Jurnal de post-adevăr

Într-un ocean de comentarii pe marginea post-adevărului n-am putut decât să plutesc printre  cărți, documentare și articole. Situație cauzată de ambiguitatea și de  inutila  utilizare în exces a sintagmei. De cele mai multe ori le este de folos tuturor anchilozaților birocrați în bătălia cu tot soiul de cinici politici übertehnologizați. Nu numai atât, căci există și bătălii mult mai concrete între soiuri de investiții, soiuri de politică și politicieni, soiuri de intelectuali. Am preferat să țin timp de o lună un astfel de jurnal pornind strict de la referințe și obsesii afișate public și de la câteva cărți interesante despre schimbările tehnologice din ultimul deceniu.

 

Lecții de piață

Un conflict etic nostalgic, cam așa arată una dintre cele mai proaste abordări ale schimbărilor din industria știrilor și divertismentului generate de schimbările tehnologice. Ce tare era investigația pe vremuri, ce bun era reportajul, ce măreț era editorialul! Presa a fost dintotdeauna plină de impurități. Faptul că o știre era concepută cu mult mai mulți oameni acum 10 ani, cu ședințe de redacție și verificări succesive e mai mult fatalitatea unui mod de producție artizanal. Nu e deloc de neglijat că produsul artizanal putea avea valori adiacente și calități în plus, nu e de neglijat că acel proces de producție genera comunitate, breaslă, prietenii frumoase sau haite de ziariști interesați, care făceau bani precum marii comercianți. Schimbarea la care suntem martori se datorează trecerii de la artizanat la bandă rulantă și în domeniul presei.

Cam așa arată și argumentele celor mai libertariano-darwiniști comentatori. Piața a evoluat, a generat  democrație nu doar în acces, ci și în producție, presarii de tip vechi se sufocă de oftică în timp ce-și pierd joburile și rostul în viață. Chiar n-aș avea o problemă cu explicația evoluționist-tehnologică dacă n-ar veni cu un pachet etic (ideologic, de fapt) greu de înghițit. Nici măcar producătorii de alimente nu vor pretinde vreodată că salamul de pe bandă e mai bun decât salamul produs tradițional, vor spune că e mai rentabil, că hrănește mai multă lume, dar nu că e mai bun. Ca un adept al parizerului, vă spun că e multă nostalgie și mitologie personală în consumul de parizer.

De aici aș începe notițele legate de post-adevăr, fake news, fapte alternative, discuție care s-a viralizat insuportabil după victoria lui Trump, până la ultima consecință a viralizării – irelevanța discuției.

O știre din aceea falsă, cu titluri mari, cu fantasme nesimțite la care unii mai și pun botul, cu amestec de pseudoștiință, superstiții, tot soiul de reflexe barbare dezghețate ca bacteriile periculoase dintr-un ghețar topit, e o bestie pe piața liberă. Fake news-ul este o mostră de investiție perfectă în presă. Aproape zero efort de producție, maximum de impact. O piață perfect liberă în presă ar arăta ca o competiție furibundă între fantasmagorii. Sigur, contradicția stă tocmai în faptul că marii apărători ai revoluției digitale cu accente etice, care ar vrea o presă pe măsura educației lor, sunt în același timp și apărători ai unei trieri a bătrânetului și a stilului vechi de presă prin bisturiul competiției libere online.

Știrea falsă e cea mai bună abordare de business. Ea nu ar fi câștigat niciodată bătălia dacă nu ar fi fost susținută cum trebuie de investitori puternici. Așa cum poveștile cu daci care fac tuneluri, sau cu români preistorici care inventează roata n-ar fi fost niciodată atât de puternice dacă, cam o dată la 40 de ani, n-ar fi susținute de regimuri autoritare – politice sau de piață. Poveștile tâmpite sau iluzii de masă amuzante și/sau periculoase zac acolo de când lumea. Așteaptă momentul propice. Crizele economice sau de legitimitate sunt perfecte.

 

Moartea cititorului

A murit autorul, urla Barthes; autorul e o creație de sfârșit de ev mediu până la început de secol XX. Dup-aia însă textele se eliberează, cititorul intră în scenă, el e purtătorul de sens, el e semnatarul textului până la urmă. A murit și cititorul, poți spune liniștit azi, uitându-te la agregarea artificială și la diseminarea prin algoritmi.

