Marginalii şi „somnul dogmatic” al stângii

Mi-au parvenit în ultima perioadă mai multe articole publicate de „Criticatac”, referitoare la recentele manifestări violente din Marea Britanie. Era de aşteptat ca acestea să stârnească interesul şi să genereze comentarii, mai ales în cadrul unui forum teoretic cu orientare de stânga. Din păcate însă, unele interpretări pe care le-am citit mi se par eronate, sfidând chiar bunul simţ de dragul afectării ideologice, fie galeşă, fie pedantă. A conferi semnificaţia şi prestigiul protestului social unor tâlhării, sau a pune pe acelaşi plan huliganismul din Marea Britanie cu revoltele din Africa de Nord şi cu demonstraţiile din Grecia, reprezintă un demers atât de căutat şi fals, încât se pierd chiar şi reperele logicii comune, care ne învaţă că nu se compară decât lucrurile asemănătoare. Mai rămâne să găsim virtuţi revoluţionare bătăilor între suporteri şi jandarmi la meciurile de fotbal, apoi să le comparăm eventual cu ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 pe străzile din Timişoara sau Bucureşti!

Personal, consider că tulburările din oraşele engleze nu au fost altceva decât acte de huliganism. Pentru a fi vorba de un protest social trebuie să existe anumite revendicări, formulate dacă nu de la bun început, atunci măcar în cursul evenimentelor. Afirmaţia că „nu avem ce mânca”, dincolo de faptul că nu este întotdeauna reală, nu funcţionează în orice împrejurare, erga omnes, altminteri hoţia şi tâlhăria din motive de sărăcie ar trebui la limită dezincriminate penal. Să mai amintim că printre „revoltaţi” se numărau şi tineri din familii bogate, dornici probabil de a-şi descărca agresivitatea şi a încerca senzaţii tari?… Încă mai concludentă mi se pare însă chestiunea violenţei. Nu sunt principial împotriva acţiunilor violente, în anumite circumstanţe se poate recurge la ele, numai să fie îndreptate împotriva cui trebuie, adică a guvernului, a băncilor, a transnaţionalelor, nu a bunurilor oamenilor simpli, muncitori sau mici întreprinzători pentru care munca şi proprietatea coincid. Oricum am privi lucrurile, nu aceştia erau responsabili de sărăcia marginalilor. E absurd să ţi-l închipui pe Jamie Oliver exploatator[1].  Ciocnirea nu s-a produs între săraci şi bogaţi, ci între marginali şi categoriile populare muncitoare, ca atare huliganismul nu poate fi legitimat ca protest anticapitalist. Lumpenul poate genera dezordini, dar nu face revoluţii – este un fapt remarcat de Karl Marx la vremea lui, ignorat însă de epigonii contemporani ai stângii cu pretenţii de radicalism[2].

Comentariile de felul acesta, care afectează grija înţelegătoare faţă de pegra periferiei, reflectă blocajul teoretic şi debilitatea politică a stângii ce se doreşte populară, apropiată muncitorilor, dar care de fapt pierde contactul tocmai cu mediile populare muncitoare. De partea cealaltă avem „stânga caviar”, separată şi ea de muncitori, aşa încât nu-i deloc surprinzător că aceştia alunecă electoral către extrema-dreaptă, care vehiculează teme proprii socialiştilor de altădată[3].

Blocajul teoretic decurge din neconcordanţa între stereotipurile ideologice şi noua realitate socială. Actualmente conflictul structural este mai complex şi totodată mai înşelător decât acum câteva decenii, în sensul că opoziţiei patronat-salariaţi i s-a adăugat aceea dintre categoriile muncitoare şi marginali, opoziţie care pune în discuţie echivalarea tradiţională a sărăciei cu exploatarea. Categoriile muncitoare suportă nu numai supramunca şi reducerile bugetare, dar şi întreţinerea prin impozite a marginalilor care se complac în situaţia de marginali, pentru a beneficia de programele de asistenţă socială. Obişnuită să-i considere pe cei mai săraci drept cei mai exploataţi, stânga cu ambiţii radicale nu recunoaşte apariţia acestei categorii exploatatoare sui generis, a celor neintegraţi sau doar relativ integraţi social, care ameninţă atât nivelul de trai al muncitorilor autentici (prin impozitele plătite de aceştia, precum şi prin concurenţa neloială pe piaţa muncii), cât şi siguranţa existenţei lor cotidiene (prin potenţialul infracţional pe care-l dezvoltă neintegraţii). Este o împrejurare evidentă pentru cine ia contact cu Occidentul altfel decât în aeroporturi sau în staţiuni turistice, mai puţin pentru cei care ocultează realitatea sau care  o denaturează prin „ochelarii de cal” ai conformismului ideologic.

