Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică

Vasile Ernu în dialog cu Dragoş Sdrobiş

vasile-ernu11b30c35Zilele acestea a apărut cartea Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică de Dragoş Sdrobiş. Salutăm apariţia acestei cărţi excelente care aduce multă lumină asupra unei epoci „model” a istoriei noastre: România interbelică. Dragoş Sdrobiş atinge destule corzi sensibile şi pune în discuţie multe probleme esenţiale ale acestei epoci, fără de care e greu să înţelegem procesul de modernizare veşnic întîrziat al României. Chiar dacă volumul se ocupă de problemele perioadei interbelice, temele analizate sînt de o actualitate îngrijorătoare.

coperta1Cîteva teme importante despre care vom discuta mai jos: Modele intelectuale şi munca intelectuală în modernitatea românească • Munca intelectuală în România interbelică: între „biurocratism” şi „surugiu la cuvinte” • Învăţămîntul superior în România interbelică: supraaglomerarea universităţilor, proletariat intelectual şi somaj intelectual • Ascensiunea naţionalismului: de la numerus clausus în educaţie la naţionalismul economic • Funcţionarii statului: venituri şi cheltuieli • Studenţimea interbelică: de la miscare protestatară la mişcare revoluţionară? • Concurenţa dintre Carol al II-lea şi Zelea Codreanu (1934-1937)

 „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară” este o carte curajoasă, care vine cumva să regîndească una dintre „perioadele de glorie” ale istoriei noastre. Una din întrebările de la care porneşti este: De ce ar trebui să se rescrie istoria? Chiar aşa, de ce?

Dacă plecăm de la premisa că trecutul e numai unul, atunci numai istoriile sale sau reprezentările sale pot fi multiple. Dincolo de acest „joc cu trecutul”, istoriografia se schimbă simultan cu societatea. De fapt, exigențele prezentului sun cele care imprimă o anumită direcție oricărui tip de discurs. Iar istoriografia nu se poate sustrage acestui imperativ. Departe de a fi o simplă modă, inovarea discursului istoric a fost dintotdeauna dovada unei adânciri a introspecției sociale.

În ceea ce privește trecutul recent al României, cred că abordarea antitetică dintre „interbelicul glorios” și „hiatusul comunist” și-a epuizat sursele explicative. Asta, bineînțeles, dacă le-a avut vreodată. La fel, modelul cronologic după care se studiază (încă) istoria românilor fracturează înțelegerea istorică. Fantoma lui 1918 încă ne bântuie, ignorându-se astfel studierea evoluției unui anumit sistem politic, social și economic. Or, dacă s-ar proceda astfel, istoria românilor de la 1829 încoace (Tratatul de la Adrianopol, care ne punea pe harta comerțului european) nu ar mai fi o simplă înlănțuire de „revoluții” și „războaie”, ci ar deveni eforturile de implementare a unui model de societate modernă. Până la 1938 s-a urmărit modelul occidental al statului națiune, după care a urmat o altfel de modernitate, după model sovietic. În fine, după 1990 asistăm la încercarea de a construi o societate (neo)liberală după model occidental.

Una din temele importante ale cărţii este legată de „geneza elitelor”. Care este geneza elitelor pornind dinspre sec. XIX-lea spre perioada interbelică? Care ar fi elementele centrale, trăsăturile specifice, anatomia acestei elite?

N-aș spune că geneza elitelor e o temă centrală a cărții. Mai degrabă, am încercat să subliniez că ideea de elită reprezenta la sfârșitul secolului al XIX-lea – în Europa și, prin colportare, în spațiul românesc – un soi de ideologie care să facă trecerea dinspre aristocrație spre democrație. Iar cum în latină eligere înseamnă a alege, educației îi revenea rolul de a crea mecanismele prin care cei mai buni să ajungă să conducă societatea. Astfel, democrația se putea lăuda că propune un nou contract social, deschis oricui, care se legitimează prin meritocrație.