Povestea ultimilor ani pare smulsă din povestea unui evoluționist plictisit. Rețeaua a început să cloneze necontrolat conținut tradițional. Clonele au început să capete autonomie, ba chiar și conștiință, ba chiar și deontologie. Acum țin lecții de etică jurnalistică mai ales platforme care s-au dezvoltat ani în șir prin plagiat după producția de stil vechi, plagiat tolerat de noua tehnologie.

Google (mă rog, și alte motoare de căutare) au început să impună limbaj și structură de text mult mai rigide decât presa – care e oricum o baltă de clișee. Jurnaliștii care doreau să reziste în noua ordine globală a știrii s-au specializat în SEO. Cu alte cuvinte, Google nu era doar unealtă, era primul cititor, un cititor mort, o combinație de algoritmi și arhivă. Așa că omul trebuia să servească în primul rând ce dorea ființa digitală să consume pentru a fi redistribuit. Nu-i mare brânză, e ceva încrucișare de Borges cu Boris Groys în care arhiva enormă devine un cititor mecanic, imbatabil, autoritar și mai ales neînsuflețit, mimează perfect actul vieții de consumator.

Deci presa mainstream s-a schematizat și mai mult. Desigur, noul val cuprinde o redescoperire a „unicului”, „creativului”, Google și Facebook încep să aibă pretenții și la structurarea elitei, visează la trierea acestui mecanism de produs text enorm și de produs consum de text, totul încheindu-se nu cu publicitate vândută contra lecturii, ci publicitate vândută mai ales contra unui profiling cât mai bun al consumatorului.

Mașina scrie în locul nostru, algoritmii fabrică trenduri în funcție de venituri sau în funcție de expunere, de mărimea prostiei, de gradul de exhibare a tâmpeniei sau conspirației și vinde spațiul public. E jignitor pentru ele să le numești ce sunt, agenții de publicitate. Și, da, au trecut și la alt nivel.

De la statutul de unealtă seducător de neutră și independentă, Google a intrat în perioada de colaborare guvernamentală pentru supraveghere, epoca CEO-ului Eric Schmidt, iar acum, împreună cu alți giganți tehnologici par gata să confiște ultima frontieră: politica, algoritmul de întreținere și fabricare a elitelor, inventarea „consumului de calitate” după ce s-au dezvoltat cu junk. De la expansiune la stil și conservare a puterii.

Când pierdem din vedere mecanismul de profit al unor megacompanii de date, tentația este să le investim cu demoni și conspirații. Or, ele nu fac ceva misterios, doar vând conținut. Scandalul e că-l vând mai haotic și mai lipsit de etică decât o făcea presa tradițională. E o etapă care va fi rezolvată. E pur și simplu o chestiune de personal. S-a crezut că eticul poate fi acoperit de algoritmi sau de mână de lucru foarte ieftină. Esența e că fake news-ul și conspirația însăși sunt marfa, nu esența mecanismului.

 

Conspirația

Conspirația explică tot în triliardele de articole de lămurire a fake news-ului. Conspirația funcționează terapeutic pentru toate taberele. Pentru liberali finuți americani și europeni e vorba mai ales de conspirația rusă, dar merg și cea chineză, nord coreeană, musulmană. Unde este putere, există și teorii ale conspirației care mai mult o confirmă decât o subminează.  Să spui că ai nevoie de și mai multă securitate pentru a te apăra de dușman e o manifestare în favoarea puterii. Desigur, conspirația funcționează și invers, cu elitele conspiratoare împotriva omului simplu și a miliardarului filantrop care ține oameni simpli pe lângă casă și le mai aruncă câte un pumn de grăunțe – am rezumat filozofia Trump.

Febra conspirației reflectă mai degrabă gradul de netransparență a puterii. Rezolvările libertariene tip Wikileaks cresc un tip de liberal suspicios care se îmbolnăvește de luciditate și de propriile secrete.

