Manifest pentru spaţiul public

Orice abordare teoretică sau practică a spaţiului public trebuie să plece de la cîteva constatări simple:

1) modernizarea incompletă a societăţii româneşti a produs spaţii urbane mimînd urbanitatea occidentală, cu forme citadine lipsite de o sferă publică în care să se creeze şi să se practice opinia publică, dar şi separarea dintre spaţiul public şi cel privat;

2) societatea postcomunistă a făcut saltul acrobatic dinspre această modernitate incompletă şi formală care nu a produs spaţiu public înspre o postmodernitate informă care nu mai are nevoie de spaţiu public;

3) utilizarea actuală a sintagmei „spaţiu public” este una predominant tehnic-administrativă, funcţională şi materială, fiind golită de sensul său politic;

4)  explozia şi complicaţia recentă aduse de accesul tot mai facil la internet a deturnat sensul şi practica spaţiului public, exilîndu-l din societatea reală înspre o lume virtuală, dublură a primeia, producînd doar parţial efecte asupra celei dintîi.

5)  publicul a devenit din atribut al unui spaţiu de construit în comun un substantiv de sine stătător, asimilat fiind publicului-ţintă din campaniile publicitare sau publicului-spectator din industriile divertismentului.

Pornind de la aceste constatări, trebuie să stabilim terenul pe care ne situăm: spaţiul public nu este un produs tehnic al arhitectului, al urbanistului, al omului de afaceri sau al edilului. De asemenea, el nu este nici locul geometric, produs spontan al întîlnirilor haotice ale practicanţilor anonimi ai spaţiului urban. Doar într-un sens foarte simplificat, în scopuri operaţionale, se poate spune că arhitecţii sau urbaniştii „construiesc” spaţii publice atunci cînd propun construcţii de utilitate publică sau mobilier urban nou; doar pentru finalităţi electorale sau pentru justificarea cheltuirii fondurilor publice o administraţie locală poate să pretindă că amenajează spaţiile publice ale străzilor, parcurilor, locurilor de joacă etc. Pe de altă parte, simplul fapt al părăsirii spaţiilor private de către locuitorii oraşelor nu generează public, în sensul convieţuirii, dar şi al relaţiei cu structurile de putere din societate.

Spaţiul public este rezultatul întîlnirii şi al negocierii tensionate, niciodată încheiate, dintre cei dintîi, manageri ai topografiei urbane, şi cei din urmă, proprietari ai spaţiilor private şi practicanţi cotidieni ai oraşului. El este zona tampon dintre instituţiile de putere şi interesele private, individuale şi de grup. Nici spaţiu tehnic, nici spaţiu estetic, el este, ca deziderat, spaţiu politic. Pentru că miza politicii în societate nu se joacă în sediile puterii, nici pe platourile de televiziune şi nici pe internet, ci într-un spaţiu a cărui dimensiune fizică, deşi importantă, nu este decisivă. Spre exemplu, distrugerea unui parc pentru a construi un centru de afaceri este o atingere adusă spaţiului public nu în primul rînd pentru că se pierd metri pătraţi de zonă verde, ci pentru că interesul privat este considerat superior celui public, pentru că profitul financiar al cîtorva îşi subordonează bunăstarea celor mai mulţi şi pentru că, nu în ultimul rînd, dimensiunea politică a vieţii în comun este supusă unei reglementări economice.

Prin dimensiunea politică a spaţiului public înţeleg aici posibilitatea de a disloca, de a deplasa şi de a deturna în permanenţă ordinea spaţială creată de strategiile de putere şi de tacticile private. Această dislocare este deopotrivă fizică şi discursivă. 

Fizică, mai întîi, pentru că oraşul nu este nici maşină, nici operă de artă, nici afacere, nici simbol. El nu se supune în mod absolut nici exigenţelor de fluiditate, nici celor de securitate, nici celor de profit, nici celor estetice şi nici celor simbolice. Dacă oraşul seamănă cu locuitorii săi este pentru că aceştia sînt sau nu capabil să negocieze proporţia dintre toate aceste exigenţe, şi abia această negociere este politică. Orice negociere în interiorul unui cîmp dat de exigenţe este una între competenţe, expertize, interese. Orice dominaţie a unuia dintre aceste imperative (în numele circulaţiei, al siguranţei publice, al bunăstării, al înfrumuseţării sau al simbolurilor naţionale, religioase, etc.) în detrimentul celorlalte este un semnal de alarmă în ce priveşte starea vieţii politice şi a democraţiei din societatea respectivă. 

