În ciuda programului său electoral de centru-dreapta, cu concesii sociale pe fond capitalist şi eurocentrist, PSD-ul a fost ales de oameni pentru că reprezenta (nu era) singura speranţă de contrare a direcţiei neoliberale de pe buletinul electoral. La rîndul său, această speranţă, deopotrivă cu scepticismul general faţă de “clasa politică”, articulează dezvrăjirea populară de direcţia generală a tranziţiei postcomuniste ce a făcut posibile îmbogăţirea rapidă a elitelor, devalorizarea locală şi schimburile inegale cu Occidentul din ultimele decenii, într-un moment al istoriei lumii în care şi ideologiile globale ale aceleiaşi perioade sînt puse sub semnul întrebării. Ca semn al superficialităţii şi confuziei ideologice ce caracterizează şi sfera locală a politicii, PSD-ul a fost singurul partid care şi-a bazat campania electorală pe propriul program de dezvoltare, cu accentul pus pe ideea Fondului Suveran de Dezvoltare şi Investiţii, ce semnifica tocmai un nou început. Or, prin ordonanţa de urgenţă emisă la miezul nopţii de 1 februarie 2017, PSD-ul şi-a anulat singur aceste eforturi proprii şi capitalul politic pe care şi l-a însuşit, cu urmări ireversibile. Refuzînd să înţeleagă că orice nou început începe printr-un sacrificiu, PSD-ul a revenit imediat la percepţia de partid clientelar, de “casă a hoţilor”. De la o atmosferă de critici aduse programului său de guvernare, PSD-ul a căzut înapoi la o criză fundamentală de legitimitate. Prioritatea acordată amnistiei afectează şi propria sa bază electorală.
Procesul politic care s-a declanşat în consecinţă, odată cu manifestaţiile de azi noapte, a readus discuţia politică la principiul justiţiei sociale, afirmat iniţial de Revoluţia din 1989, iar în ultima perioadă istorică de protestele anti-neoliberale din 2012-2013, principiu care fusese sistematic invocat şi apoi pus la coadă de guvernările postcomuniste axate deopotrivă pe tranziţia la capitalism, dintr-o direcţie politică sau alta. De-a lungul tranziţiei, am văzut interpretări reductive (dacă nu pervertiri) ale ideii de justiţie socială formulate de “cei care şi-au asumat responsabilitatea”, de etno-naţionalişti, de anticomunişti instituţionalizaţi, de colonizatori ai liberalismului şi apoi ai neoliberalismului, de suveranişti ai aparatelor statale, de apărătorii civilizaţiei creştine, iar, cel mai curînd, chiar de campionii luptei anticorupţie, care nu s-a putut diferenţia radical de luptele între grupuri de interese private. Deşi a fost, în acest context, cea mai apropiată de o investigaţie critică a relaţiilor între stat şi capitalism, lupta anticorupţie nu a urmărit o schimbare de paradigmă şi nu a fost însoţită de o critică a politicilor care au dus la raptul tranziţiei. Dimpotrivă, a rămas la fel de superficială şi reductivă ca forma colonizată local a neoliberalismului. Înspre exterior a tins să se articuleze doar ca luptă de civilizare a capitalismului local, ignorînd propriile dovezi că ceea ce corupe statul e în primul rînd sînt grupurile puternice de interese private.
Ceea ce se uită însă în aceste noi momente de revoltă – deocamdată o revoltă a prezentului pur – e faptul că nu doar PSD-ul aflat la guvernare, ci şi dreapta care încă mai iese din lunga sa guvernare, sînt responsabili deopotrivă pentru dezastrul social al tranziţiei. În acest moment, colonizatorii de mai ieri ai neoliberalismului şi austerităţii, aplaudaci şi profitori ai taxei unice şi statului minimal, cei care îşi exprimau făţiş dispreţul pentru popor şi admiraţia pentru civilizaţia omului alb şi războaiele de invazie, elitişti şi traseişti se fofilează pe stradă şi strigă împotriva hoţilor. De aceea, principiul reconstitutiv al justiţiei sociale nu poate fi redus la lupta anti-PSD şi nici la lupta anticorupţie, ci trebuie generalizat. După aproape trei decenii de tranziţie, ar fi timpul să nu se mai dea vina pe “comunişti”. După aproape trei decenii de divizare, devalorizare şi înstrăinare a societăţii, e necesară o recompoziţie politică de ansamblu pentru a putea face posibilă recompoziţia socială, pentru a nu acorda prioritate – din nou – alinierii obediente la politici hegemonice ori recompoziţiei capitalului în criză. Adevărul pe care chiar şi dreapta culturală îl recunoaşte, după aproape trei decenii în care fundamentalismul său anticomunist a încercat să cenzureze şi să elimine cu totul stînga din sfera politică, este că e necesară o agendă socială reală, care să propună, de o manieră sau alta, o formă de redistribuţie a bogăţiei, şi nu doar prin reîntoarcerea la impozitul progresiv şi deschiderea unui fond suveran de dezvoltare. Un alt adevăr evident azi la stînga şi la dreapta – pe care idealizarea tehnocraţilor nu face decît să îl confirme – e că sfera politică şi aparatele statului au evoluat, în toiul crizelor globale şi locale, către un sens propriu, autosuficient al suveranităţii şi “patriotismului”, tot mai distanţat de ideea şi manifestările locale ale suveranităţii populare. Nu e suficientă opunerea tehnocraţiei lui Dragnea şi Shaiddeh cu tehnocraţia lui Cioloş. E necesară o recompoziţie politică de ansamblu şi asumarea unei clarităţi ideologice pentru a recîştiga statul, pentru a contracara vederile înguste din coridoarele fără ferestre şi cu multe secrete.
În momentele de aparentă stabilitate de după alegeri, părea utilă pregătirea unui forum social pentru sfîrşitul anului 2017, la care să participe şi generaţia noilor parlamentari şi membri progresişti din diferite partide – inclusiv PSD, alături de grupurile civice, politice şi culturale ale stîngii independente, care să discute într-un cadru comun despre forme posibile de redistribuţie a bogăţiei şi revalorizare, şi forme de reafirmare a comunalului, a suveranităţii populare şi echilibrului internaţional. Se pare că momentul unei sau unor asemenea adunări a venit mai devreme. În contextul internaţional în care “forţele progresiste” tind să se aşeze azi în refugiul comentariului indignat, pe măsură dreapta furnizează “scandaluri”, nu a venit doar momentul acţiunii şi protestului, ci al discuţiilor acţionale în termeni proprii.