Conspirația mai e și modul în care se reflectă rețeaua, pe furiș, servere ascunse, miliarde de cabluri, supravegheri, filtrări. Să fii conspiraționist este să fii pe net. Toate se leagă cu toate. Precum cablurile din orașele românești în anii 2000. Vezi paginile frumoase despre „mațele” conspirației, cablurile, semnalul etc. din cartea lui Boris Groys despre suspiciune.

Prima pagină din rezultate căutărilor oricărui element e deja o narațiune conspirativă. Google a fost nu de puține ori nevoit să intervină „etic” pentru a proteja răbufnirea rețelei în cele mai imunde imagini și narațiuni. Fără intervenție, rasismul ar fi la el acasă pe prima pagină, de exemplu. Nu că n-ar fi oricum, dar trebuie să fie mai discret; să vândă, nu să se exhibe. Nu iese întotdeauna cum vor Google și alții. Vezi alt-right.

 

Post-adevărul de criză

Pe lângă eficiența comercială propriu-zisă, criza financiară e celălalt mare generator de fake news. Și asta s-a întâmplat mai ales prin deconspirarea industriei gigantice de fake news economic de dinainte de criză.

O cantitate uriașă de fake economic neoliberal s-a prăbușit odată cu criza. Iar apoi a urmat un tsunami explicativ și de remediere a daunelor. Poezie hegemonică despre sistemul financiar și beneficiile lumii noastre s-a fisurat, dar a fost astupată și de propaganda nesimțită pentru salvarea băncilor, și de noile atacuri la adresa sistemului.

FMI, austeritate, bail-out concomitent cu concentrarea averilor, asta nu se poate face fără un control din ce în ce mai îndârjit al narațiunii politice și economice.

Realitatea alternativă a lumii financiare și-a conservat poziția extrăgând noi rente din lumea celor 99% (preferabil să le spunem 70% sau 80%, e mai realist, căci orice 1% are nevoie de „vătafi”, „administratori” etc.). Într-o periferie precum România, a devenit și mai copleșitor discursul de dreapta de diverse feluri, tocmai atunci când ideea era să realizăm măcar găurile din plasa noastră socială. Grija autorităților financiare și politice a fost pe timp de criză eliminarea „populismului” , adică a ideii de redistribuire și pedeapsă, care ar fi prăbușit lumea noastră prosperă. Mergea orice la dreapta. Merkel îi mai făcea cu ochiul lui Orbán, acolo fake news-ul era inofensiv, mai curând penibil (chiar dacă nociv pentru mulți dinăuntru), pentru că nu afecta imediat mersul lucrurilor.

După ce câțiva ani ai tot discreditat stânga, inclusiv cu ajutorul unei stângi centriste absolut înfricoșată de lipsa de alternativă, ceea ce părea o glumă din zona Tea Party sau Le Pen a devenit de fapt discursul dominant împotriva neoliberalismului. Au devenit acceptabile pentru public toate conspirațiile antineoliberale. Un soi de servilism agresiv s-a dus și mai mult înspre conservarea lumii vechi – prin eliminarea străinului, a veneticului.

 

Altă etapă, fake news cu străini

Știrile despre migranții care omoară și fac rău au devenit regula. Ba chiar au venit și cu autocritică din partea stângii „radicale”: nu se mai poate cu corectitudinea politică, trebuie să evităm excesul de neintervenție a poliției (căci poliția europeană timorată de PC nu ar căuta cât trebuie criminali, hărțuitori etc.).

Realitatea alternativă a atins noi cote de distrugere. Un patriotism europenist a crescut în Ucraina și a dus la franjurarea unei zone care părea sigură. UE s-a crezut puternică fix în momente de maximă criză.

Problema cu fake-urile și intoxicările e tocmai că se găsește întotdeauna unul mai bun decât tine. Putin a dus realitatea alternativă până la armată alternativă, personalitate alternativă, declarație alternativă. Europa, prin presa ei de vârf, printr-un păturoi de yesmen cultivați local și central, a atins rapid culmile isteriei și în explicarea crizei ucrainene, și în atestarea unui nou război rece care fusese anunțat de Hillary Clinton înainte să explodeze Ucraina. Criza a servit și la explicarea crizei democrației liberale printr-un Putin umflat mult peste propriile sale puteri. Practic, fanteziile narcisiste ale tiranului din est s-au materializat în spaimele establishment-ului european.