În spațiul românesc, ideea de elită s-a transformat doar într-un mecanism de a converti privilegiile vechii boierimi locale în drepturi asupra conducerii societății și a statului. Era cumva imposibil să fi fost altfel: educația instituționalizată începe să se dezvolte mai ales după 1859, iar principala preocupare nu era neapărat emanciparea socială a țăranului, cât dobândirea independenței noului stat de la gurile Dunării. Abia după dobândirea independenței, elitele se reîntorc spre problemele societății. Dar nu neapărat din altruism, cât din cauza presiunii crescânde a satului, ce a culminat cu răscoala de la 1907. Pe scurt, vechea boierime a îmbrăcat haine occidentale și a început să militeze pentru un stat al tuturor românilor. Dar, cum primul pas era eliminarea dominației străine, elitele românești au urmărit dobândirea libertății pentru națiunea română văzută ca întreg. Evoluția societății românești până la 1918 se derulează în siajul pașoptismului românesc, o gândire ce diviza societatea într-o elită salvatoare și o colectivitate obedientă. Dacă până la reforma agrară din 1864 avem o societate a boierilor și a țăranului supus, ceea ce i-a urmat a fost o societate a domnilor și a „prostimii” țărănești.

E și o parte pozitivă în acest proces: afirmarea unei noi tipologii sociale, intelectualul, care încearcă să propună soluții pentru ameliorarea societății românești. Deși a fost în mare parte ignorat de elita politică până la primul război mondial, intelectualul se impune ca o voce distinctă pe scena publică datorită a două revoluții: alfabetizarea societății (incluzând aici educația dar și dezvoltarea unei industrii a scrisului) și acordarea votului universal masculin. Deși elitele politice interbelice au încercat să corecteze aceste excese printr-o lege electorală care încălca egalitatea votului, vocea intelectualului devine tot mai puternică și reușește să pătrundă în societate. Și, chiar dacă nu reușea să influențeze deciziile politicului, cel puțin putea face cunoscute greșelile elitei politice unei mari părți din societatea românească.

Vorbeşti despre munca intelectuală din România interbelică ca o formă de „biurocratism” şi „surugiu la cuvinte”. În ce constă această muncă? Ce e specifică ei?

 Păi, principala cauză pentru care munca intelectuală era percepută astfel se datorează obsesiei emancipării naționale și abnegației elitei politice de a păstra frâiele puterii. Chiar și în perioada interbelică România pare mai degrabă un stat „administrat” și prea puțin orientat spre „dezvoltare”. Aici s-ar regăsi cauzele pentru care expertiza era ignorată în detrimentul diletantismului, iar profesionistul intelectual pălește ca valoare în fața carieristului și a omului politic. Astfel, expresia de „surugiu la cuvinte” ar descrie mai degrabă strategia celor care, ridicându-se împotriva nedreptăților veacului, nu făceau altceva decât să-și deschidă calea spre o carieră politică sau spre o funcție birocratică.

Aminteşti la un moment dat de „proiectul statului cultural ca formă de valorizare a muncii intelectuale”. În ce constă acest proiect?

Această idee aparține sociologului Dimitrie Gusti, ferm convins că doar știința reprezintă fundamentul esențial pentru orice reformă socială. Preocupările lui legate de reformarea statului românesc datează din 1918, când lansează și apelul pentru înființarea Asociației pentru studiul și reforma socială. Ideea lui era simplă: inițiatorul dezvoltării societății trebuia să fie însuși statul, urmând ca abia apoi societatea să ducă mai departe întregul proces. Ceea ce trebuia era o nouă formă de contract social care să plece de la specificul societății românești: lumea rurală și limitările unei agriculturi de subzistență. În opinia lui Gusti, cei chemați pentru a realiza această expertiză erau tocmai profesioniștii intelectuali. Privit astfel, statul cultural însemna atât efortul de a cunoaște societatea și problemele ei, cât și propunerea unor soluții care puteau schimba fizionomia satului.

Să vorbim puţin despre învăţămîntul universitar interbelic. Care este trăsătura, originile, ideologia Universităţii din România Mare?

Aș începe cu o mărturisire personală: unul dintre profesorii mei de liceu ne preciza mai tot timpul valoarea universității românești interbelice, ale cărei diplome erau recunoscute la nivel european. Iar, ca să-și întărească argumentul, nu uita să menționeze numele unui Eliade sau Cioran, care fuseseră – cum altfel? – rodul acestui învățământ de excepție.

