Mark Blyth. Fragment din “Austeritatea. Istoria unei idei periculoase”

A apărut cartea lui Mark Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase (la Editura Tact, traducere de Silvia Dumitrache, cu o prefaţă de Cornel Ban).

markVă prezentăm cîteva pagini din acest volum, extrase dintr-un post-scriptum scris de Blyth, despre cum evoluează ideile austerităţii:

De ce continuă austeritatea?
Să aplaudăm opțiunea de vânzare țintită social!

Așadar, dacă tot nu dă rezultate după un an, atunci de ce continuă austeritatea? Răspunsul pe care l‑am dat în cartea de față a fost acela că austeritatea face parte din „cea mai mare schemă de tipul ‘momește și schimbă’ din istoria umanității”, în care datoriile private ale sistemelor bancare din lumea dezvoltată au fost rezolvate și recapitalizate în contul bugetului public. Rezultatul a fost că datoria privată a fost transformată în datorie publică, astfel că de beneficii s‑au bucurat doar cei cu privilegii de inițiați, iar costurile au fost suportate de contribuabili. După încă douăsprezece luni în care m‑am gândit la asta, am ajuns la o descriere mai detaliată a acestui proces într-un articol din revista The Guardian în 2013. Adică, în timp ce încă rămâne „cea mai mare schemă gen ‘momește și schimbă’ din istoria umanității”, austeritatea este mai degrabă privită drept „opțiune de vânzare țintită social” scrisă pe majoritatea cetățenilor rămași fără acțiuni OCDE. Pentru a vedea de ce e așa, trebuie să ne amintim ce este o opțiune de vânzare și cum funcționează de fapt băncile.

O opțiune de vânzare este un contract prin care cel care îl emite are obligația de a plăti pentru acțiunea X la momentul Y, drept pentru care cumpărătorul îl poate folosi pe post de „opțiune”. Conform acestei definiții, așa‑numita „direcție Greenspan” în piețele globale înainte de criză a fost una de vânzare, în sensul că, odată ce valoarea activelor americane a scăzut la un anumit nivel, Rezerva Federală a sua (cea care emite acest contract) taie ratele dobânzii pentru a compensa acele pierderi. Mai recenta „direcția Draghi” a fost o „opțiune de vânzare” în măsura în care BCE a inclus una pentru a acoperi riscul destrămării și al lichidității în zona euro prin programe ORTL. Prin urmare, austeritatea este „o opțiune de vânzare țintită social” în sensul următor.

Azi auzim peste tot despre concentrarea crescândă a avuții și a veniturilor în țări din OCDE, mai ales cu privire la creșterea plajei de venituri deținute de acei 1% din topul piramidei sociale. Aceste venituri de la vârf au crescut la 24% în sua chiar înainte de criză și e posibil să fi depășit această cifră în 2013.[2] Dar dacă extindem acel set pentru a include cei mai bogați 10%, aflăm că aceștia iau înapoi peste 50% din veniturile totale. Deși aceste cifre nu sunt ușor disponibile, e rezonabil să spunem că cei 30% din vârful distribuției veniturilor în aceste societăți câștigă marea majoritate a veniturilor și dețin majoritatea activelor din acele țări.

Acum, pornind de la această ipoteză, să ne gândim la modul în care băncile chiar funcționează, de vreme ce rar lucrurile sunt ceea ce par să fie. Când „economisești”, de fapt nu economisești nimic. Când depui bani într‑o bancă pentru a economisi, de fapt dai – cel puțin în multe țări europene – un împrumut nesecurizat către o firmă comercială cu instrumente derivate având un puternic efect de pârghie, în speranța că îi vei recupera cu dobândă mai târziu.[3] La fel, când o bancă îți dă un împrumut pentru a cumpăra un bun – o casă, de exemplu –, acel bun este răspunderea băncii. În schimb, bunul lor este împrumutul, care este răspunderea ta, adică ipoteca. Așadar, asemeni exporturilor și importurilor în economia globală, activele și pasivele băncii/debitorului sunt simetrice și dau zero.

Prin urmare, când salvezi o bancă sau un sistem bancar, nu îi salvezi doar pe bancheri. Îi salvezi pe deponenți, pensiile, ipotecile, instrumentele derivate ale acestor împrumuturi, asigurările și tot restul care constituie bunurile băncii, care sunt pasivele tale, și viceversa. Așadar, atunci când statele salvează băncile, salvează simultan și bunurile și veniturile celor aflați între cei 30% din vârful distribuției veniturilor.

