Luzării tranziției. Lumea lui Doamne ajută!

dohoBunLidia David este româncă, are 55 de ani, 5 copii, un soț bolnav și patru clase. Asemenea altor sute de mii de lumpeni – romi, români și unguri – din marile orașe ale țării, trăiește precar din colectarea PET-urilor. Când am intervievat-o locuia într-o colonie, denumită ironic Dallas, în apropierea gării de vest a Ploieștiului. Ultima dată când am trecut cu trenul prin Ploiești așezarea a fost rasă de autorități, iar cei 40 de locuitori ai ghetoului evacuați. Bănuiesc că evacuarea s-a produs în urma morții prin asfixiere a unui tânăr care săpa pentru fier vechi conducte de gaz în apropierea barăcilor, pământul surpându-se peste el. Primarul nu a putut-o ajuta pe tanti Lidia cu o locuință socială, pentru că nu are un serviciu stabil. Regretă vremurile de dinainte de ’89 când lucra la CAP, avea o slujbă sigură și un acoperiș deasupra capului. Ca mulți alți oameni pe care i-am intervievat în ghetourile în formare ale României, a ajuns să locuiască în așezări informale după ce au fost de-proletarizați și și-au pierdut locurile de muncă în anii ’90, în urma proceselor de privatizare prin dezindustrializare și desființare a cooperativelor agricole. Cât timp povestisem îmi vorbea pe un ton tânguitor, în care orice urmă de revoltă dispăruse. Spera să aibă noroc de la Dumnezeu pentru ca ea și cei patru copii și familiile lor care trăiau în cocioabe în Dallas să își găsească de lucru și să primească o locuință socială de la primărie.

 

Adi Dohotaru: Din ce trăiți efectiv?

Lidia David: Din bidoane.

A.D.: Adunați PET-uri. Și mai adunați și altceva? Fier?

L. D.: Ce se găsește la ghenă, da, fier, aluminiu, mă rog, ce se găsește la ghenă. Uitați, și afară acum, am dat patru salteluțe ca să pot să-mi iau pâine. Dar în condițiile pe care le avem aici… Primăria nu vrea să știe de noi.

A.D.: De ce?

L. D.: Nu știu. N-am făcut nimica, sunt femeie bătrână, și m-am rugat de ei, o casă naționalizată dacă-mi dă, totuși. Că mi-a cerut să plătesc, trebuie lumina, gazul, apă. I-am spus mă descurc, că mă duc cu ziua, eu trebuie să plătesc treaba asta. Dar să-mi dea un adăpost pentru copil și soț. Astă iarnă, pe toamnă, m-am dus și eu după lemne, dar n-a vrut primarul care a fost atunci să-mi dea lemne.

A.D.: În alți ani dădea lemne vechiul primar?

L. D.: O singură dată, vechiul primar, o singură dată mi-a dat, de când stau aici.

A.D.: Și cum ați ajuns să stați aici?

L. D.: Poveste veche este, de vreo 7-8 ani stau aici.

A.D.: Ce s-a întâmplat?

L. D.: Ne-a dat tata afară, după ce a murit mama mea. A vândut casa și a trebuit să plec.

A.D.: Unde stăteați înainte?

L. D.: În Brașov.

A.D.: Deci din Brașov ați venit aici?

L. D.: Eu îs ardeleancă.

A.D.: Și cum de ați venit tocmai din Brașov aici la Ploiești?

L. D.: Am plecat să găsesc servici, că mi-a fost rușine de lume, că ne-a dat tata afară, și a vândut casa, aveam copii ăștialalți și a trebuit să plec. De rușine de lume. Și n-am avut încotro. Am muncit și am stat cu chirie pe unde am ajuns. Și după aia, când n-am avut cum să plătesc, uitați în ce hal am ajuns. De 8 ani de când stau așa. Asta-i problema.

A.D.: Deci, cum ați ajuns aici?

L. D.: Da, a fost tata și mama la servici aici.

A.D.: Și în Ploiești ce lucrau părinții?

L. D.: La vacile satului.

A.D.: Și apoi în Brașov? Cum ați ajuns?

