Librăriile şi soarta lor după `89

Cine cunoştea o librăreasă în anii 80 era un om fericit. Avea acces la tilturi nou apărute, fără să stea la cozi interminabile, nu trebuia să ia un roman de Ivasiuc la pachet cu Tezele Partidului sau vreun manual de strungărie, uneori putea prinde chiar un roman poliţist (colecţia Enigma) sau, şi mai şi, unul din seria Romanului de dragoste de la Editura Eminescu. În mod cert statutul librarului s-a schimbat dramatic după 89. Până să ajungă să se zbată pentru a vinde cărţile care sufocă astăzi rafturile librăriilor, librăresele post- 89 au avut, în anii 90,  parte de propria revoluţie.

 Câţi dintre  clienţii fideli ai librăriilor de azi ştiu că în primii ani 90 librăriile au fost ameninţate cu dispariţia. Reţeaua de librării bucureştene număra la Revoluţie 115 de unităţi unde lucrau peste 860 de angajaţi. Trecând chiar în primele luni ale lui 90 sub pulpana Ministerului Culturii şi nefiind proprietară a spaţiilor respective, Centrala de Librării Bucureşti s-a trezit ameninţată cu pericolul pierderii acestora. Mobilizarea angajatelor a funcţionat mai rapid şi mai eficient ca în oricare altă întreprindere de stat. La vremea respectivă atât ministrul Andrei Pleşu cît şi Primăria au recunoscut statutul librăriilor, de spaţii culturale, subordonate local, statut care a permis păstarea unor chirii preferenţiale, în condiţiile în care nu li se putea schimba nici destinaţia.

Povestind aceste lucruri, Marieta Seba, directoarea actualei Companii de Librării Bucureşti (CLB), este şi astăzi recunoscătoare unor oameni din primărie şi de la Ministerul Culturii, care, în devălmăşia acelor ani, în care spaţiile comerciale dispăreau şi apăreau sub altă formă peste noapte, au înţeles că oraşul avea pur şi simplu nevoie de librării. Au pus umărul la această cauză clienţi fideli de pe vremuri, ajunşi ulterior în posturi de conducere, scriitori angajaţi la primărie precum Mircea Micu, oameni care nu uitaseră probabil cozile de pe vremuri, din faţa librăriilor.

Numai dacă ne amintim că Sofia, oraş comparabil cu Bucureştiul, nu a mai avut imediat după 90 nicio librărie. Jurnaliştii străini fotografiau şi scriau uluiţi despre unica „librărie” din Sofia care era …parcul public. În funcţie de vreme şi număr de tarabe editorii îşi stabileau tirajele pentru fiecare titlu.

 Aşadar încăpăţânarea unor sute de femei hotărâte să nu-şi schimbe meseria şi înţelegerea unor „funcţionari de stat” au putut răzbi la vremea respectivă, Bucureştiul nu a avut soarta Sofiei.

 Pare simplu dar parcursul birocratic s-a întins pe ani de zile, s-au deschis zeci de uşi, s-au semnat sute de hîrtii. Prin 92 se pierduseră 20% din spaţii, s-au cumpărat apoi alte 40,  printr-o hotărâre a FPS-ului, pentru ca în 96 să înceapă anevoiosul proces de privatizare prin metoda MEBO.

Oricât ar părea de ciudat, librăriile „de stat” cum le zice bucureşteanul nu mai sunt de mult de stat. În 2000, în baza Legii de vânzare a spaţiilor comerciale, 29 de spaţii au fost cumărate de Compania de Librării la o valoare la acea vreme de circa 2 milioane de dolari. Astăzi CLB numără 60 de librării în care lucrează 250 de angajaţi.

 În ceea ce priveşte celelalte reţele de librării din ţară (fiecare judeţ avusese reţeaua proprie) lucrurile au mers în funcţie de aplicarea celebrei metode de privatizare MEBO. Acolo unde nu s-au împărţit acţiuni la toţi angajaţii – cum s-a întâmplat în capitală –  ci la un număr restrâns de persoane, a fost mai uşor pentru unii dintre aceştia să opteze ulterior pentru vânzarea spaţiilor respective în alte scopuri. Din fericire în multe locuri din ţară „noii proprietari” au optat pentru păstrarea activităţii de librărie cum ar fi la Iaşi, Piatra Neamţ, Deva, Bistriţa sau Constanţa. Ne mirăm în continuare de numărul mare de librării ieşene şi ne indignăm de lipsa totală a acestora din alte oraşe ale ţării iar explicaţia se află numai în felul în care proprietarii fostelor reţele judeţene de librării au înţeles – după puteri şi interese – să-şi facă sau nu treaba.