Rusia atacă cu pseudo-știri, suntem anunțați în rapoarte. Ce înseamnă pseudo-știrile după acești experți? Un exemplu: dacă ai o manifestație de masă împotriva austerității în Spania sau Portugalia și n-o transmite integral decât Russia Today, atunci ai un caz de atac transnațional. Comod pentru toată lumea, numai pentru cei care au protestat nu prea.

Criza a trecut, cel puțin etapa ei inițială, financiară, liderii au început să raporteze creșteri, mulți europeni și americani au tras linie și nu prea le-a ieșit. Tineri pe drumuri, case pierdute, viitor incert. Iar Juncker îți spune că nu a fost niciodată așa de pace și atâta prosperitate. Și atunci, pseudo-știrile funcționează și ca o flegmă în parbriz, și ca o piatră smulsă din întâmplare din pavaj. Brexit, Trump sunt și asta. Adu-mi ceva cât mai jegos să le arunc în capul autoproclamatelor elite care nu mai termină de supt rente publice în timp ce privatizează, de explicat piața în timp ce lasă o piață flexibilă doar pentru pulime. Sublima iluzie a elitei e, desigur, că poporul e prost de bubuie și crede pseudo-știrile. Și atunci trebuie salvat prin vaccin. Nu e chiar așa. La adăpostul furiei ăsteia necontrolate stă și luciditate, stă și fascism conștient de sine împotriva căruia nu avem nicio armă eficientă publică, sunt și muncitori ignorați, și o clasă de mijloc precarizată de o isterie și periculozitate maxime.

 

S-a mai făcut

După apariția tiparului, înflorește și o întreagă industrie a barbariei. Sexismul devine o superafacere, constată, de exemplu, de Jean Delumeau în Frica în Occident. Imprecațiile aruncate femeii, sexismul din ce în ce mai vârtos din Renaștere, capătă împlinire tehnologică. Se trece de la beștelirea vrăjitoarei la beștelirea femeii. Avem prea des tendința de a lega tiparul de un umanism sublim, notează amar istoricul. Revoluțiile în comunicare și răspândire dezgroapă demoni.

Regizorul Adam Curtis  a adus de-a lungul deceniilor un tip aparte de critică a barbariei individualismului prin descoperirea marketingului și psihologiei maselor. Retorica lui e și luată peste picior (vezi acest excelent material), dar și acceptată ca o formă de critică eficientă a vocilor puterii economice/politice. Într-o serie de documentare precum Hypernormalisation sau The Century of the Self, Curtis reia pe un ton populist, în sensul cel mai bun, observații făcute de-a lungul timpului de multe voci antisistem; astfel, se observă o trecere de la obsesia manipulării maselor la individualizare, adică la o descriere cât mai precisă a comportamentului indivizilor (tot prin supraveghere în masă din ce în ce mai perfecționată).

Credința în computere, în neutralitatea rețelei provoacă orbire politică și provoacă frica de „stricare a echilibrului”. Curtis spune că această neutralitate izvorâtă dintr-o amestecătură de Hayek cu Ayn Rand și întărită de credința în computere acoperă complet confruntarea directă cu deținătorii puterii financiare și digitale.

Se combină fantezia evadării din cultura geek, cu lumea fantasy-ului dominantă după schimbările de paradigmă din ’68, și o foarte dură retorică antipoltică. Politicienii trebuie să asculte experții. Cine sunt experții? Aici e mult de discutat. Dar e clar că nu sunt neapărat inginerii geniali din industria computerelor, ci mai curând experți din finanțe, experți mediatici, spindoctors etc.

Dar mai e ceva la Curtis, o legătură pe care o face între un anumit tip de popularizare a științei și noul cult al tehnologiei: este vorba de moda „genei egoiste”. Biologul Dawkins, dar și Dennett, Hitchins și mulți alții fac o chestiune interesantă. Coboară cu ipotezele la nivel molecular, dar antropomorfizează straniu. Sub pretextul popularizării fac din darwinism și din ipoteze altfel foarte interesante un soi de scenă a societății.