Cert e că universitatea interbelică se „naționalizează”. Peste tot în Europa universitățile trebuiau să servească unui scop național. Era consecința dispariției imperiilor multinaționale și a închiderii societăților într-un soi de autarhie – socială, politică iar mai apoi economică. Universitățile nu mai servesc cercetării adevărului, ci a adevărului „național”. De fapt, chiar de la înființarea universităților de la Iași și București, misiunea lor era aceea de a participa la efortul de emancipare națională a românilor. De aici și ponderea foarte mare a disciplinelor umaniste și lentoarea cu care se dezvoltă disciplinele „tari” sau învățământul profesional (ca politehnicile sau medicina). Mai apoi, misiunea „națională” primește un nou imbold în 1918. Semnificativă rămâne pentru continuarea unei astfel de viziuni „naționalizarea” Universității din Cluj și a celei din Cernăuți. Era o formă de a arăta noilor minorități naționale ierarhia noului stat. În schimb, în Basarabia, unde nu exista o minoritate cu pretenții de conducere, învățămîntul superior aproape că nu există ca funcție politico-simbolică. La Chișinău vor funcționa doar două facultăți – teologia și agronomia – care descriau exact nivelul de dezvoltare a acestei regiuni.

Cine avea acces la învăţămîntul superior din România Mare? Ce pături sociale ajungeau acolo? Cît de democrată era această instituţie?

Teoretic, învățământul era deschis tuturor: cetățeni români sau străini deopotrivă. La fel, puteai să fii beizadea sau fiu de pălmaș. În practică, lucrurile stăteau altfel. În primul rând, în România Mare educația superioară (la fel ca și liceul) era un învățământ cu taxă. Astfel că, dacă înțelegem printr-o instituție democrată o instituție care acordă măcar egalitate de șanse, Universitatea pare departe de această etichetă. E drept că statul a încercat să încurajeze tineretul – în special pe cel rural – să meargă la universitate. În anii 20 se acordau un fel de burse sociale pentru „fiii de țărani”, doar prin simpla prezentare a unui „certificat de pauperitate”. Sumele acordate nu erau mari și, de cele mai multe ori, se transformau în beneficii: cămin gratuit și masa gratuită. Existau și burse acordate de anumite asociații culturale sau chiar de administrația locală. Însă, toate aceste inițiative de stimulare a mobilității sociale depindeau de buget. În momentul în care statul român se confrunta cu probleme financiare, cei mai afectați au fost studenții. Pe de o parte, statul alocă sume tot mai mici învățământului superior, fapt ce obligă universitățile să ridice cuantumul taxelor universitare. Pe de altă parte, sunt tăiate sau diminuate bursele și facilitățile acordate studenților. Frustrarea devine o constantă a vieții studențești interbelice.

Ştim că în această perioadă a avut loc o ascensiune fără precedent a naţionalismului în universităţile din România Mare. Establishment-ul universitar şi cultural au avut un rol central în evoluţia acestui fenomen. Care ar fi cauzele lui?

În primul rând, ar fi vorba de factorii economici pe care i-am menționat deja. Dar se poate vorbi și de o incapacitate a românilor de acomodare la noile realități etnice, sociale și economice. Din ceea ce fuseseră educați, în România era loc doar pentru români. Apoi, chiar dacă ar fi acceptat că există și minorități naționale, nemulțumirea lor se lega de faptul că statul nu îi ajută să ajungă din urmă și chiar să devanseze minoritățile naționale. Nu e deloc întâmplător că frustrarea studențimii iese violent la suprafață chiar la Cluj, un oraș care în toată perioada interbelică rămâne unul prea puțin românesc. Cel puțin, asta era viziunea studențimii naționaliste. Apoi, în universități naționalismul e mai degrabă „activat” în anumite momente. Primul moment e chiar anul universitar 1922/23, un an pierdut din punct de vedere educațional. Problemele studențești revin în atenția opinie publice abia peste 10 ani, în 1932. Problemele economice sunt acum mai evidente ca niciodată: reduceri bugetare drastice, taxe universitare tot mai mari, astfel încât era tot mai costisitor să urmezi studiile superioare. Dar, pe lângă irumperea naționalismului, mai grav pentru statul român e că studențimea se ridică împotriva establishment-ului politic. Iar asasinarea premierului I.G. Duca în decembrie 1933 releva gradul de radicalizare a tineretului. La fel de important de precizat e că asistăm la o radicalizare care se petrece în ambele direcții: spre dreapta, dar și spre stânga.

