La ce servește discursul anti-corupție

Aș dori să fac câteva observații în marginea articolului domnului Alexandru Racu, din două motive: 1) cred că autorul ne împinge pe o pistă greșită și deloc constructivă așa cum își propune; 2) ideile exprimate de dl Racu îmi par a fi mai larg răspândite astăzi, prin urmare trebuie combătute.

Răspunzând unui articol anterior al lui Costi Rogozanu, Alexandru Racu oferă următorul argument: greșim atunci când respingem tout court discursul anti-corupție al dreptei promovat de ONG-uri și intelectuali ai societății civile, în favoarea unui discurs maximalist anti-sistem și anti-capitalist. Pentru autor, “stații de drepți” ar trebui sprijiniți temporar, punctual și pragmatic deoarece aceștia chiar oferă mai mult stat de drept decât guvernarea actuală a PSD, iar statul de drept este o etapă istorică necesară depășirii sale. Pe firul acestei construcții, autorul speră că duminică 22 decembrie o largă coaliție va ieși în stradă împotriva actualului guvern, ca o primă condiție pentru o viitoare schimbare mai substanțială.

Observația imediată care se impune este aceea că întreg argumentul se bazează pe o afirmație care nu este susținută în nici un fel. Ideea că “stații de drepți” ar oferi mai mult stat de drept – în ciuda faptului că, așa cum arată și autorul, discursul lor anti-corupție este parțial, incomplet și chiar interesat politic – este doar enunțată, dar deloc susținută. Care este temeiul acestei afirmații? Pe baza căror exemple empirice am putea concluzia că “stații de drepți” doresc mai mult stat de drept? Autorul nu oferă nici unul. Prin urmare, afirmația nu este decât una ideologică, ce preia necritic chiar forma de prezentare și legitimare publică a “staților de drepți”. Faptul că aceștia strigă astăzi din rărunchi împotriva superprivilegiilor, la fel cum strigau în vara lui 2012 împotriva așa zisei loviturii de stat, nu-i face deloc apostoli reali ai anti-corupției și statului de drept. Îi înfățișează doar drept ceea ce sunt: istoric mai apropiați de PDL și de Traian Băsescu, iar de cele mai multe ori în ultimul deceniu, chiar portavoci ai acestora. Altfel spus, te declari „votant al DNA” după care închizi ochii la tot ce face tabară ta și lași fondurile să curgă.

Mai mult, și la un nivel mai general, discursul anti-corupție – în cei 25 de ani ai tranziției post-comuniste – a jucat pentru ONG-uri și intelectualii izvorâți de acolo un rol foarte precis: pe de o parte a permis jucarea unui joc politic foarte clar sub aparența unor cerințe apolitice, din exterior, din sfera societății civile (justiție, civilizație, europenism, etc, toate unite sub umbrela generoasă a anti-comunismului), iar pe de altă parte a reușit blocarea oricărei reflecții sistematice asupra structurii societății românești. Practic, prin anti-corupție, problema nu era deloc natura capitalistă, periferică și neo-colonială a României după 1989, ci faptul că situația locală nu corespundea standardelor vestice. Corupția era așadar privită ca o patologie locală, a politicienilor români tarați de comunism, și nu o consecință a însăși poziției structurale a țării în cadrul sistemului capitalist mondial. Astfel, discursul anti-corupție promovat de ONG-uri și societatea civilă nu a făcut decât să naturalizeze această poziție periferică, ocultând totodată orice discuție serioasă despre capitalism. Totodată, discursul anti-corupție –generos finanțat din vest – a fost mecanismul prin care România și alte state post-comuniste au fost integrate ca periferii în structura de acumulare și de clasă a Uniunii Europene.[1]

Ce s-ar putea obține în mod concret dintr-o alianță cu promotorii unei astfel de ideologii, izvorâtă din și legitimând inegalități globale, îmi este foarte neclar. La fel, textul domnului Racu nu ne dă nici un indiciu despre cum anume, îndată ce scopul presupusei alianțe cu “stații de drepți” va fi atins, discursul lor va fi depășit în sensul unei mișcări anti-sistem și chiar anti-capitaliste. Astfel, pare că îndemnul domnului Racu de a-i îmbrățișa pe “stații de drepți” datorită unei presupuse urgențe actuale, nu îmi pare a avea deloc o miză politică sau strategică, ci denotă doar aceeași viscerală ură față de PSD a intelectualității și micii burghezii locale. Acest fapt se vede și din portretul pe care autorul i-l face lui Victor Ponta (“plagiator extras din haznaua politică a lui Ion Iliescu”), desprins parcă din limbajul anti-comunist promovat de Vladimir Tismăneanu.[2]

