Literatura şomerilor*

Alexandru Sahia

Din ce în ce mai mult mizeria îşi întinde braţele, acaparează, roade surd.
În drum spre casă, în plimbările tale liniştite sau în goana după afacerile zilnice, la colţ de stradă, în miljocul străzii sau rezemat de ziduri, se deşiră umbra unui om palid, rupt sau bine îmbrăcat chiar, şi în ochii căruia se luminează disperarea.
În tramvai, în faţa casei tale, sau aiurea, aceste umbre-oameni răsar ca nişte buruieni sălbatice şi supărătoare. Cine sînt? Ce vor?
Şi spectacolul se repetă din ce în ce mai des, ziua şi noaptea întreagă. Oameni binefăcuţi, puternici, a căror conformaţie cere dornică muncă, se înmlădie fricoşi într-o rugă cerşetorească.
Sîntem acostaţi, prinşi de haine, cu priviri disperate care te somează să-i ajuţi.
În patru rînduri acelaşi domn (zic domn pentru că era îmbrăcat curat ca şi mine) m-a oprit în faţa “Julietei” să-mi ceară suma de doisprezece lei. Dar în toate rîndurile a cerut aceeaşi sumă. Pentru ce această sumă de doisprezece? Psihologiceşte se poate explica.
Ieri un om lung-lung, deşirat pînă la disperare, cu un braţ slăbănog, mi-a întins la ieşirea de la ziar un petic de hîrtie. Nu i-am înţeles rostul.
L-am întrebat:
– Ce doreşti ?
Dar omul deşirat mi-a vîrît mai sub nas hîrtia lui.
– Sunt şomer ! Vînd versuri !
Pe hîrtie erau tipărite cinci strofe şi un clişeu.
Un clişeu care reprezenta un cîmp sterp la marginea căruia sta stingher un arbore cu trupul uscat şi răsucit.
Versurile aveau drept titlu: “Ruga şomerilor”.
Iată cîteva:
Venim la voi pe care soarta
V-a-mbrăţişat mai larg
Şi v-a deschis în viaţă
Adevărata poartă.
……………………………….

N-am întrebat pe omul lung, care aştepta nerăbdător preţul versurilor, de cine sunt făcute. Erau iscălite “Şomerii”. S-ar fi putut însă ca poezia să fie făcută de el, că mizeria şi foamea l-au sugrumat pînă la marginea inspiraţiei în care a căzut. Dar şomerii îşi au organele lor de publicitate. Apare “Şomerul” şi “Şomerul intelectual”. Adevărul este că la baza acestor foi, este vîrîtă excrocheria. Pentru că a scoate astăzi orice fel de publicitate costă bani. Şi şomerul de unde are bani? Lucrurile stau altfel. Alţi “şomeri”, bogaţi, inteligenţi ca să le zicem aşa, şi-au dat seama că turma acestor flămînzi poate fi exploatată; unii au scos “Şomerul”, alţii “Şomerul intelectual”.
Aceste foi au darul de a nu spune nimic. Publică poezii şi caută să-şi afirme principiile politice. Foile însă se vînd. Sînt împărţite publicului de către şomerii adevăraţi. Omul impresionat de cel care-i prezintă foaia, de noutatea faptului – îşi dă obolul. Adevărul este că nu ajută pe şomerul în cauză – ci tot pe cei care îşi au existenta asigurată. După cîte sîntem informaţi, anumite ministere şi primării ar subvenţiona cu bani publicităţile de asemenea natură. Ar fi trist dacă lucrurile s-ar petrece aşa. În primul rînd nu se ajută şomerii, oricîte fonduri s-ar vărsa către ziarele lor. În al doilea rînd, nimeni nu cred să găsească raţiunea unui ziar al şomerilor; vor oficialităţile să introducă în literatură specificul mizeriei? Să fim drepţi ! Scriitorii noştri mari, mai toţi au fost şomeri într-o perioadă sau alta a vîrstei lor. Parcă Eminescu nu-şi pierdea slujbele una după alta şi n-a creat el mai mult în mizerie?
Astăzi în capitală sînt cîţiva scriitori de real talent care îndură foamea. La Craiova, o scriitoare reprezentativă a epocii ei se luptă cu mizeria. Vasile Pop a murit din lipsă de pîine, Enăşescu va muri de foame.
Pentru ce oficialităţile nu încurajează literatura acestora? Nu sînt ei oare adevăraţii şomeri?

 Rampa, XVI, nr. 3.940, 9 martie 1931

 *Articolul a apărut în cadrul rubricii “Mişcarea literară” – scrisă în colaborare cu Eugen Jebeleanu (n. red.)

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.