Krisis – Robert Kurz, Ernst Lohoff, Norbert Trenkle
Manifest împotriva muncii
[fragmente]
Un cadavru domină societatea, cadavrul muncii. Toate puterile lumii s-au unit pentru a apăra această dominație: papa și Banca mondială, Tony Blair și Jorg Haider, sindicatele și patronii, ecologiștii germani și socialiștii francezi. Cu toții au un singur cuvânt pe buze: muncă, muncă, muncă!
Cel care nu s-a dezvățat să gândească înțelege cu ușurință cât de nesăbuită e această atitudine. Fiindcă nu o criză pasageră cunoaște societatea dominată de muncă: societatea se lovește de limita sa absolută. În urma revoluției micro-informaticii, producția de „bogăție” s-a desprins tot mai mult de forța de muncă omenească – la o scară pe care numai SF-ul și-ar fi putut-o imagina în urmă cu câteva decenii. (…) În secolul XXI, vânzarea mărfii numită forța de muncă are asigurat tot atâta succes ca vânzarea de diligențe în secolul XX. Însă, în această societate, cel care nu-și poate vinde forța de muncă e „superfluu” și se trezește aruncat la gunoi.
Cine muncește nu mănâncă! Acest principiu cinic e valabil în continuare – și astăzi mai mult ca oricând, tocmai pentru că a devenit dezesperant de învechit. E absurd: deși munca a devenit superfluă, societatea n-a fost niciodată mai mult o societate a muncii. (…) Strigătul delirant „Să fie de muncă!” justifică avansarea tot mai accelerată înspre distrugerea bazelor naturale, devenită vizibilă de mult timp. (…) Iar zicala „orice slujbă e mai bună decât nici una” a devenit o profesiune de credință a tuturor. (…) Limita obiectivă a muncii trebuie să treacă drept o problemă subiectivă care ține de cei excluși.
(…)
O societate organizată în jurul abstracției iraționale a muncii dezvoltă cu necesitate o tendință spre apartheidul social, de îndată ce, din regulă, vânzarea reușită a mărfii numite forță de muncă devine excepție. De multă vreme deja, toate fracțiunile câmpului muncii, ce înglobează toate părțile, au acceptat implicit această logică și trag din greu pentru funcționarea ei. Ele nu se mai înfruntă între ele pentru a afla dacă o parte tot mai numeroasă a populației va fi ori nu abandonată și exclusă de la această participare socială, ci doar pentru a stabili cum să se facă această selecție, de voie sau de nevoie. Fracțiunea neo-liberală abandonează fără nici o grijă treaba murdară a darwinismului social „mâinii invizibile” a pieței. Așa se lucrează pentru destrămarea structurilor statului social pentru a-i marginaliza cu maximă discreție pe toți cei care nu reușesc să țină pasul cu concurența. (…) Iar aceste supărătoare „deșeuri umane” ajung de competența poliției, a sectelor religioase milenariste, a mafiei și a cantinei săracilor. În Statele Unite și în majoritatea statelor Europei Centrale, există astăzi mai mulți oameni în închisori decât în orice dictatură militară. (…) Nu le rămâne oamenilor decât să-și propună plini de umilință serviciile de muncitori ultra-ieftini și de sclavi democratici câștigătorilor mai norocoși ai globalizării. Acești noi „săraci care muncesc” le pot lustrui pantofii ultimilor oameni de afaceri ai muribundei societăți a muncii, le pot vinde hamburgeri contaminați sau le pot supraveghea centrele comerciale. Cei care și-au uitat creierul la intrare pot chiar visa să devină milionari ca prestatori de servicii.
În țările anglo-saxone, această lume terifiantă e deja realitate pentru milioane de bărbați și de femei, fără să vorbim măcar de Lumea a Treia sau de Europa de Est; iar în Euroland se recuperează repede timpul pierdut. De multă vreme deja, presa economică nu mai ascunde în ce fel își imaginează idealul muncii: copiii din Lumea a Treia care curăță parbrizele mașinilor în intersecții sunt exemplul luminos al spiritului de inițiativă la care trebuie să aspire șomerii în fața acestei „lipse totale de servicii”. „Modelul viitorului e individul patron asupra forței sale de muncă și asupra protecției sale sociale”, scrie Comisia pentru chestiunile legate de viitor din Bavaria și Saxonia. Și continuă: „Cu cât sunt serviciile simple și personalizate mai ieftine, cu atât crește cererea; adică prestatorii câștigă mai puțin.” Dacă asemenea afirmații ar stârni o revoltă socială într-o lume în care amorul propriu mai există cât de cât, ele nu suscită decât o ridicare din umeri în această lume a vitelor de povară care e societatea muncii.