Ceea ce ne aduce la miza reală a discuției, anume poziționarea față de contextul politic al României de azi și interpretarea teoretică a acestuia. Pentru domnul Racu, Ponta este mai nociv decât “stații de drepți” deoarece acesta, deși se înclină în egală măsură intereselor capitalului global, dorește totodată anularea brumei de justiție obținută în ultimii ani în favoarea penalilor de a căror susținere este dependent. Pentru că nu poate controla politic justiția (dominată de Băsescu și capitalul global, spune autorul), Ponta este nevoit să recurgă la singura armă pe care o controlează: legiferarea prin parlament. Mai mult, spune domnul Racu, scăparea penalilor a fost singura dorință a lui Victor Ponta, pentru care, se pare, s-a angajat la un joc de echilibristică complex: pe de o parte a dat poporului ceva măriri salariale, pe de alta a dat capitalului global ceea ce acesta cerea, precum posibilitatea exploatării aurului și a gazelor de șist, condiții preferențiale pentru bănci și, în general, achiesarea la măsurile anti-austeritate dar pro-business elaborate și promovate de Merkel. Ponta pare a fi eșuat în acest demers, deoarece –spune autorul – poporul nu s-a lăsat prostit, iar marele capital preferă să meargă încă pe cartea Băsescu.

Iată deci știrea-bombă din textul domnului Racu: facilitățile acordate marelui capital de către “cel mai pro-business premier” nu izvorăsc din cauze structurale, ci din mici aranjamente menite a salva de la pușcărie niște membrii PSD. De aici deducem că de îndată ce aceștia vor fi salvați, nici Ponta nu ar mai simți nevoia să facă plecăciuni marelui capital și ar trece direct la o politică anti-capitalistă, sau măcar anti-corporatistă, precum Victor Orban în Ungaria.

Dacă așa ar sta lucrurile, atunci nu îmi pot dori decât ca planul lui Ponta să reușească. Dacă acesta ar fi prețul pentru ca guvernul să devină brusc anti-capitalist, atunci acesta merită plătit, prin urmare sugestia de alianță cu “stații de drepți” este una conservatoare și reacționară. Dar, în fapt, acest lucru este o utopie. Victor Ponta se înclină marelui capital nu din dragoste pentru baronii săi corupți ci pentru că nu are încotro în mod fundamental. Supraviețuirea sa politică depinde de acest lucru, aceasta fiind lecția pe care și-a însușit-o de la Traian Băsescu, mai ales în urma referendumului de suspendare din iulie 2012. Opțiunea clară pentru capitalul global aduce aprecieri la Bruxelles, vizite la Washington și, drept consecință, o putere sporită acasă, în jocul local de putere. De aici și trepidația cu care actualul guvern a abordat problema gazelor de șist –adevăratul test al relației cu capitalul corporatist și transnațional, nu Roșia Montana – ce a dus la folosirea forței brute și a represiunii, pentru o chestiune pe care un premier mai sigur pe sine (și ceva mai versat) ar fi rezolvat-o fără mare tam-tam. Aici este așadar întreaga miză: politicienii au legitimitate și rămân la putere doar în măsura în care dovedesc că sunt capabili să reprezinte eficient interesele capitalului global. Mobilizarea nu se mai face printre votanți, ci direct la Bruxelles. La fel s-a întâmplat în Grecia –pentru că tot domnul Racu l-a invocat pe Tsipras – unde Syriza a pierdut alegerile în fața coaliției pro-austeritate ca urmare a unui simplu mesaj venit de la Bruxelles și de la Berlin. În această ecuație, anti-corpuția este doar o simplă parolă, o prescurtare: semnifică adeziunea la interesele capitalului global. Nu e astfel de mirare că anti-corpuția a fost imediat mobilizată în ultimele zile, fiind parte a competiției dintre politicienii locali pentru premiul de cel mai bun apărător al capitalului global. Anti-corupția e precum un concurs de frumusețe între politicieni pentru ochii “investitorilor străini”.

Ceea ce subîntinde argumentul domnului Racu, precum a multora, este ideea conform căreia capitalul global, transnațional este întotdeauna preferabil celui local și a politicienilor care îl reprezintă. Doar capitalul global este cel adevărat, pe când cel local este inevitabil corupt, marcat de cârdășii și cumetrii, doar capitalul global este emancipator, în timp ce capitalul local este inevitabil parohial și conservator. Aceasta este, desigur, o eroare deoarece ignoră natura capitalismului global actual. Aici era, după mine, mesajul puternic al textului lui Costi Rogozanu: corupția locală este incomparabilă, ca scală și însemnătate, cu corupția pe care inevitabil capitalul global – și capitalismul în esența sa – trebuie să se bazeze pentru ca să funcționeze. Criza financiară din 2008 a scos la iveală doar vârful icebergului, iar dezvăluirile wikileaks pot oferi o bună introducere în subiect pentru cine nu are chef de analize mai detaliate. Corupția, frauda, furtul nu sunt antinomice acumulării de capital, ci chiar baza necesară a funcționării sale, proces în care statul joacă un rol esențial.