Discursivă, în al doilea rînd, pentru că în spaţiul public şi despre el nu există discurs dominant. În el şi despre el nu există mai întîi un discurs de putere-adevăr, de dominaţie în numele unei distribuiri ordonate şi sigure a persoanelor, a activităţilor şi a discursurilor. Aşa cum spune Jacques Rancière, „fiecare la locul lui, fiecare cu munca lui, fiecare cu cuvîntul lui” e numele unei ordini poliţieneşti a siguranţei şi fluidităţii care suprimă posibilitatea creării unui spaţiu public. Apoi, producţia comercială excesivă de pseudo şi para-discursuri publice pe platourile de televiziune serveşte unui divertisment generalizat cu rolul de amorţire a rezistenţei şi revoltei, prin promovarea discreţionară a unui sistem clientelar de vedete considerate vehicule şi reprezentanţi ai opiniei publice şi a unui stil manipulat, direcţionat al succesiunii de monologuri mediatice. Dislocarea discursivă în sens politic înseamnă aducerea în dezbatere publică a cuvîntului celor cărora nu li se dă cuvîntul, nu în calitatea lor de reprezentanţi ai unei categorii profesionale, ai unei majorităţi sau minorităţi (confesionale, etnice, sexuale, etc.), ci in calitatea lor de membri egali ai unei comunităţi politice apărătoare a interesului comun.

În societatea românească postcomunistă, spaţiul public a devenit temă de proiect nicicînd realizat în şcolile de arhitectură şi metaforă corectă din punct de vedere politic pentru discursuri electorale şi de conjunctură. Dispariţia practicilor publice, înghiţite de masificare, divertisment şi privatizare uniformă a spaţiului, pe fondul dominaţiei discursurilor unor elite autoinstituite cu acces privilegiat la mijloacele tehnice de expresie publică, obligă la acţiuni sociale, politice sau artistice capabile să recreeze, să revitalizeze, şi să redea spaţiului public sensul său politic. 

Pentru aceasta, şi ştiind că spaţiul public este o construcţie fragilă, provizorie, la frontiera dintre soliditatea intervenţiei arhitectural-urbanistice şi volatilitatea cuvîntului rostit, e nevoie de acţiuni de recuperare cotidiană a lui – prin creaţii, prin dezbateri, prin revendicări, prin proteste şi ocupări – a  fiecăreia din trăsăturile următoare, a mai multora laolaltă şi a tuturor împreună:

1)  spaţiul public trebuie să fie deschis şi al deschiderii, un spaţiu accesibil oricărui anonim şi tuturor necunoscuţilor, care nu are nevoie de identificări, autorizări şi competenţe specifice pentru a-l practica, pentru a intra sau ieşi din el.

2) spaţiul public trebuie să îngăduie şi să protejeze diferenţa, antagonismul şi conflictul. În cadrul său, indivizii intră în raporturi diferenţiale şi ca diferiţi, acceptîndu-i pe ceilalţi ca adversari, concurenţi, dar nu ca inamici. Rivalitatea este un alt nume al acestei conflictualităţi, ce nu trebuie înţeleasă în sensul negativ-distructiv al termenului, ci ca pe o sursă de creaţie şi de evenimente.

3)  spaţiul public trebuie să-i facă vizibili pe practicanţii ei şi să se ofere neîncetat ca ansamblu de locuri ale vizibilităţii. Nu ale supravegherii (video), nu ale controlului, ci ale negocierii limitei dintre ceea ce trebuie să se vadă şi ceea ce trebuie să rămînă ascuns, dintre ceea ce trebuie să se spună şi ceea ce nu trebuie să se spună. Vizibilitatea în spaţiul public nu poate fi separată de chestiunea expunerii (act de curaj, după Hannah Arendt, act de expunere prin rostire publică a cuvintelor şi ideilor) şi de chestiunea transparenţei.

4)  spaţiu public trebuie să rămînă comun, în ambele sensuri ale acestui cuvînt. El este un spaţiu comun, întrucît nu aparţine nimănui în mod precis şi tuturor în acelaşi timp. El creează astfel premisele egalităţii, prin inapropriabilitatea sa şi prin accesul şi practica în comun, în mai mulţi. Spaţiul public este şi un spaţiu al comunului, pentru că practica lui se face în nume comun, fără a angaja nume proprii sau, cel puţin, fără a utiliza aceste nume proprii ca surse de autoritate şi de adevăr.

5)  spaţiul public este locul în care trebuie să se întîmple ceva, care poate găzdui evenimentul (şi nu doar evenimente planificate). Astfel, spaţiul public este „locul” în care ceva are mereu loc, locul evenimentelor, surprizelor, întîmplărilor şi întîlnirilor. Este, de asemenea, spaţiul ruperilor de timp, al întîrzierilor şi amînărilor, al imprevizibilului – al corpurilor altfel, al gesturilor şi vorbelor altfel – şi, deci, al expunerii fiecăruia şi a tuturor la ceea ce nu era nicidecum aşteptat.

6)  spaţiul public trebuie să fie locul învăţării şi exersării unei raţionalităţi individuale şi colective. Cei care îl practică sînt cetăţeni liberi, subiecţi politici înzestraţi cu raţiune, voinţă şi responsabilitate capabili să formuleze argumente şi revendicări comprehensibile şi negociabile.

7)  spaţiul public trebuie să fie locul învăţării exersării unei sensibilităţi individuale şi colective. Spre deosebire de spaţiul privat, loc al intimităţii corporale, şi de spaţiul profesional, loc al funcţionalităţii corporale, spaţiul public este locul iruperii corporale ca masă (şi mască) purtătoare a unui rol public, altul decît cel atribuit prin locul propriu acasă ori la muncă. 

 (Acest text a fost scris la solicitarea Grupului pentru Actiune Sociala si preluat de GAS in platforma lui.)

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.