Gândiți‑vă la ajutoarele financiare ca la opțiunea de vânzare executată de cei 30% asupra celor 70% din partea de jos a distribuției veniturilor. Când celor 30%, oameni ca mine și (posibil) ca tine, li se salvează activele și, în consecință, datoria publică escaladează, costul punerii în practică a opțiunii de vânzare e plătit de oameni care nu au atât de multe active și se bazează pe cheltuielile de stat și pe bunuri publice, dar tocmai acolo se aplică tăierile.

Cel mai sărac segment al societății e forțat să plătească o poliță de asigurare pentru care nu a fost niciodată de acord să garanteze și pentru care nu a primit niciodată vreo asigurare de top de la deținătorii activelor salvate (adică asigurate). De aceea austeritatea este cel mai bine văzută drept opțiune de vânzare țintită social, în sensul că e calibrată să afecteze diferit clasele sociale. Este o asigurare gratuită a activelor pentru cei aflați la vârful distribuției veniturilor, adică exact oamenii care votează cel mai frecvent și care finanțează campanii electorale. Faptul că pe termen lung această acțiune ce are sens individual se va dovedi dezastruoasă în plan colectiv și pentru cei aflați la vârf este un cost care nu este internalizat în prețul opțiunii. Dar e unul pe care îl vom plăti toți dacă austeritatea continuă. Oare alegerile din mai 2014 pentru Parlamentul European, care au înregistrat mari câștiguri pentru naționaliști, populiști și partide de stânga care nu sunt în mainstream, reprezintă primul semn al trezirii celor 70% la realitatea opțiunii de vânzare?

(…)

FMI și tensiunile în rândul Troicii

Singura parte din Troica ce și‑a modificat substanțial ideile este FMI. Așa cum am detaliat în carte, începând din 2008, sub conducerea directorului de atunci Dominique Strauss‑Kahn, FMI a aderat la o direcție cu efecte de creștere mai mult decât o făcuse în alte momente de criză anterioare. Cinicii ca mine au crezut inițial că era un caz de tipul: „acum, că activele din țările centrale sunt supuse riscului, mai degrabă le salvăm decât să le lăsăm să eșueze”, dar transformarea s‑a dovedit a fi mai mult decât oportunism. Așa cum detaliază Cornel Ban, ideile politice ale FMI s‑au schimbat esențial în multe privințe în timpul crizei.[4]

Cea mai cunoscută turnură este așa‑numita „Battle of the Boxes”, în care FMI a estimat multiplicatori fiscali negativi mai mari de unu pentru țările periferice europene, ceea ce însemna că o tăiere de un euro în cheltuielile publice ducea la o tăiere mai mare de un euro în consumul final și în pib, fără efecte de încredere compensatorii. Multiplicatorii negativi implică, de asemenea, și multiplicatori pozitivi, așa că această provocare nu a fost limitată la casetele cu explicațiile tehnice ale rapoartelor FMI. Accentuând acest fapt, întregul edificiu neoclasic al abordării crizei de către BCE și ce a fost provocat dinăuntrul Troicii înseși.

Nu e surprinzător că ce a replicat la finalul lui 2012 cu propria sa versiune de evaluări de multiplicatori, ca reacție la cele ale FMI‑ului, susținând că, în esență, politicile Troicii erau în regulă, iar multiplicatorii ar fi fost mai puțin de unu, așadar, până la urmă, contracția ar fi avut un efect pozitiv dacă nu ar fi fost o mulțime de oameni care să vorbească despre destrămarea zonei euro, ceea ce a înrăutățit lucrurile. FMI a continuat pe această linie, în ciuda respingerii din partea ce și BCE. Într‑adevăr, cercetările FMI din ultimii cinci ani au fost departe de a susține consolidarea pe care o promovau cândva. Inegalitatea drept constrângere asupra creșterii, necesitatea unor taxe mai mari impuse celor care câștigă mai mult, efectele pozitive ale investiției publice, taxele de mediu și chiar de sănătate au ajuns în vizorul cercetării FMI. Recent, FMI a pus capac prin lucrarea proausteritate a lui Reinhart și Rogoff, „Creștere într-un timp al datoriei fiscale”. Într‑adevăr, FMI a mers până într‑acolo încât să‑i facă pe cei de la Washington Post să publice un articol cu titlul „Comuniștii au ocupat FMI-ul!” Poate o hiperbolă, dar când acest FMI este în aceeași oală politică cu CE și BCE, nu au cum să nu apară fricțiuni.

De la Excelgate la finalul austerității?