 Şomajul din mediul intelectual este tema centrală a cărţii tale. Care ar fi cauzele principale şi efectul şomajului asupra traiectoriei acestui grup social?

Cauza principală a șomajului intelectual era lipsa unei legături precise între educație (și mai ales învățământul superior) și piața forței de muncă. Statul românesc e practic un stat care nu investește în capitalul uman. De aici și amplitudinea scăzută a mobilității sociale și, implicit, lipsa dezvoltării comunitare. Absolventul de studii superioare nu avea certitudinea că își găsește un loc de muncă și, ceea ce e mai grav, vedea că statul nu valorizează munca intelectuală. Situația era paradoxală: deși aveam învățământ superior, statul nu părea să aibă nevoie de profesioniștii formați. Ceea ce rămânea era inițiativa individuală, deloc de neglijat. Dar și aici lipsea efortul statului de a se implica într-o campanie care să stimuleze profesiunile intelectuale, expertiza. Iar populația era destul de săracă pentru a apela la astfel de profesioniști. Ce să faci cu ingineri agronomi într-o agricultură de subzistență sau cu un medic într-un mediu rural în care leacurile băbești erau primordiale? Aproape jumătate din populația universităților urma cursuri de drept: chiar era nevoie de atâția avocați? Facultățile de Litere și Filozofie puteau produce doar viitori aspiranți la o carieră didactică. Salariile erau însă mizerabile, iar posturile tot mai puține. O altă problemă era lipsa unui nomenclator de profesiuni care să realizeze o legătură strictă între nivelul studiilor și funcția ocupată. Nu puține erau criticile care acuzau acest aspect, la fel cum o altă problema era cumulul de funcții.

Nici statul nu a avut curajul să corecteze aceste excese. Era și în interesul universităților să aibă un număr cât mai mare de studenți, măcar din prisma rațiunilor financiare. Pare a fi un soi de cârdășie între stat și universitate, doar pentru a spori „fetișismul diplomei”. Orizontul de așteptare, aspirațiile individuale ale studentului erau total ignorate. Asta a făcut cu atât mai acută problema șomajului intelectual. Campania de presă pe care o duc unii dintre membrii tinerei generații relevă această „demagogie școlară”. Mai mult de atât, înzestrați cu condeie acide articolele lor se transformă treptat în săgeți trimise înspre establishment-ul politic. Ei inițiază și dezvoltă această retorică dihotomică a luptei împotriva „bătrânilor”, „cumularzilor” și a unui stat învechit, corupt și inechitabil. În cele din urmă, radicalismul lor politic viza reclădirea statului, un stat incapabil să genereze schimbare și promovare socială.

Cum arată „lumea meritocraţiei într-o societate agrară”?

Distanța cronologică și familiaritatea noastră cu universitatea ne fac să nu înțelegem prea bine impactul pozitiv pe care îl avea această instituție în interbelic. Așa cum eu am crescut cu ideea că integrarea europeană va rezolva toate probleme noastre, la fel credeau tinerii de atunci că universitatea e ușa spre o lume mai bună. Meritocrația părea ceva de-a dreptul palpabil. În universitate se adunau laolaltă speranţele de mai bine ale unei întregi generaţii, dar ceea ce a rezultat a fost un focar de revoluţionarism şi de critică vehementă la adresa statului. Lumea meritocrației – au descoperit pe parcurs – se restrângea la o meritocrație a celor aleși dinainte.

Studenţimea interbelică este o altă temă importantă. Cum arăta acest grup social? Ce-i era specific? Care era identitatea lui socială, politică şi economică? În ce măsură avea un rol politic şi cît de protestatar era acesta?