Fracțiunilor anti-neoliberale ale câmpului muncii ce cuprinde întreaga societate le e poate greu să se adapteze unui asemenea punct de vedere, însă tocmai ele sunt cei mai fervenți adepți ai ideii că un om fără muncă nu e om. Nostalgice, obsedate de epoca muncii de masă din anii de după război, ele nu se gândesc decât la reanimarea acestei epoci depășite a societății muncii. Trebuie ca statul să se însărcineze încă o dată cu ceea ce piața nu mai reușește să garanteze! „Programele de creare de locuri de muncă”, munca obligatorie în comunitate pentru solicitanții de ajutoare sociale, subvențiile regionale, îndatorarea publică și celelalte măsuri politice trebuie să simuleze mereu și în continuare „normalitatea” societății muncii. Acest etatism al muncii, reanimat fără prea multă convingere, nu are, desigur, nici umbră de șansă, însă rămâne punctul de reper ideologic al unor largi pături ale populației amenințate de ruină. (…) Transformarea ideologică a „muncii devenită raritate” în prim drept al cetățeanului îi exclude prin definiție pe toți cei care nu au pașaportul bun. Logica selecției sociale nu este pusă în discuție, ci doar definită de altă manieră: criteriile etnice și naționaliste sunt presupuse a dezamorsa lupta pentru supraviețuirea individuală. Aceasta e opțiunea populismului de dreapta, și el nu face din asta un secret. Critica sa a societății concurenței nu urmărește decât curățirea etnică a zonelor de bogăție capitalistă care se îngustează văzând cu ochii.
Cât despre naționalismul moderat, de obediență social-democrată sau
ecologistă, el vrea într-adevăr să le acorde statutul de naționali imigranților de dată îndepărtată și vrea cu adevărat să facă din ei cetățeni, dacă și-au demonstrat în prealabil caracterul perfect inofensiv și servilitatea lor absolută. Dar făcând asta, se practică încă și mai mult și de-o manieră încă și mai discretă excluderea refugiaților din Est și din Sud, și i se dă acestei excluderi o legitimitate – totul, desigur, mereu sub un fluviu de cuvinte alese și pline de umanitate și civilitate. Vânarea „clandestinilor”, presupuși a vrea să pună mâna pe locurile de muncă naționale, trebuie realizată, dacă se poate, fără a lăsa urme urâte, de foc și de sânge, pe pământul național. Pentru asta, există poliția de frontieră, jandarmeria și țările tampon ale spațiului Schengen care reglează totul în deplină legalitate și de preferință departe de camerele de televiziune.
Această simulare de stat a muncii este de la bun început violentă și represivă. Ea încarnează voința de a menține cu orice preț dominația idolului Muncii chiar și după moartea sa.
[…]
Imperialismul muncii se traduce în limba de toate zilele. Suntem obișnuiți să folosim cuvântul „muncă” nu doar în orice context, dar și la două niveluri de semnificație diferite. De multă vreme „munca” nu mai desemnează (așa cum ar fi corect) forma de activitate capitalistă a cărei lucrătură a devenit propria ei finalitate, ci a devenit sinonimă cu orice efort orientat către un scop, făcându-și astfel să dispară urmele.
Această imprecizie conceptuală pregătește terenul unei critici tot atât de îndoielnice pe cât de curente a societății muncii, critică ce operează de-a-ndoaselea, altfel spus tratând imperialismul muncii de manieră pozitivă. Se ajunge la a acuza societatea muncii că nu domină încă destul viața cu forma ei de activitate proprie, pentru că, chipurile, ea i-ar acorda conceptului de muncă un sens „prea restrâns”, care excomunică moralmente „munca individuală” sau „auto-asistența” neremunerată (munca la domiciliu, întrajutorarea între vecini etc.) și care nu admite ca muncă „adevărată” decât munca salariată și comercializabilă. Se presupune că o reevaluare și o extindere a conceptului de muncă ar face să dispară această fixație asupra unui aspect particular și ierarhiile care decurg de-aici.
Această gândire nu urmărește emanciparea de constrângerile dominante, ci o simplă peticire semantică. Conștiința socială trebuie să acorde „cu adevărat” titlurile de noblețe ale muncii unor forme de activitate exterioare sferei de producție capitalistă și rămase până acum inferioare: iată cum se consideră a rezolva criza manifestă a societății muncii. Dar inferioritatea acestor activități nu se datorează doar unei anumite concepții ideologice. Ea aparține structurii fundamentale a sistemului de producție de mărfuri, și nu niște redefiniri morale drăguțe sunt cele care ar putea să o abolească. (…) Sferele exterioare producției de mărfuri rămân în mod necesar în umbra sferei de producție capitalistă, pentru că ele nu se integrează în logica abstractă antreprenorială ce urmărește economia de timp – chiar și atunci, și mai ales, când aceste activități sunt unele esențiale vieții, cum e cazul sectorului de activitate separat (definit ca „feminin”) al căminului, al afecțiunii etc.
Contrar criticii radicale a conceptului de muncă, extinderea moralizatoare a acestui concept nu doar că voalează imperialismul social real al economiei de piață, ci se integrează totodată de minune în strategiile autoritare ale statului de gestionare a crizei. Această revendicare – cea de a acorda o „recunoaștere” socială și „muncii menajere” sau activităților din „sectorul terțiar”, făcând din ele muncă cu titlu deplin –, apărută în anii 70, specula mai întâi asupra transferurilor de bani publici. Însă statul, în epoca crizei, inversează rolurile mobilizând elanul moral al acestei revendicări în direcția faimosului „principiu al subsidiarității” și chiar în contra speranțelor materiale pe care această revendicare le vehicula inițial.