La Dawkins, de exemplu, găsim în extrem de influenta (și, altfel, foarte incitantă) Selfish gene trimiteri directe la tensiuni sociale din momentul scrierii cărții (apărute în 1976). Deși dezminte diverse acuzații de sociobiologie politică (un critic al vremii râdea amar spunând că Thatcher își scrie discursurile cu sociobiologi), în Gena egoistă chiar găsim aventurări în zona politicului. De exemplu, în călătoria printre gene ne trezim deodată că biologul găsește logica sindicatului, de altruism intra-grup, de un mare egoism extra-grup, și altele asemenea.

Această modă a genei egoiste este un exemplu de speculație științifică fascinantă subordonată modelor ideologice ale vremii.

Daniel Dennett face constant paralele între momente pierdute în negura vremilor și descoperiri tehnologice de ultimă oră. Acum doi ani prelua ipoteza unui savant în legătură cu un mare eveniment (întins pe milioane de ani, evident), acela al înseninării atmosferei și al transparentizării apei oceanelor. Variația generată de transparentizare este enormă, apare exoscheletul, forme de fugă, de hăituire și forme de eschivă între vietăți etc. Rețelele sociale provoacă tot o transparentizare acum, ceea ce duce la o accelerare în schimbarea instituțiilor, ordinii politice – asta e, pe scurt, ipoteza lui Dennett. Bun, ipoteza nu e rea, dar mă întreb: cât mai e știință aici? Când mergi în amănunt despre cum se vor conserva instituțiile, cu pielea perforată de transparentizare și leaks, Dennett avansează un răspuns: dacă vrem să ne reziste instituțiile, trebuie să oprim un mers „natural” al treburilor. Minciună, disimulare vin la pachet cu excesul de transparență. Sunt cele mai bune arme de rezistență ale mașinăriilor de supraviețuire – corpurile animalelor sunt astfel de mașini pentru protejarea genelor. Vrei să conservi o instituție, învaț-o să disimuleze cât mai mult, ne sfătuiește biologul. Putea ușor să ne dea o carte de PR, nu era nevoie să coborâm cu sute de milioane de ani în urmă.

Un alt exemplu foarte simpatic este cel despre un tipar de comportament în lumea animală numit „provocatorul revanșard” (sunt cinci tipare). Provocatorul revanșard intimidează tot timpul, dar nu are intenția să se bată. Însă nici nu exclude posibilitatea. Important e să emită semnale de intimidare atât pentru a purta și bătălii facile, cât și pentru a-și conserva efortul. După Dawkins, acesta e cel mai bine echipat pentru evoluție.

Întrebat de Financial Times ce-ar face cu un miliard de dolari, „Dennett argued that he would try to set up an international, self-policing, co-operative «truth source». It would be like some kind of combination of the Reuters news agency, the Wikipedia online encyclopedia, and the Snopes website for debunking urban myths. «It would be the place to go to check out your hunch when something is too good to be true. That’s what I’d do with $1bn, I would endow that,» he says.”

O verificare centralizată a știrilor, iată noul vis al oamenilor de bine, de știință sau nu. Fact-checking-ul este o unealtă foarte bună, dar e contrazisă rapid de tendința de „conformitate” cu un set ideologic, nu de confruntare cu realitate. În România, site-urile de denunțare a știrilor false nu afectează publicațiile „de bine” – vezi cazul cutremurului lui Guran, cazul „balenei albastre”, unde tocmai predispoziția ideologică a etichetei de „deontolog” creează aberații de tot râsul.

Gena e Frankensteinul zilelor noastre.

Homo sapiens este un succes al procesului de meme-ficare. Genele se reproduc ca un clip viral cu pisici sau cu decolteuri.

 

Emoții pure

Populism! – frica de mase s-a revărsat prin birourile analiștilor. Masa e un animal de mari dimensiuni (nu elefant) care se hrănește cu conspirații, cu știri stupide și apoi reacționează emoțional. Emoția e strâns legată de fake news. Dar, în explicații intelectuale, tocmai înscenarea răbufnirii iraționale a maselor exclude motive mult mai pământești și raționale din mesajul transmis. Culmea e că și masa le exclude prin purtătorii ei de cuvânt. Cea mai mare jignire pentru manifestațiile din Piața Victoriei, București, e să dai linii mai concrete decât anticorupție și toleranță zero față de politică și politicieni. „Emoționalul” este o garanție pentru curățenia revoltei. Doamne ferește să spui că pe mulți din clasa superioară de salarii i-a deranjat și o taxă reintrodusă, nu doar necurățenia guvernanților.