Proliferarea oricărui radicalism politic presupune în primă fază interacțiunea regulată a unor indivizi cu origini diferite, dar supuși aceluiași context. Universitatea era un astfel de mediu de socializare, poate chiar unicul într-o societate destul de polarizată, cu un mediul rural „tăcut”. Ar mai fi fost mediile muncitorești. Dar, spre deosebire de acestea, studențimea nu numai că își cunoștea propriile probleme. Avea și o identitate ideologică, în numele căreia propunea schimbarea. Într-o Românie în care politica „se făcea” în capitală și în marile orașe, studențimea reprezenta un actor tot mai incomod și subversiv chiar. Evoluția de după 1933 și până în 1937 a arătat cum o mișcare care a pornit din Universitate s-a transformat în cel de-al treilea actor politic.

Putem vorbi despre două proiecte dominante existente în acea perioadă: proiectul „gustian şi naeionescian”? Sau mă rog, două tendinţe din care ultimul a învins. Cum le vezi tu?

Potențialul protestatar al studențimii a fost exploatat de mulți actori politici, printre care Nicolae Iorga și A.C. Cuza, iar mai apoi și Octavian Goga. Nae Ionescu s-a apropiat foarte mult de mișcarea legionară, dar mai ales după ce a fost îndepărtat din cercul regelui Carol al II-lea. Oricum, deosebirea esențială între Nae Ionescu și Dimitrie Gusti e de ordin „epistemologic”. Pentru Nae Ionescu, Occidentul e în declin, motiv pentru care raționalismul și credința în progres trebuie părăsite. La fel ca el gândeau și Nichifor Crainic sau Traian Brăileanu, toți propunând reîntoarcerea spre un fond ancestral ortodoxist. Concret, nimic nu se spunea, dar se deschidea calea „experimentului” și a „trăirii”. În schimb, Gusti nu își pierduse credința în posibilitatea sociologiei de a schimba România. De aici și ideea de sociologia militans. Dacă Ionescu propunea reîntoarcerea spre un fond imuabil, Gusti vroia să îl cunoască și, eventual, să îl corecteze sau să-l adapteze noii lumi. Pe scurt, pentru Ionescu satul e scopul în sine, în vreme ce pentru Gusti satul e doar mijlocul de a dezvolta România. În cele din urmă, populismul radical a învins.

Spui că viziunea lui Carol al II-lea era: „cultura ca mecanism de consens social”. În ce constă de fapt această viziune?

După euforia Marii Uniri, societatea românească se polarizează: un oraș modern dar afectat de șomaj intelectual și un sat românesc tot mai înapoiat. România ca „țară a contrastelor” (Bogdan Murgescu) era dovada unei societăți lipsite de consens social. Tocmai asta a încercat regele Carol al II-lea: să propună un nou contract social. Iar cultura devine în viziunea sa un proces de modernizare. Aici stă motivul apropierii dintre rege și Dimitrie Gusti, pentru că ambii vedeau în cultură un mecanism de dobândire a consensului social. Cei chemați să „lege” cele „două Românii” (Mircea Vulcănescu) erau chiar studenții. Ar fi fost un proiect de unificare a țării atât pe orizontală (între toate regiunile țării), dar și pe verticală, prin crearea unei legături de complementaritate între clasele sociale. Scopul urmărit era îndoit: fructificarea muncii intelectuale a studențimii și ridicarea satului românesc. Chiar dacă satul ar putea părea tot o preocupare „tradiționalistă”, să nu uităm că 80% din populația României trăia în mediul rural. Proiectul lui Gusti rămâne, poate, primul care pleca de la fondul problemelor, nu de la forme.

Cum crezi, de ce legionarii şi liderii acestora au avut un succes atît de mare în rîndul mediului universitar românesc şi mai ales în rîndul elitei noastre universitare?

Succesul legionarismului are cauze multiple. Marta Petreu consideră, de pildă, că un motiv esențial ar fi fost acela că liderul acestei mișcări, Corneliu Zelea-Codreanu, a acționat ideologic încă de la primele tulburări studențești din 1922/23. Practic acesta ar fi închegat un nucleu dur de revendicări ce nu puteau fi negociate. Or, într-o lume politică a tranzacționării oricărui principiu doar pentru a dobândi puterea, o astfel de abordare era cel puțin excentrică. Apoi, retorica legionară se grefează și pe un tradiționalism cu largă deschidere, mai ales în mediul rural. Chiar și așa, în 1927, când legionarii se desprind din partidul profesorului ieșean A.C. Cuza, nimeni nu ar fi bănuit că în 10 ani această mișcare va deveni ce-a de-a treia forță politică. A concurat la asta și o conjunctură externă favorabilă: criza economică și succesul modelelor totalitare în Rusia, Italia iar mai apoi Germania. De fapt, în 1937 România era un stat înconjurat de regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale.