L. D.: În Brașov, ei sunt din Brașov, tata și mama. Și după ce am mai stat cât am stat aici, și s-au retras acasă. Și pe mine m-a născut aici, am actele aici.

A.D.: Din județul Brașov? Sau din orașul Brașov?

L. D.: Județul Brașov. Și uite așa am ajuns pe drumuri. El s-a căsătorit a doua oară, de aia a vândut casa, ce ne-a lăsat mama. A mai trăit câțiva ani, și s-a dus și el. Și uite așa am ajuns pe drumuri. Mi-a fost rușine de lume, n-am avut posibilitate dar asta sunt, nu am încotro.

A.D.: Și în total, în tot Dallas-ul cam câte persoane estimați că ar fi?

L. D.: Cam 40 de persoane… Dar putea domnul primar, ăsta, de aia l-am votat noi, ca să poată să ajute cum a zis la televizor că ajută amărâții. Așa a spus la televizor, ajut amărâții. A spus dacă eu ies primar, eu vreau să ajut amărâții, să nu mai fie aici la mine amărâți. Uitați, am făcut cerere de locuință socială, vă arăt și bonul, am făcut cerere, către domnul primar, l-am rugat frumos.

A.D.: Cerere pentru locuință socială?

L. D.:  Da, pentru locuință socială. Sau indiferent, ce vrea să ne deie. Să ne deie. Că prea amărâți stăm, fără apă, fără lumină, noi n-avem lumină. Ne ducem în piață, să luăm un bidonaș de apă, nu ne dau oamenii. Un bidon de apă, și ce să faci? Mâncare, să te speli, sau ce să faci? Să speli copiii? Că sunt copii, două gemene, care trebuie să le spele, pe ălalalți 4, trebuie să le spele și pe ei, că-s mici, e fata la școală, are fată la școală, aici, și trebuie spălați. Și cu un bidon de 5 kg de apă, ce să facem? Dar ar putea domnul primar, ăsta, că l-am votat, să ne ajute și pe noi.

A.D.: Apa de unde o aduceți?

L. D.: De la piață. Măcar atât.

A.D.: La ce distanță e piața asta?

L. D.: Sunt 300-400 m. Și iarna când îngheață, nu avem de unde să luăm apă. Asta e problema. Măcar domnul primar ăsta, poate dă Dumnezeu sănătate și minte, măcar să se gândească la amărâții ăștia, copii ăștia, nu au nimic. Nici apă nici lumină. Fetița, nepoțica mea la lumânare își face temele. Măcar atât să gândească. Că dacă se gândește la Dumnezeu, Dumnezeu ajută. Măcar atât vreau și eu de la domnul primar.

A.D.: Ce vi s-a răspuns la cerere?

L. D.: Nu mi-a venit niciun răspuns. Nu știu de ce. I-am lăsat numărul de telefon, poate mă sună, mă anunță. Dar nu mi-a venit nimic. Asta este.

A.D.: Și ceilalți copii? Ei unde sunt? Ați stat într-o vreme aici, toți 5 copii?

L. D.: Ai mei, 5, da. Și fata s-a căsătorit, stă departe, către Snagov, e bine, ea a ajuns bine. Ăștialalți stau aici cu mine, aici. N-am posibilitate, dacă aveam, Dumnezeu știe că nu stăteam amărâți așa. Asta e.


Lidia David foto Adevărul

A.D.: Acum mai găsiți PET-uri? Mai sunt multe containere care să nu fie închise de cei de la serviciile de salubrizare?

L. D.: Mai sunt.

A.D.: Majoritatea sunt închise?

L. D.: Da, se închide toate, așa zice. Nu știu ce vom face. Să mai luăm o pâine pentru copii. Ce vom face cu copiii, nu mai știu. nu pot să-mi dau seama. Copilul meu de 16 ani, nu-l bagă nimeni în servici, că e copil, fără carte.

Intră copilul ei de 16 ani.    

A.D.: Mai merge la școală?

L. D.: Nu, că nu l-a luat la școală niciodată.

A.D.: Câte clase a făcut?

L. D.: N-a vrut să-l primească. Și dacă nu l-a primit, n-am avut ce să fac cu el.

A.D.: Ce au zis, de ce nu au vrut să-l primească?

