pe-afară sînt tineri fără un loc de muncă. Învățămîntul obligatoriu – și, deci, asigurat gratuit de stat – în Marea Britanie se oprește la 16 ani. Pentru a-și continua educația, adolescenții britanici și familiile lor au de plătit, din 2011, taxe de trei ori mai mari decît înainte. Aici se oprește discuția despre voința de a învăța, și continuă, inevitabil, cea despre paradisul locuințelor sociale și al ajutoarelor de stat. Și despre educația la nemuncă, transmisă de părinți copiilor.

*

Din februarie pînă în iulie 2009, jurnalista franceză Florence Aubenas și-a asumat identitatea unei femei fără pregătire – absolventă a sistemului public de învățămînt obligatoriu – în căutarea unei slujbe. Nu a cîștigat niciodată mai mult de 700 de euro pe lună, în condițiile în care a acceptat orice slujbă pentru care a trecut de interviu. În Statele Unite, așa-numitul Economic Policy Institute a publicat un studiu, intitulat Hardships in America: The Real Story of Working Families, conform căruia în trei sferturi dintre familiile cu venituri sub bugetul de bază (în jur de 30.000 de dolari pe an), capul familiei, care lucrează, are studii liceale sau peste. 72% dintre familiile ale căror venituri depășesc de două ori pragul oficial al sărăciei în SUA au constant probleme legate de asigurarea hranei și a locuinței și depind de medicina de urgență ca singură modalitate de îngrijire medicală. Există, în loc de educația la nemuncă, un anume gen de experiență transmisă familial de la o generație alta: cea a inutilității conformării la normele instituite statal. În 1981, în Brixton (sudul Londrei) izbucnea o revoltă jenant de asemănătoare celor de acum: protagoniștii aparțineau comunității afro-caribiene, un incendiu cu posibile motivații rasiale se soldase cu razii printre locuitorii… de culoare, un tînăr urmărit de poliție murise, mulțimea dăduse foc la mașini și devastase magazine. A existat, însă, ulterior, și un raport, al Lordului Scarman: „Factori complecși de natură politică, socială și economică au creat o dispoziție către violență“, scria în raportul care cerea „acțiuni urgente pentru a preveni ca disparitatea rasială să devină endemică, imposibil de eradicat, punînd în pericol însăși supraviețuirea noastră ca societate“. Cu excepția celor privitoare la atitudinea poliției față de suspecți, indiferent de rasă ori statut social, nici una dintre recomandările lui Scarman nu a fost pusă în practică. Iar în august 2011, un taximetrist de culoare era împușcat de poliția din Tottenham, care ulterior recunoștea că Mark Duggan nu deschisese focul. Tînărul făcea parte din generația fiilor celor care protestaseră în Brixton; în ciuda modificărilor aduse în normativele poliției de Raportul Scarman, poliția a anunțat presa de moartea lui Duggan înainte să informeze familia.

Tottenham are o rată de șomaj de 10,9%, media în Londra fiind 8,8 procente (după Oficiul Național de Statistică) – sau, după un sistem de calcul al Oficiului de Statistică a Pieței Muncii mult mai precis și la zi pentru comunitățile mici, de 8,3%, în iunie 2011, față de 4,2% media în Londra (detalii aici). În Tottenham, în 2010 trăiau 78.900 de persoane cu vîrsta între 16 și 64 de ani și 48.300 erau „economic active“. 16.300 aveau funcții de conducere și ocupații cu înaltă calificare, 7.500 lucrau în domeniu administrativ, de secretariat sau al meseriilor, 8.600 – în domeniul serviciilor, 10.300 erau muncitori necalificați sau cu calificare minimă. Media plății pe oră primite de un angajat cu normă întreagă în Tottenham a fost în 2010 de 12,26 lire (482 de lire pe săptămînă) față de 15,81 media în Londra. Doar în Brent Central s-a cîștigat mai puțin – 12,23 lire pe oră.

Guvernul britanic a desființat așa-numita Alocație pentru Educație (Education Maintenance Allowance), care le acorda un stipendiu de maxim 30 de lire pe săptămînă studenților din familii sărace pentru a-și continua studiile peste vîrsta de 16 ani. Același guvern conservator-liberal-democrat a anulat programul de educație continuă pentru adulți Train-to-Gain. Cît despre paradisul locuințelor sociale, în Haringey (unitatea administrativă din care face parte Tottenham) sînt 19.000 de familii pe lista de așteptare.

Sigur că să dai foc la H&M și să furi electronice din magazinele Sony e ilegal – doar că e serios discutabil cît de imorale sînt aceste gesturi pentru cei care le-au comis, zilele acestea, la Londra. Și cît le pasă cu adevărat – ce-au făcut ei altceva decît să-și însușească filozofia individualismului capitalist, modelat pe ocolirea regulilor comune, așa cum băncile și fondurile de pensii au dovedit ele însele că se poate/ trebuie făcut?

Tendința în reflectarea românească a evenimentelor londoneze (în care nu revoltele și mecanismul lor de declanșare sînt extraordinare, comparativ cu cele din Brixton, din Tottenham în 1985, din Los Angeles în 1992 sau din suburbiile Parisului în 2005, ci gradul de extindere a jafului) e criminalizarea nu a furtului, ci a categoriilor sociale și etnice. Criminalizarea sărăciei și a rasei, a diferenței, în general.

„Acești oameni fură și distrug pentru simplul motiv că vor să aibă totul, cît mai mult și cît mai repede, deși ar fost bine să mai și muncească pentru a avea“, consideră Dan Tapalagă. „Familiile jamaicane sînt cele dezorganizate: sînt cazuri de mame care își cresc singure trei copii, proveniți din trei tați diferiți, tați care, dacă sînt identificați, de multe ori au probleme cu legea“, scrie Emil Stoica pe HotNews.ro. Sînt atitudini din ce în ce mai cauționate gregar, care se extind în spațiul public de la noi ca un flagel.

În timp ce felurite organizații românești se bat cu Academia și Institutul de Lingvistică pentru schimbarea definițiilor de dicționar (și… criminalizarea lor) ale cuvintelor „țigan“ și „jidan“, afro-caribienii din Londra sfidează corectitudinea politică lingvistică și de fațadă autonumindu-se „nigros“.

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.