 Apariţia librăriilor particulare în spaţii care nu aparţineau CLB-ului. Humanitas din „Fundul curţii”, apoi „Creţulescu” sau  Librăria Noi au fost prima concurenţă pe piaţa bucureşteană. Marieta Seba nu i-a resimţit însă la vremea respectivă ca pe o concurenţă iar acum, uitându-se în urmă, e convinsă că aceşti „privaţi” au avut o contribuţie evidentă la dezvoltarea pieţei, la lărgirea publicului cititor. „La acea vreme publicul nostru nu se suprapunea cu publicul lor”, adaugă ea.

 Apariţia ulterioară a Divertei şi a Librăriilor Cărtureşti a marcat totuşi instalarea unei „sănătoase” concurenţe: spaţiile începeau să arate altfel, librarii noi investeau în mobilier şi calitatea serviciilor. Era evident că vechile librării trebuiau să accepte provocarea.

În 1996 CLB-ul amenajează pentru prima dată o librărie cu acces liber la raft („autoservire”). Mai întâi pe Moşilor, apoi în Edgar Quinet, Piaţa Romană, Dorobanţi. Surpriza e de proporţii: cifra de afaceri se dublează sau chiar mai mult, încă din primele luni. În mod evident oamenii vor să pună mâna pe cărţi, să le răsfoiască, să aleagă. Poate că aici a fost „momentul psihologic” cel mai greu: cînd doamna din spatele tejghelei care timp de decenii ţi-a oferit majestuos una sau două cărţi din raftul din spatele ei, trebuie de acum să te însoţească amabil printre rafturi, să te îndrume şi, de ce nu, să-ţi facă recomandări.

 În strânsă legătură cu aceste schimbări a apărut şi nevoia informatizării. La ora actuală se lucrează cu un sistem informaţional integrat datorită căruia, la 21 din librării, editurile îşi pot controla singure situaţia stocurilor.  

 Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece: mai este încă drum lung până la nivelul de profesionalism pe care şi-l doreşte publicul, mai este mult de făcut la capitolul relaţiei cu clientul, al tehnicilor de vânzare, al colaborării cu editurile. La acest din urmă capitol Marieta Seba consideră că relaţia cu editorii este pe drumul cel bun, conflictele majore sunt de domeniul trecutului.

Cum colaborează însă librarii şi editorii, cum fac front comun în apărarea intereselor comune? Greu de spus în ziua de azi. Ne aducem aminte însă de Legea culturii scrise care e bine mersi „în vigoare” , de peste 6 ani de zile, şi de care nu ţine nimeni seama – nimeni din cei care ar trebui s-o implementeze, ministerele implicate/vizate. Un fel de basm de adormit editorii şi librarii, această lege prevede numai lapte şi miere: tarife preferenţiale la chirii, transport, poştă, reclamă tv, vouchere pentru elevi şi profesori, achiziţii de carte pentru biblioteci şi câte şi mai câte. Marieta Seba recunoaşte că CLB a beneficiat la cumpărarea unor spaţii de preţul redus pentru librării prevăzut în Lege. Parcă ne mai aducem aminte şi de nişte vouchere pentru profesori…şi cam atât. Inspirată ca orice lege în ziua de azi de la case mai mari, Legea culturii scrise, la întocmirea căreia au fost consultaţi şi editorii şi librarii, a fost lăsată de izbelişte iar grijile crizei economice de zi cu zi i-au pus definitiv capac.

 A consemnat Oana Gruenwald pornind de la o discuţie cu Marieta Seba, directoarea actualei Companii de Librării Bucureşti (CLB)

Texte pe aceeaşi TEMA: Soarta cărţii: edituri, librării, biblioteci, traduceri

Manifestul cărţii

Bibliotecile publice și legile lor opționale

Cîteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră

Librăriile şi soarta lor după `89

Industria cărţii, în plină criză: cine şi cum va supravieţui revoluţiei tehnologice?

Răspuns la “manifestul cărţii”: mai poate România SRL gîndi dezinteresat?

Scurtă şi dramatică descriere a vieţii editorului român

Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?

Am fumat prea mult pipa păcii

Cultura scrisă în România – industrie, creativitate şi criză

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.