Proliferarea marginalilor este rezultatul intersectării a două serii de factori, materiali şi culturali. În primul rând este rezultatul capitalismului globalizat, care fie limitează posibilităţile de angajare prin delocalizări, fie acceptă emigraţia peste posibilităţile de absorţie, pentru a dispune de o forţă de muncă ieftină, nesindicalizată şi gata să lucreze inclusiv în condiţii în afara legii („la negru”). Aici ne referim aşadar atât la emigranţii neasimilaţi, cât şi la declasaţii din populaţia autohtonă, care au tendinţa de a se agrega în subgrupe de tipul bandelor stradale. În al doilea rând, este rezultatul laxismului educaţional „postmodern”, agrementat cu oarece „corectitudine politică” şi discriminare pozitivă, care în numele pluralismului identitar şi comunitar a renunţat să mai transmită seturi de valori afirmative, subminând astfel structura de integrare morală a societăţii. Acest laxism educaţional priveşte şi nivelul general de instrucţie, tot mai scăzut ca urmare a demersurilor de „aerisire” a programelor şcolare, de înlocuire a informaţiei cu aşa-numitele „competenţe” şi de reducere a perioadei studiilor universitare în „sistemul Bologna”. Efectul mai departe este erodarea conştiinţei civice, în particular în cazul tinerilor, după cum se observă mai clar în România de azi – ţara europeană cu una dintre cele mai slabe performanţe la bacalaureat şi cu cea mai anemică mobilizare împotriva puterii.

Atâta timp cât rămâne prizoniera clişeelor despre sărăcia funciar inocentă ce trebuie disculpată necondiţionat, stânga nu numai că se autoînşeală asupra realităţii, dar face şi jocul politic al dreptei. Pe de o parte fiindcă susţine politicile asistenţiale discriminative, deci comunitarismul împotriva civismului, ceea ce contribuie la scindarea imaginară şi organizatorică a categoriilor de populaţie potenţial anticapitaliste. Pe de altă parte, deoarece ia apărarea pretinselor „victime” atunci când se dedau la distrugeri, livrând astfel categoriile muncitoare dreptei, care le oferă protecţia ordinii. Între ameninţarea imediată a distrugerii casei ori maşinii, şi aceea a reducerii cheltuielilor bugetare, omul o va prefera întotdeauna pe cea de-a doua, care măcar nu-l vizează fizic în mod direct. Atunci când Nicolas Sarkozy, în calitate de ministru de Interne, i-a calificat pe incendiatorii din periferii drept „bandă de lepădături”, a ştiut foarte bine ce face, asigurându-şi voturile oamenilor simpli agresaţi de huligani. Din acest punct de vedere, laburiştii englezi, care nu au găsit cu cale să justifice tâlhăriile „oropsiţilor”, au procedat inteligent şi mai ales cu bun simţ.

Adevăratul spirit radical-popular nu înseamnă să condamni de principiu guvernul atunci când exercită „violenţa legitimă”, cu atât mai mult cu cât o exercită în apărarea celor care muncesc. E aici implicit un fel de cabotinism stângist, mai preocupat de aparenţă, şi încă de aparenţa personală a comentatorului, decât de fondul problemei, care este reprezentarea autentică a categoriilor populare. Nu o să insist asupra a ceea ce cred eu că trebuie să întreprindă stânga, în particular cea de orientare social-democrată. Am făcut-o în altă parte. Amintesc numai necesitatea organizării de masă şi a recuperării activismului popular, posibile doar în cadrul social şi valoric al civismului integrator, corelativ structurii instituţionale a statului naţional. Esenţială este însă trezirea din „somnul dogmatic” al preconcepţiilor teziste, reconfigurarea profilului doctrinar al stângii, pentru a recâştiga în cele din urmă sprijinul popular şi hegemonia culturală în societate.

___________________________

[1] Pentru raportul dintre muncă şi proprietate trimitem la consideraţiile lui Émile Vandervelde, uitate din păcate astăzi. Revizitarea din când în când a propriei tradiţii doctrinare e susceptibilă să ofere câştiguri nebănuite interpreţilor contemporani. Vezi Émile Vandervelde, Socialismul şi agricultura, Bucureşti, Cultura Naţională, 1922, p. 23; Scrisori colectiviste, Bucuresci, 1899, p. 6-9.

[2] A se vedea în aceată privinţă Karl Marx, Friedrich Engels, Alianţa democraţiei socialiste şi Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, în  Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura Politică, 1964, p. 408, 438.

[3] Resorturile antropologice profunde ale fenomenului au fost analizate remarcabil în lucrarea lui Emmanuel Todd, L’illusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés développées, Gallimard, 1998. Este vorba, în esenţă, de erodarea în mentalul colectiv a ideii egalitare, ce a condus inclusiv la devalorizarea statului naţional şi la mondializare. Este marea contribuţie teoretică a autorului: să explice mondializarea pornind nu de la economie, ci de la valorile colective.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.