Logica ‚dură’ și rudimentară a economiei din Romȃnia

daniel dumaReferendumul din Grecia ne-a mai arătat o dată, dacă mai era nevoie, că dreapta continuă să aibă monopol pe „logica economică” ȋn spațiul public din Romȃnia. Urmărind presa de toate felurile ȋn ultimele zile, situația părea suspect de clară: Grecia e iresponsabilă, a trăit prea mult timp pe banii altora iar acum a venit vremea să fie pedepsită, mai ales că și-a permis să aleagă un guvern de excentrici puși pe experimente periculoase de extremă stȃngă. Dacă se ȋntȃmpla sa dai peste o poziție de partea cealaltă a baricadei, aceasta venea mai degrabă cu argumente conspiraționiste de tipul „opriți amestecul ȋn treburile interne ale Greciei”. Cu alte cuvinte, părea să existe un consens ȋn privința necesității unei „atitudini dure” față de Grecia, stricat doar de cȃteva răspunsuri firave și prost contruite mai degrabă anti-europene. Pȃnă aici, nimic problematic, suntem obișnuiți cu acest nivel de discurs. Ce e ȋnsă cu adevărat deranjant e că de partea intransigenților e ȋntodeauana și „logica dură a economiei”. Cu alte cuvinte, economia mereu recomandă măsurile dure, pe cȃnd stȃnga e doar populistă sau miloasă ȋn cel mai bun caz. Faptul că economiști dintre cei mai respectați (Stiglitz, Krugman, Sachs, Sen, De Grauwe, etc) au venit cu argumente destul de clare ȋmpotriva poziției Germaniei nu a părut să conteze. La noi, economie ‚e atunci cȃnd’ iei măsuri dure, nepopulare ȋmpotriva celor care trăiesc pe banii altora.

Acest lucru se ȋntȃmplă și pentru că stânga evită să combată subiecte economice în același limbaj. Stânga mai degrabă tinde să iasă din cadrul de discuție și introduce alte teme, mai puțin concrete sau realiste, precum compasiunea, dreptatea socială, etc. Teme interesante și justificate, dar insuficiente. Există ȋn multe țări o reacție a stângii care, folosind același limbaj economic ca adversarii, are șanse mai bune de a impune politici pentru apropierea de obiectivele proprii: mai mare egalitate de șanse și de rezultat, socială și economică.

În România, în mod bizar, dreapta pretinde un monopol asupra perspectivei economice. De exemplu, un cunoscut blog libertarian se numește nici mai mult, nici mai puțin decât „logica economică”. Nu e nimic rău în asta. Dar stânga are o replică foarte convingătoare și tot în logica economică, nu în afara ei. Doar că nu ajunge și la noi.

Principala lunie de atac a dreptei este că stânga face pomeni, e populistă și nu înțelege economia. Unii, pe bună dreptate, neavând acces la contra-argumente, consideră că economia nu poate funcționa decât așa, că judecata rece a științei economice justifică întodeauna măsuri „dure” împotriva celor dezavantajați. E important să explicăm de ce nu este așa, nu doar să îi acuzăm de cinism și lipsă de compasiune pe promotorii acestor idei.

Dau câteva exemple de teme care întrunesc un bizar cvasi-consens în spațiul public, dileme economice care în România sunt văzute drept rezolvate și mereu într-un singur sens, deși există studii care ori dovedesc contrariul, ori arată că „adevărul dur” este de fapt în dubiu.

  1. Cota unică este departe de fi considerată un succes în puținele țări în care s-a aplicat. În plus, principiul în sine este nedrept pentru societate în general, nu doar pentru cei cu venituri mici. Dincolo de constatarea de bun simț că un procent fix înseamnă un efort mult mai mare pentru cei mai săraci, cota unică limitează sursele de finanțare pentru bunuri publice la un nivel mai mic decât ar avea nevoie societatea. Există multe alte argumente în acest sens și nu sunt deloc niște descoperiri recente, dar cumva, nu își fac loc și în discursul economic local. Dimpotrivă, în România, guvernul de stânga trebuie să dezmintă vehement „acuzația” că s-ar atinge de cota unică.
  1. Noțiunea de asigurări este ideea de bază a statului social, nu compasiunea. Statul reprezintă doar o încercare de a gestiona la nivel colectiv riscurile prea dificil de înfruntat la nivel individual. Un aranjament prin care cetățenii împart „bunăstarea” existentă la un moment dat între cei care contribuie la crearea ei și cei care nu trebuie să contribuie (copiii), nu mai trebuie să contribuie (persoanele vârstnice), nu pot să contribuie (șomerii, cei cu anumite dizabilități) sau nu vor să contribuie (leneșii). Pur și simplu, a pune resurse „la grămadă” reprezintă cea mai eficientă metodă de a te apăra de astfel de riscuri. Oamenii în dificultate nu au nevoie de bunăvoința celorlalți, de baluri caritabile sau campanii lacrimogene. Ei au DREPTUL de a folosi resurse comune, sistemul de asigurări trebuie să garanteze protecția socială, și suntem de acord să fie așa pentru simplu motiv că situațiile adverse ni se pot, ni se vor sau ni s-ar fi putut întâmpla oricăruia dintre noi. Statul social este un sistem de asigurare, nu de într-ajutorare, așa că disprețul pentru „asistați” nu e doar o chestiune de prost gust al „economiștilor” intransigenți, ci mai ales o greșeală de înțelegere a subiectului lor de studiu.
  2. Celebrele contradicții între eficiență și echitate, creștere și redistribuție, cheltuieli sociale și competitivitate s-au dovedit a fi cel puțin exagerate. La fel și presupusele consecințe demobilizatoare ale salariului minim sau pericolele rigidității pieței muncii. Se pare că în multe situații țările mai „sociale” au o creștere mai sustenabilă, că disparitățile de venit mai reduse ajută activitatea economică, că poți fi mai competitiv având cheltuieli publice mari. Contrar argumentului intuitiv, cheltuielie sociale țintite par a fi mai puțin eficiente decât cele universale, iar egalitatea pare să fie o condiție pentru civism, democrație și dezvoltare economică, nu invers. Nu sunt adevăruri scrise în piatră, dar sunt constatări cel puțin la fel de mult sau de puțin valide ca ale dreptei.