Emoția, așa cum apare ea în spațiul public, e profund conservatoare. Emoția susține calea cea dreaptă de la care fake news-urile și conspirațiile vor să ne abată. Despre manifestările de dreapta din ultimii doi ani din România s-a vorbit strict în termeni de sentiment. Confirmarea continuă a unor idei de masă reacționare va duce probabil, mai devreme sau mai târziu, spre dezastre, sau cel puțin spre conservarea agresivă a unui status quo pe care aceste mișcări îl reprezintă.

Emoția curată și industria IT au ieșit împreună în stradă. În lumea popculturală, IT-istul e un amestec de înjurătură și ingenuitate sufletească. E ceva fărâmă de adevăr aici. Geeks care ascultă gangsta rap între două episoade de Stăpânul inelelor.

 

Dopamine news

În redactarea acestui jurnal, am folosit în special două cărți cu multe date, exemple, interpretări utile ale noii narațiuni utilitariste: To Save Everything, Click Here de Evgheni Morozov, și The Hapiness industry de William Davies.

O mare schimbare notată de Davis este aceea când la Paris, acum 160 de ani, magazinul e transformat în raft de produse la care clientul are acces direct: „capitalism could now be viewed as an arena of psychological experiences”, scrie el. De acolo se deschide drumul către neuroștiințe, obsesia pentru cuantificarea reacțiilor creierului la diverși stimuli etc. Așa se ajunge la Antonio Damasio și a sa „eroare carteziană”: de fapt, emoția și rațiunea sunt legate foarte strâns, nu pot fi separate.

În 1920, când se începe studiul aprofundat al consumatorului, se constată că nu poți face astfel de cercetări fără o ramă politică adecvată. La cercetările door-to-door din Marea Britanie, unii agenți de teren au fost arestați, căci oamenii o percepeau ca pe o invadare a intimității. Între timp, cum știm, lucrurile s-au schimbat.

Arena de experiențe psihologice s-a tot expandat într-o imensă literatură despre industria dopaminei. Acum avem și dopamine news.

 

Meme

De la genele care se clonează egoist, acele replici care împânzesc globul în procesul evoluției, să trecem la industria meme, industria „viralizării”. Viralul este o mărturie a naturalului online. Cine reușește să viralizeze ceva este un master mind care înțelege mecanismele profunde ale manipulării. Evgheni Morozov scrie zeci de pagini despre naivitatea credinței într-o mână invizibilă care produce, după legi implacabile, viralizarea unei știri, imagini, unei astfel de „gene digitale”. Meme-ficarea e oarbă și crudă ca în natură și ca în cărțile lui Dawkins și Dennett. De ce n-ar fi și în societate? Păi, pentru că nu prea e atât de simplu.

Morozov explică convingător că meme este întâlnirea dintre două industrii rapace: media tradiționale (încă puternice) și Google sau Twitter sau Facebook. Faptul că uităm intermediarii care produc viralizarea, aici e esența naivității noastre față de noua tehnologie.

Această credință merge firesc pe linie ideologică, spune Morozov, către diverse eliberări.  Eliberarea de elita opresivă tradițională care suferă de luddism și e frustrată de naturalețea știrii virale.

Epoca meme se reflectă în management prin scoaterea intermediarilor. Oricine stă între investitorul de tip nou, mogulii buni și simpatici, de la Zuckerberg la Bezos, este un om rău. Acești miliardari vor conexiune directă între ei și consumator, fără alți „vameși”, fie ei politicieni, redacții de știri, critici literari sau specialiști în gastronomie.

Manifestul lui Zuckerberg de acum câteva săptămâni, un manifest care se dorea politic, este centrat strict pe eliminarea intemediarilor. Intermediarii sunt însă cei care fac diferența dintre emoție și rațiune, dintre știrea incertă sau falsă și știrea cât de cât de încredere.

