Marja de societate

alexCistelecan„Luni, senatorii au aprobat proiectul legii pentru scăderea CAS cu 96 voturi pentru, 2 abțineri si un vot contra”. Un asemenea consens transpartinic nu s-a mai văzut prin Parlament de la legendara decizie de majorare a pensiilor din vara lui 2007. Or, această dublă ocurență a quasi-unanimității parlamentare – altfel spus, această dublă apariție a hegemoniei perfecte a unui anumit ideologem – ne spune ceva despre deplasarea imperceptibilă, și totuși masivă, dacă privim retroactiv, a populismului, a ceea ce acoperă acest termen în ultimii ani: astăzi, votăm o scutire de taxe a capitalului cu aceeași urgență morală și convingere justițiară cu care abia adineauri măream pensiile bietelor bunici de la proverbiala gură a sobei. Tot așa cum atunci, ar fi fost o sinucidere politică pentru vreun parlamentar să se opună acestei necesități și urgențe – cine-ar fi vrut să pară într-atât de cinic încât să refuze un medicament și-o pătură-n plus unei bătrânici –, la fel și astăzi, pare-se, a te opune ușurării de taxe a capitalului – și nu de orice taxă, ci de o una direct în favoarea angajatului, una din rarisimele rămășițe ale contractului de muncă clasic, „fordist” – ar însemna, iată, o dovadă de nebunie și iresponsabilitate politică. Că noua măsură lovește, indirect, tocmai în beneficiarii precedentei magnanimități unanime a parlamentului (sistemul de pensii) nu face decât să completeze ironia fatală a acestei alunecări ideologice a ceea ce înseamnă populism, politicul ca expresie și reprezentare a voinței populare și a interesului general.

Și care sună cam așa: angajatorul e noua bunicuță a contractului nostru social. El nu trebuie supărat, pentru că împarte investiții și locuri de muncă cu aceeași bunătate spontană, nereglementabilă cu care bunica împarte povești și plăcinte nepoților. Bunăstarea și libertatea sa de mișcare sunt mai presus de orice posibil diferend politic, de orice diviziune stânga-dreapta și de orice eventuale reticențe contabilicești. Binele lui e binele tuturor. Și invers, societatea – ca bine comun – nu mai există decât în și prin buzunarul său privat.

Faptul că avem de-a face aici cu o răsturnare completă a populismului și cu o turnură completă a ideologiei dominante se vede și în ușurința – cum spuneam, un procentaj de vreo 95% la Senat – cu care măsura a trecut peste cele două obiecții (e mult spus – rezerve mai degrabă) care i s-au adus în spațiul public. Măsura și obiecțiile pur și simplu nu sunt la același nivel ontologic: desigur că se prea poate ca, în foarte puțin timp, sistemul asigurărilor de sănătate să se trezească pus pe butuci; după cum e, iarăși, foarte probabil ca mai nimic din această ușurare de taxe a capitalului să se scurgă la vale într-un eventual surplus în salariul angajatului. Ambele rezerve sunt foarte probabile. Dar măsura însăși e dincolo de calculul realist al probabilităților – ea ține de Necesitatea Istorică. Cum să pui în balanță probabilitatea prăbușirii sistemului de pensii cu certitudinea unui belșug de noi investiții și locuri de muncă? Ca în alte momente similar de glorioase din istoria parlamentarismului – declarația drepturilor omului sau, de ce nu, instituirea sistemelor de pensii – ușurarea de taxe a capitalului e una din acele decizii istorice pe care le iei imediat, nu sub dictarea partidului, ci a simplei conștiințe omenești și responsabilități istorice, și abia pe urmă te gândești cum să acoperi, în realitate, costurile și urmările acestei decizii. Pe scurt, e o chestiune eminamente politică, în sensul originar al cuvântului, ce ține de Binele General, și care nu se poate împiedica în considerente de fezabilitate și calcul economic. Că astăzi, în această postură de bine social suprem, trans-ideologic, trece tocmai interesul privat al capitalului, că, altfel spus, e de la sine înțeles că bunăstarea generală depinde, în primul rând și mai presus de orice, de bunăstarea exploatatorului – spune, cred, multe despre auto-reprezentarea de sine pe care societatea a ajuns să o aibă astăzi.

De la începutul crizei încoace, unul din motivele recurente cu care ne mai alinăm suferințele pe la stânga este că, deși nu am obținut nici o schimbare concretă la nivel social-politic, totuși s-a produs o deplasare serioasă a discursului public, numeroase revendicări din bagajul tradițional al taberei progresiste regăsindu-se acum în agenda publică și în discursul comun. Măcar de-ar fi așa. După cum o demonstrează consensul transpartinic în jurul reducerii CAS-ului la angajator, precum și consensul tacit, dar nu mai puțin consens, al societății angajaților, și în ciuda a cinci ani de austeritate care nu s-au concretizat decât într-un „tripple dip recession” (mai nou, eufemismul oficial al crizei structurale a capitalismului în Occident), repertoriul neoliberal e astăzi mai naturalizat ca oricând. Necesitatea ușurării presiunii muncii asupra capitalului, slăbirea chingilor contractului colectiv – deci politic – de muncă asupra angajatorului au devenit un truism și pentru dreapta, și pentru stânga, și pentru everybody concerned. Cumva, a ajuns ceva self-evident că e în interesul meu personal și al tuturor ca patronul și capitalul să nu se mai îngrijească atât de mult (-5%) de reproducerea forței mele de muncă atunci când e inactivă sau neutilizabilă – ceea ce înseamnă, în fond, existența acestui CAS la angajator, și ceea ce face, în mare parte, diferența de statut dintre forța de muncă și mijloacele de producție, om și ciocan. A devenit apodictic că, decât să dea capitalul bani statului, în numele meu și al unui drept de recunoaștere a ființei mele umane în câmpul muncii, mai bine – ce? Mai bine să nu-i dea, pentru că și dacă rămân la el, și nu se răsfrâng imediat asupra salariului meu, cu siguranță în cele din urmă se vor trickle-down în ceva investiții și locuri de muncă, pentru că investitorul investește, prin definiție, chiar și atunci când, aparent, doar consumă privat. Cam acesta e, în fond, argumentul care susține decizia de scădere a CAS-ului – iar dacă acest argument a ajuns azi o ideologemă absolut apodictică, am putea la fel de bine să cerem parlamentului să dizolve societatea – sau mai degrabă să constate dizolvarea ei – și să o încredințeze în totalitate angajatorului, căci acolo e binele ei. Iar dacă acesta e genul de măsuri cu care o așa-zisă stângă vrea să recâștige puterea și, mai ales, hegemonia ideologică în spațiul public, am face mai bine să votăm direct capitalul.

Căci, în fond, singura problemă care ar trebui formulată vizavi de unanima dezirabilitate a scăderii CAS-ului la angajator este: de ce doar 5%? Dacă 5% e apodictic necesar, de ce n-ar fi și 20%, 50%, 80%? Cam de la ce procent în sus cantitatea determină calitatea, iar ceea ce era absolut necesar devine incert, problematic, nerecomandabil? Pe scurt: care e marja de eroare din profitul privat pe care mai avem de gând să ne-o mai revendicăm azi ca societate?

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.