L. D.: Că nu are condiții. Nu știu de ce n-a vrut, o zis că condiții nu are, că o fi zis că-i țigan, dar eu sunt româncă.

A.D.: Dvs. înainte să vă ocupați de colectat deșeuri, PET-uri, unde ați mai lucrat?

L. D.: Am lucrat ca menajeră, la Ștefan de la Bărbulești [interpret de manele]. În Obor, aici în Ploiești. Am avut 5 milioane pe lună, mâncare… o masă îmi dădea, bani de bilet să vin acasă. Dar din cauză la coloană n-am mai putut să stau la el, am stat 9 ani acolo.

A.D.: Deci de când erați mutată aici, ați lucrat la dânsul ca menajeră?

L. D.: Da, 9 ani de zile am stat. Și n-am mai putut de 2 ani, din cauză la coloană, că stai mult în picioare și n-am mai putut.

A.D.: Ce trebuia să faceți ca menajeră? Câte ore pe zi?

L. D.: De dimineața de la 7, până seara la 9-10 stăteam. El era muzicant și veneau musafiri mulți, trebuia să pui masă, să faci de mâncare, să speli pahare, geamul spălat. Spălam, aspiram, călcam și stăteam mult în picioare, n-am mai putut…

A.D.: La doctor ați mers?

L. D.: Da, am fost și îmi cere RMN. Ăla e vreo 6 milioane, n-am de unde să-l fac. Să fac RMN pentru coloană, să vadă. Și n-am bani, ca să poată să mă opereze. Asta este. Cu mila lui Dumnezeu acum. Toată nădejdea în Dumnezeu. Asta este.

A.D.: De la autorități mai vin pe aici prin zonă, să întrebe pe oameni?

L. D.: Nu, n-a venit nimeni. Astă iarnă au venit niște jandarmi. Ca să ne aducă ceai cald, să ne ducă de aici undeva.

A.D.: Unde ziceau că vă duc?

L. D.: Undeva la un adăpost, care stăteam numai noaptea și dimineața… Și unde mă duc? Ce fac dimineața? Stau să tremur de frig pe stradă? Și nu ne-am dus. Ne-a mai adus niște pâine, ceai, apă ne-a mai adus. Apă ne-au adus, că de asta era lipsă.

A.D.: Din partea Primăriei au fost vreodată amenințări să fiți evacuați de aici?

L. D.: Nu, nu, n-a venit din partea Primăriei aici, nimeni, să zică că ne demolează. Nu, nici primarul ăsta, nici ălalalt.

A.D.: Poliția a zis asta?

L. D.: Da. Poliția ne mai amenința pe noi, dar Primăria nu.

A.D.: Dar cu ce ocazie vine Poliția pe aici?

L. D.: Mai face percheziție. Să vadă care a venit nou, sau dacă ținem pe cineva aici. Nu ținem pe nimeni, noi suntem vai de noi, pe cine să ținem? Ne-a răscolit, sub paturi. Și orice se fură, încoace vine Poliția. Și ne căuta. M-a căutat odată în geantă. Mai găsești câte un telefon stricat. Și alea mi-a luat. Dacă vede asta, și ăla ia. Și a avut băiatul meu, și-a luat un telefon, și atunci a venit Poliția, când o fost o razie mare, nu aveau voie să caute la mine în geantă, și mi-a căutat în geantă și mi-a luat 2 telefoane din geantă. Unul mergea, unul nu, era stricat. Dar nu avea voie să-mi caute în geantă, căuta sub pat, controla. Dar n-o găsit nimic, nu avea ce să găsească la noi. Că uitați, muncim, stăm cu mâinile în ghenă, să scoatem o pâine la copii. Și au venit atunci și ne-au deranjat. Dar n-a găsit nimic, dar dacă găsea, cred că eram cu barăcile jos, ne puneau jos barăcile.

A.D.: În afară de ghenele astea de la blocuri, mai colectați de undeva deșeuri?

sapatura dupa fier FOTO ADEVARUL

L. D.: Nu. Dacă se închide, nu știu ce vom face. Servici nu prea găsim, mulți nu au acte, chiar băiatul meu, nu are acte, că a luat baraca aici foc. A avut baraca lângă mine, și a luat foc.