Dar aceste vești nu ajung si până la noi pentru că stăpâni peste gândirea economică sunt cei care continuă fie să apere teorii discreditate, fie să promoveze drept adevăruri intuițiile lor dure dar neverificate. E normal ca aceștia să monopolizeze spațiul de „expertiză” economică rece, „pe cifre”, instransigentă și anti-populistă în condițiile în care nu se lovesc de vreun fel de rezistență care să păstreze nivelul discursului, fără patetism, misticism sau conspiraționism. Trebuie să existe și astfel de argumente în România, altfel miturile dreptei vor continua să fie proclamate drept adevăr pretinzȃnd că au economia de partea lor, când de fapt cȃștigă doar prin neprezentarea adversarului.

 

5 răspunsuri la Logica ‚dură’ și rudimentară a economiei din Romȃnia

  1. Eugen spune:

    O singură întrebare: de ce anume cei care nu VOR să contribuie au DREPTUL la resursele comune?

  2. MIHAI spune:

    In unul din articolele publicate prin 1930 “Posibilitatile economice ale nepotilor nostri” Keynes calcula ca prin anul 2030 numarul de ore de munca ar trebui sa ajunga la 15/saptamana. Ei bine, cu toate ca productivitatea muncii a crescut peste previziunile lui Keynes(1%) reducerea programului de lucru s-a redus de prin anii 80 la 40 ore- si s-a oprit aici.
    Una din problemele care apare permanent in dezbaterile “stanga – dreapta” cred ca vine din lipsa clarificarii notiunilor , a factorului decisiv (capital sau munca) in crearea valorilor sociale. Apoi o alta problema o reprezinta criteriul stabilit – in primul rand politic – cu privire la accesul indivizilor la aceste valori, resurse naturale, sociale.
    Astazi accesul la resurse devine unul pur politic , el nu mai are o justificare in efort sau productivitate ci in criterii politice pe tari si apoi in cadrul fiecarei tari, pe clase. Capacitatea militara, cea care asigura impunerea valorilor in relatiile dintre state asigura de asemenea accesul la resursele proprii sau dupa caz la resursele altora.
    Keynes mai sustinea in acel timp ca un model capitalist modificat ar putea fi solutia cea mai viabila intre celelalte optiuni daca acesta nu ar fi atat de criticabil. In aceasta societate “efortul cel mai recompensat ramane evaziunea fiscala”.

  3. Panou Urban spune:

    Pentru ca sunt cetateni.

  4. VictorDr spune:

    Mai mult decât pentru că sunt cetățeni și că o să îți dea în cap nu vei primi de aici. Nu știu la ce te așteptai. Cei care nu vor sunt echivalentul paraziților și trebuie tratați ca atare. Sunt de acord să ajut pe cine nu poate. Nu există nici o regulă sau normă morală să ajut pe cine nu vrea. Răspunsul că sunt cetățeni este ilogic. Cetățenia îți oferă niște drepturi, dar nu te transformă în parazit. În plus un astfel de sistem nu e nicăieri implementat. Dacă nu vrei să muncești primești pleașcă. Nimeni nu vrea să muncească, chiar dacă filmele de propagandă comuniste sau capitaliste ne-ar face să credem contrariul…

  5. Eugen spune:

    Normal că la aşa ceva mă aşteptam. Ce-i drept, se putea şi mai rău: varianta “sunt oameni ca şi tine, faptul că tu munceşti nu-ţi permite să-i discriminezi pe cei care sunt mai deştepţi decât tine şi nu vor să fie sclavi sau să-şi irosească viaţa muncind în loc să o trăiască”.

    Şi eu sunt de acord să fie ajutaţi cei care nu pot. Însă una e să nu poţi din motive de vârstă sau boală, alta e când nu te lasă “demnitatea”.

    Exact. Adică nu există masă gratuită. Pentru asta a fost Macovei acuzată de “fascism”.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.