Cât despre succesul legionarismului în rândul elitei universitare, nu știu dacă a fost un impact atât de covârșitor. În universitatea românească erau numeroși și simpatizanții ideilor de stânga, la fel cum mulți dintre profesorii universității românești au preferat să nu transforme catedra în tribună politică. Cert e că naționalismul, xenofobia și antisemitismul multor dintre universitarii României era anterior apariției legionarismului. De exemplu Nicolae Iorga, care devine în anii 30 un inamic al legionarilor. Și, la fel de adevărat e că unii vor adera la legionarism iar mai apoi la comunism din simplu oportunism. E un spectacol trist al „dezertărilor” și al „înrolărilor” descris acribic de Lucian Boia în Capcanele istoriei.

Cartea ta arată, cum spui şi în concluzie, cum într-o perioadă foarte scurtă, de la „supraaglomerarea universităţilor” s-a ajuns la „răsturnarea imaginii cărturarului rupt de societate”. Vorbim de apariţia unei generaţii afectate crunt de şomaj, ruptă de realitate dar care vrea să schimbe „faţa României”. Asta mă trimite cumva la actualitate. E ceea ce trăim şi noi azi doar că în alte condiţii istorice, sociale, economice etc. Ce învățăminte ne poate oferi această istorie în ciuda faptului că noi nu învăţăm nimic din istorie?

 În urmă cu un veac, unul din rolurile intelectualului era cultivarea așa-zisei gândiri utopice. El trebuia să fie totdeauna cu un pas înaintea societății, spiritul critic care să combată prejudecățile, autoritarismul sau derivele democrației incipiente. E un model care a pătruns și în România de atunci, intelectualul nemaifiind perceput doar ca un simplu cărturar, preocupat de cărțile sale. Ignorat însă de clasa politică, intelectualul a ales calea radicalizării. Iar o parte a societății l-a ascultat și l-a urmat.

Similitudinile cu ce se întâmplă astăzi sunt numeroase, dar nu identice. În primul rând, supapa pentru frustrările actuale e de vreo 20 de ani emigrația. E dovada clară că mare parte a tineretului crede prea puțin în modelul de societate românească. Situația nu e deloc bună nici pentru învățământul superior, cu tot mai multe universități (de stat sau particulare), tot mai puțini studenți și cu o legătură tot mai fragilă cu piața forței de muncă. Asaltul împotriva umanioarelor, percepute ca inutile, relevă această tendință de racordare a învățământului superior la piața forței de muncă dusă la extrem. Cândva, facultățile umaniste defineau pilonii unei societăți. Astăzi par inutile.

Din punctul meu de vedere, nici clasa politică, nici „intelectualii publici” nu par capabili să propună un proiect pentru societatea românească. Trăim între euforie fulgurantă și marasm. Nu pot să nu remarc spiritul justițiar care a cuprins societatea de ceva vreme. E necesar, dar nu și suficient. Până când universitatea și intelectualii nu își vor asuma rolul de a elabora fundamentele unui altfel de consens social, totul pare să rămână la fel. Cu mențiunea că unii vor găsi prilejuri să elaboreze tot felul de teorii ale conspirației.

Orice societate cultivă anumite modele sociale. Fără ele am fi doar o adunătură de indivizi. Deocamdată, pare că lipsesc intelectualii capabili să inspire încredere. De un secol încoace, intelectualul român e public până devine un intelectual al puterii: în loc de a schimba modul de a face politică, intelectualul sfârșește prin a intra în politică. O meteahnă veche a intelectualului, care – după cum zicea Caragiale – nu îl împiedică să zică cu siguranță: „Eu?… Eu sunt intelectual!”

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.