Felul în care se petrece astăzi acumularea de capital nu are nimic de-a face cu povestea romantică clasică în care capitalistul se scoală de dimineață, aduce la un loc forța de muncă și mijloacele de producție (adică crează slujbe în limbajul capitalist), se duce apoi la piața cu produsul rezultat din producție, iar seara se întoarce acasă fericit, calculând profitul, pentru ca a doua zi să o ia iar de la capăt. Deși e spusă inclusiv de oameni precum David Harvey, povestea asta nu are nici un sens, mai ales pentru că nu s-a întâmplat așa niciodată, cu atât mai puțin azi. Astăzi, acumularea și profitul se obțin prin transferul direct de resurse, bunuri și capital de la stat către capitaliști. Astfel, capitalismul de astăzi, mai ales în varianta sa globală, a reușit să anihileze inclusiv piața, eliminând astfel orice posibilitate de risc al pierderii. Exemplul Chevron e grăitor aici: compania nu a obținut dreptul de explorare și exploatare a gazelor de șist învingând concurenții pe o piață liberă, prezentând cea mai bună ofertă statului român, etc, ci direct ca urmare a unor mecanisme extra-piață și foarte politice: influență politică, lobby, presiuni geostrategice, etc.

Subordonarea și chiar anihilarea pieței de către capital se face prin stat. Statul intervine direct și alocă domenii întregi de activitate productivă unui actor capitalist selectat pe bază de criterii politice strategice, nu economice. Asta, desigur, presupune o anumită slăbire a statului față de capitalul global și interesele acestuia de acumulare. Totodată însă, asta presupune și o întărire a statului în raport cu proprii cetățeni (prin înmulțirea forțelor represive) și, mai ales, o întărire a administratorilor statului (a politicienilor) în raport cu capitalul local. De aceea politicienii vor avea mereu interesul să fie cât mai aproape de interesele capitalului global, ceea ce le va oferi un avantaj (și autonomie) față de capitaliștii locali. Anti-corupția nu înseamnă decât autonomizarea și mai mare a acestei clase a birocrației de stat, din ce în ce mai puțin supusă controlului democratic popular, și responsabilă doar în raport cu capitalul global. La noi, aceasta a fost cartea câștigătoare a lui Traian Băsescu, dar a fost o politică deja începută de Adrian Năstase.  Victor Ponta vizează să se înscrie în această traiectorie, nicidecum să devină un apostol al capitaliștilor locali, “corupți”.

Asta nu înseamnă că trebuie să susținem capitaliști locali precum Neculae sau figuri care combină la nivel local funcții deopotrivă politice și economice, precum Mazăre, Dragnea sau Oprișan. Aceștia nu au nimic progresist și nici nu sunt în mod autentic împotriva capitalismului global sau măcar populiști. Atunci când e cazul, devin rapid foarte capabili să medieze ei înșiși interesele capitalului global, în schimbul unui comision consistent, având în vedere că sunt cei mai bine plasați să facă asta. Deci, și din acest punct de vedere – al speranței că deținătorii de capital local vor fi pedepsiți și înlăturați de capitalul global civilizat – discursul anti-corupție este iluzoriu și inutil.

Prin urmare, decât să ne scăldăm în fantasme anti-corupție, singura discuție constructivă care mi se pare oportună este aceea despre posibilitatea și modalitatea preluării puterii asupra statului, în ciuda atât a capitalului global cât și a capitaliștilor locali. Din acest punct de vedere anti-corupția și mascarada protestelor care se formează în jurul acestui discurs, nu servesc la nimic si sunt doar o deturnare de la acest scop.

 

 

 



[1] Manifestațiile din ultima perioadă din Ucraina au fost determinate de refuzul statului de a se lăsa astfel integrat în relațiile de schimb și acumulare ale UE. Deși are sprijinul Rusiei, discursul anti-comunist și instituțiile europene care îl susțin se dovedesc foarte puternice, reușind să aducă țara în pragul unui adevărat război civil.

[2] Pentru un observator atent, sau măcar de bună credință, ar fi evident faptul că PSD-ul condus de Ponta este la antipodul celui condus de Iliescu, nu doar datorită contextului istoric diferit, ci și, mai ales, a filosofiei politice.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.