A.D.: De la ce a luat foc?

L. D.: De la sobă. Și au ars și actele. Și lui nevastă-sa și lui. Lui ălalalt, mai mic, tot așa, nu am acte. Nu i-am făcut niciodată, n-am avut posibilitate să mă duc la Brașov, n-am avut. Și doi băieți ai mei nu are acte.

A.D.: Mai aveți rude în județul Brașov?

L. D.: Cum să nu.

A.D.: Să vă întoarceți acolo…

L. D.: Nu mă întorc acolo, că n-are niciun rost să mă întorc acolo, acolo tot așa este. Dacă ai servici poți să trăiești, dacă nu… acolo mori de foame.

A.D.: Din ce materiale sunt făcute cocioabele?

L. D.: Din uși, scânduri. După aia am pus cartoane, am învelit cu celofan, folie, și am mai pus pături, să nu intre frigul.

A.D.: Și iarna cum rezistați?

L. D.: Mai facem foc la sobă. Ar fi bine să mă înscrie iară domnul primar la lemne. Lemne vreau, nu-mi trebuie bani, lemne. Dacă mi-ar da lemne, ar fi bine.

A.D.: De aici din colonie primește cineva lemne?

L. D.: Nu.

A.D.: Și de ajutor social beneficiază cineva?

L. D.: Nu. Știți ce iau eu? Cantina săracilor. Iau o porție de la cantina săracilor. O porție mi-a făcut fostul primar. Și am zis să mă bage și pe mine la făină sau ce s-a dat, zahăr, ulei și n-a vrut să mă bage. S-a dat la cantina săracilor, alimente. Dar n-am căpătat o pungă de făină. Pe mine nu m-a băgat. Nu știu de ce. La toată lumea a dat, ulei, zahăr și mie nu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că măcar iau o porție de mâncare. Și să știți că se dă mâncare bună la cantină, n-am ce să zic. Se dă și pui și ulei și zahăr s-a dat, ce trebuie, s-a dat. O porție, slavă lui Dumnezeu pentru asta.

A.D.: Și toată lumea din familie se ocupă de colectare la ghene?

L. D.: Nu, copilul a mai fost la muncă, la PET-uri, la colectare unde se strânge. La Brazi, la un depozit.

A.D.: Și spuneați ca înainte de a fi menajeră, când ați venit aici, cu ce v-ați mai ocupat?

D.L. Am fost la CAP la Lipie, în jud. Ilfov. Am fost la CAP acolo, 12 ani, până s-a desființat CAP-ul.

A.D.: Și după aceea?

L. D.: După revoluție am mai stat așa, colo-colo, cu chirie, pe unde am ajuns. Am fost și cu vacile satului, cu copiii, cu soțul. Și după aia, am venit încoace. Și uite așa.

A.D.: Cum credeți că ar putea interveni autoritățile să rezolve problemele dvs. și ale oamenilor de aici?

L. D.: Eu le-am zis, dacă ar putea să ne dea o casă de ICRAL, să avem lumină, apă. Și să fiu la lucru la mătură. Dacă e să mă bag la mătură, am copilul cu mine. N-aș putea eu bine să fac față, dar copilul e cu mine. L-aș lua lângă mine, aș mătura… m-ar ajuta.

A.D.: Din adunat PET-uri cam cât se poate rezista pe lună? Cam cât se poate câștiga?

L. D.: E puțin, că-s ușoare. Iei 200. 200-250 un sac de ăla mare, înalt de 2 metri. Asta este, asta-i viața.

Copil: Cărăm și pe spate.

A.D.: Dar tu mai cari acum de la ghene? Zicea mama ta că mai ești la muncă la un depozit de colectare.

Copil: Am fost până acum.

A.D.: Și ce s-a întâmplat?

Copil: Am fost la săpătură. Până la ora 12 am terminat tot. Acolo au băgat o rampă de alimentare. Și mă dureau mâinile, nu mai puteam. Am intrat la sortat. Și aia care a fost ajutor la șeful a strigat la mine. Am tras la lopată, mă dureau mâinile. Am lucrat mai încet. Și a strigat la mine, și am zis da, ce vrei, și am plecat acasă. Și am vorbit cu șeful: – de ce n-ai venit la muncă? – dacă zbiară aia la mine, nu vin. Din cauza ei am plecat.