În centrul elogiilor aduse „voluntariatului” și „serviciului cetățenesc” nu stă autorizarea de a putea răzui cratițele deja aproape goale ale finanțelor publice. Aceste elogii vor servi mai degrabă drept pretext replierii sociale a statului, programului de muncă silnică aflat în curs și încercării lamentabile de a le face mai ales pe femei să suporte povara crizei. Instituțiile sociale oficiale își abandonează angajamentele sociale și le înlocuiesc cu o chemare la mobilizare, tot atât de simpatică pe cât de puțin costisitoare: îi revine de-acum fiecăruia și fiecăreia datoria de a combate mizeria – sa și a celorlalți – prin propria sa inițiativă și, desigur, uitând de revendicările sale materiale. Interpretat astfel în mod fals ca un program emancipator, faptul de a jongla cu definiția noțiunii sacrosancte de muncă favorizează în mare măsură statul în încercarea lui de a realiza depășirea muncii salariate prin lichidarea salariului și păstrarea muncii pe pământul pârjolit al economiei de piață. Ceea ce involuntar demonstrează că astăzi emanciparea socială nu poate avea drept conținut revalorizarea muncii, ci numai devalorizarea ei conștientă.
(traducere Veronica Lazăr și Alex Cistelecan)
Wertkritik
Curentul criticii valorii, care pleacă de la o re-evaluare a operelor de maturitate ale lui Marx, ia amploare mai ales în ultimele decenii, o dată cu scrierile lui Moishe Postone în SUA și, în paralel și inițial independent de acestea, cu cele ale membrilor grupurilor Krisis, Exit și Streifzüge din Germania, printre care Robert Kurz, Ernst Lohoff, Roswitha Scholz, Anselm Jappe, Norbert Trenkle.
Aflată într-un dialog permanent cu Karl Marx, Isaac Rubin, Georg Lukács, cu Guy Debord și Școala de la Frankfurt, teoria criticii valorii tratează capitalismul ca pe o totalitate logică și istorică, iar capitalul, în calitatea sa de mișcare autonomă și infinită de sporire a valorii, drept subiectul veritabil al istoriei (rol pe care nu-l poate îndeplini nici o clasă, fie ea burghezia sau proletariatul, de vreme ce clasele sunt doar produse derivate interne capitalului).
Pe de-o parte, preocuparea teoriei valorii pentru fetișismul mărfii și pentru istoricizarea capitalismului are drept corolar deconstruirea așa-numitei universalități a muncii producătoare de valoare ca fiind o simplă formă istorică specifică economiei capitaliste ce ar putea dispărea, prin urmare, o dată cu aceasta. Pe de altă parte, înțelegerea capitalismului speculativ ca etapă integrantă a istoriei capitalismului și ca soluție de amânare a colapsului absolut printr-o salvare temporară – financiarizarea avansată a economiei – e o critică directă la adresa neo-keynsianismului ca irealizabil și nerealist, fiindcă fondat pe o proastă înțelegere a funcționării capitalismului. Pentru teoria valorii, șomajul e o problemă insolubilă în capitalismul avansat, care produce cu deplin firesc tot mai mulți „nerentabili” și „neangajabili”, pe măsură ce găsește tot mai puține forme de producție care să genereze valoare.
În limba română, în afara acestei cărți a lui Anselm Jappe tradusă la editura Tact din care vă prezentăm mai jos un fragment, singurele apariții ale unor teoreticieni ai valorii au fost, din câte știm, un interviu cu Norbert Trenkle (http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=259) și un text al lui Jappe despre Debord (căruia acesta i-a și dedicat două cărți) (http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=478), ambele în revista Idea.
(Veronica Lazăr)
Eveniment
Astăzi, 29 mai, orele 19.00, la spaţiul tranzit.ro/Cluj [str. Brassai Samuel nr. 5] va avea loc conferința și dezbaterea„Marxism și post-colonialism: Ce paradigmă contra-hegemonică pentru Estul postcomunist?”, avându-i ca invitați pe Anselm Jappe [autor, printre altele, al Les aventures de la marchandise. Pour une nouvelle critique de la valeur (2003), Crédit à mort. La décomposition du capitalisme et ses critiques (2011), L’avangarde inacceptable. Réflexions sur Guy Debord (2004)] și Aakash Singh Rathore [Eros Turannos: Leo Strauss and Alexandre Kojeve Debate on Tyranny (2005), The Future of Political Theology (2013), Indian Political Thought. A Reader (2010)].
A doua zi, de la ora 14, va avea loc lansarea volumelor Anselm Jappe, Aventurile mărfii. Pentru o nouă critică a valorii (Tact, 2014) și G. M. Tamás, Postfascism și anticomunism. Intervenții filosofico-politice (Tact, 2014), în prezența autorilor.
Website:
http://ro.tranzit.org/en/lecture/0/2014-05-29/conference-culture-and-politics-of-crisis-ii
Facebook:
https://www.facebook.com/events/800945836595865/