Dacă tot i‑am amintit pe Reinhart și Rogoff, poate că schimbarea cea mai dramatică de mentalitate din ultimul an a venit de la acești doi economiști, celebri pentru lucrarea lor „Creștere într-un timp al datoriei fiscale”, care a prezis o scădere rapidă a viitoarelor rate de creștere dacă ponderea datoriei interne în pib avea să depășească 90%. Un absolvent de economie al Facultății Amherst din cadrul Universității Massachusetts i‑a cerut profesorului Reinhart fișierul Excel pe care era bazată lucrarea lor, l‑a luat, l‑a fărâmițat până nu a mai rămas nimic din el, spre Sturm und Drang‑ul publicului, în ceea ce avea să fie cunoscut drept „Excelgate”. Rezultatele lor sunt solide, așa că am un dram de simpatie pentru poziția lui Reinhart și a lui Rogoff. Așa cum am argumentat în cartea mea, dacă ai de ales între mai mult sau mai puțin de 90% datorie, fără să iei în calcul metoda de reducere a datoriei, cine nu ar vrea mai puțin în loc de mai mult? Când stai să cântărești lucrurile, e mai bine, probabil, să nu plătești multă dobândă decât să o faci.

Ce le‑a dăunat acestor doi economiști a fost mai puțin ceea ce au spus, cât maniera în care spusele lor au fost receptate de „jihadiștii austerității”, așa cum îi numește Aditya Chakrabortty de la The Guardian, care au folosit meme‑urile cu 90% pentru a susține sus și tare reducerile peste tot, indiferent de amendamentele și avertismentele lucrării originale. A‑i face praf pe autori a avut deci mai mult scopul de a‑i anihila pe cei care tot vehiculau meme‑urile cu 90%. Ieșind zguduiți și plini de vânătăi din toată această afacere, te‑ai aștepta la un contraatac de două ori mai puternic din partea lui Reinhart și Rogoff, dar ei pur și simplu și‑au văzut de munca lor, lăsând datele să‑i ducă acolo unde trebuie – și chiar e remarcabil unde i‑au adus azi.

În ianuarie 2014, Reinhart și Rogoff au semnat un nou document de lucru NBER, numit „Revenire din criza financiară”. Această lucrare continuă cercetările anterioare cu privire la costurile și durata crizelor, dar este remarcabilă și prin ipoteza sa centrală, și anume că asistăm la o criză în zona euro nemaiîntâlnită până acum. Se pare că de data aceasta chiar e diferit. Într‑adevăr, concluzia lor merită citată în întregime:

Faza actuală a abordării politice oficiale este promovată pornind de la ipoteza că stabilitatea financiară, creșterea și sustenabilitatea datoriei pot fi obținute printr‑un amalgam de austeritate și autocontrol (și ceva reformă). Ipoteza este că țările avansate nu au nevoie să recurgă la mai multe politici eclectice ale piețelor emergente, inclusiv la restructurări de datorie și conversii, hiperinflație, control de capital și alte forme de represiune financiară. Intrând acum în cel de‑al șaselea sau șaptelea an de criză (depinde de țară), rezultatul rămâne mult sub vârful atins înaintea crizei în zece dintre cele douăsprezece țări afectate de criză. Discrepanța față de rezultatul potențial este și mai mare. A amâna acceptarea faptului că în vremuri de restriște e nevoie de măsuri disperate crește probabilitatea ca această criză să depășească în gravitate depresiunea din 1930 într‑un număr mare de țări.

Când doi intelectuali mai degrabă asociați cu argumentele proausteritate, cel puțin la nivel public, au ajuns atât de departe, ne dăm seama destul de bine că într‑adevăr a avut loc o turnură de la gândirea austeră într‑o perioadă scurtă, ceea ce nu poate fi decât bine-venit. Din păcate, asta nu face să se rescrie politica pentru zona euro. Acest lucru este făcut de Troica și este implementat de statele perfect conștiente că aplică opțiuni de vânzare țintite social, așa cum am descris mai sus, de aceea continuă această politică, în ciuda schimbărilor la nivel ideatic.

Încheind această postfață, trebuie să aduc în discuție gândirea preideologică a lui François Hollande, președintele Franței, care chiar a justificat reducerile de buget din ianuarie 2014 invocând truismul lui Jean Baptiste Say, conform căruia rezervele au propria lor cerere. Am vorbit îndelung despre falimentul băncilor și al ideilor europene, dar e nevoie de mult mai mult pentru a‑l prezenta și ca faliment al clasei politice. Când așa‑zisa gândire alternativă socialistă față de austeritate nu merge mai departe de a cita idei naive legate de partea de ofertă, vechi de 211 ani, devii conștient de faptul că austeritatea va continua să fie aplicată în ciuda evidenței, pentru că, mai presus de orice, ea rămâne o idee seducătoare, deși periculoasă.

Mark Blyth

South Boston, Massachusetts

august 2014

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.