A.D.: Și acum ce o să faci?

Copil: Mă apuc și eu la ghenă, ce să fac. N-am ce altceva.

A.D.: Unde se câștigă mai bine? Adunând de aici de la blocuri sau acolo la firmă?

Copil: La firmă acolo, da.

L. D.: Acolo știi că plouă, ninge, acolo îți merge banii. Găsești de muncă. Dar dacă aici plouă, stai, n-ai unde să te duci. Și îs mulți țigani, din Berească, Mimiu, au ajuns să se bată pentru ghenele ăștia, s-au bătut țiganii, s-au dat în cap.

A.D.: E împărțit cumva orașul la colectare?

L. D.: Nu, nu. Sunt toți așa, umblă peste tot.

A.D.: Credeți că erau mai bune vremurile de dinainte de 1989 când ați lucrat la CAP?

L. D.: Da, să știți că da. Erai obligat să ai servici. Îți găseai servici, toți amărâții. Dar acum, oameni cu școală, liceuri, nu-și găsesc de servici. Dar eu amărâtă, ce să mai găsesc? Atunci era bine, să știți. La noi așa era atunci, nu aveai servici, te băga la pușcărie. Și toți oamenii amărâți aveau ceva de pus, să pună pe masă. Uitați acum e Sfânta Mărie, eu n-am nici ce mânca în casă. Alții au, merg la distracție, la munte, la mare.

A.D.: Ce mâncați de obicei?

D.L. Cartofi, fasole, varză. Ce dă Dumnezeu, nu alegem. Asta-i viața, ce să-i faci?

A.D.: Și ce credeți că o să facă copiii dacă se închid și toate ghenele astea?

D.L. Nu știu, nu mai știu nimic.

Copil: N-am niciun plan, nu știu. Sunt minor, deocamdată n-am cum să-mi iau servici.

A.D.: Tu câte clase ai?

Copil: N-am nicio clasă. Știu să citesc, știu să scriu…

A.D.: Cum ai învățat să scrii și să citești?

Copil: De la televizor… Am învățat alfabetul, am citit o carte. O literă azi, una mâine. Am avut ambiția să învăț, am învățat. Deocamdată nu am niciun plan de viitor. Chiar dacă o să am 18 ani și o să fiu major, n-am clase.

L. D.: Asta-i viața. Ce să-i faci…

A.D.: Vă mulțumesc.

L. D.: Să vă dea Dumnezeu sănătate, să ne puteți ajuta.

…………….

Notă 1: Interviurile sunt realizate în cadrul proiectului de cercetare SPAȚIALIZAREA ȘI RASIALIZAREA EXCLUZIUNII SOCIALE (http://sparex-ro.eu/). Proiectul își propune descrierea și interpretarea fenomenului constituirii sociale și culturale a „ghetourilor țigănești” urbane din România în context european, mai precis a spațiilor rezidențiale marcate de sărăcie acută și stigmatizare rasială în care locuiesc persoane (auto)identificate de etnie romă. Proiectul a fost inițiat de Enikő Vincze, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, România, este implementat de o echipă multi-disciplinară compusă din cercetători din România și din străinătate și este finanțat prin programul IDEI al Planului Național de Cercetare II din România în perioada octombrie 2011 și septembrie 2014.

Notă 2: Fotografiile din corpul articolului sunt preluate din ziarul Adevărul, din reportajul Danei Mihai, Ghetoul în care se moare pentru o bucată de pâine : http://adevarul.ro/locale/ploiesti/foto-ghetoul-moare-bucata-paine-1_50ab1ba27c42d5a6637d90ab/index.html

Nota 3: Fotografia slide, “Monument pentru oamenii care culeg cartoane”, reprezintă o creaţie a unui elev din cadrul Școlii de Pictură Activistă, atelier coordonat de Laurențiu Ridichie în timpul orelor de desen la școlile la care predă.

 

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.