E aici o tensiune extraordinară între credința unui public educat, cunoscător al procesului internautic, și naivitatea credinței în Internet ca rețeaua sacră a neutralității. Tensiune care se rezolvă de obicei cu o furioasă excludere a oricărui învechit care nu înțelege. Și cu excluderea unor mase de precari de la masa averii comune publice. Pentru cine nu înțelege superba sălbăticie a darwinismului online, duplicat acceptabil al darwinismului social, nu mai e loc la masa politică. Un grup larg de aleși dorește evoluția accelerată a democrației online.

Morozov numește procesul de judecată și politică în noua eră digitală „moralitate pe pilot automat”. Nu  întâmplător e atâta iubire pentru mișcarea anticorupție din România mai ales dinspre platformele de noi lucrători în zona IT. Pe lângă contracte pentru digitalizarea României stabilite transparent și lucrativ pentru toată lumea, lobby în care industria IT bagă bani și efort de ceva timp, se pare că există și o aplecare filozofică spre o anticorupție automatizată. La fel ca în alte cazuri, automatizarea un alt nume pentru dominație impersonală a capitalului. De data asta wireless.

 

Nu, n-o dăm în luddism

Nu ajungem de aici în luddism. Dimpotrivă, avansul tehnologic e fascinant prin posibilitățile politice pe care le deschide. E doar deprimant cât de aproape suntem de ideea justiției din clickuri și likeuri, și ni se pare ridicol și incult să ne întrebăm cum ar fi ca algoritmii Google sau Facebook să ajungă motive de dezbatere politică în piața publică, nu doar djinni misterioși care apar de câte ori freci telefonul.

Și aici e stă un uriaș potențial de fake news. Pretindem că există un fel expertiză în a face politică în masă, prin rețele sociale. De fapt, e simplu să observăm cât de ușor ne doare în cur azi de cauza măreață care ne excita ieri. Fix din acest motiv, delegarea către politicieni n-a fost o invenție tocmai tâmpită. Aici stă naivitatea periculoasă, scrie Morozov: să crezi că poți schimba prin tehnologie această condiție a delegării pentru traiul în comun cât de cât democratic.

De altfel, dacă te uiți la discursul ultraconservator sau autoritarist, el chiar evoluează ca un soi de aplicație pe care ți-o instalezi când se dă tonul la centru. Ponta, de exemplu, a avut aplicația Blair, apoi a trecut la aplicația UE, acum e pe aplicația Erdogan/Visegrad. Sunt retorici care vin în pachet complet, fără să știm exact și ce implică și unde duce o astfel de idee politică.

 

Investiția în tine

Ești un asset. Trebuie să investești în tine ca să obții mai mult. Ai mâncat mici în loc de salată? Ai pierdut! Astea nu mai sunt doar plictiseli motivaționale, iar Morozov îl citează cu delicii pe șeful LinkedIn, care vede în fiecare om un start-up. Game-ificarea vieții începută de Google e continuată cam de mai toții mari posesori de big data. Există răsplată dacă slăbești, dacă alergi, aplicații noi îți măsoară tensiunea, culoarea din obraji. Investești în tine sau mori. Minunate invenții folosite în cel mai stupid mod posibil.

O conduită are pedepsele ei religioase. O conduită online aduce și ea pedepse.

Boala nu mai e o pedeapsa divină pentru o conduită, precum în convenția religioasă, ci e pedeapsa pentru investiții proaste în corpul tău.

Dacă folosești cartografierea infracțiunilor dintr-un program contractat de poliție într-un program imobiliar, de exemplu, sau într-un program de resurse umane, poți să zici că rasistul este computerul, nu tu. Din păcate, big data nedublate de politică matură se transformă ușor în noi bariere și piedici în izolarea unei elite. Mulți comentatori văd în următoarele etape de fisurare a capitalismului o și mai accelerată acumulare și oligarhizare. Ei bine, pentru a conviețui cu o masă imensă de frustrați, vom folosi tehnologia și accesul diferențiat la ea.

Avans tehnologic, criză economică, deci interes crescut pentru politică. Ce iese din atingerea dintre politică și tehnologie?

 

Design adversativ

„Adversativ”, mă rog, de la „adversarial design”. Morozov prezintă un text al teoreticianului media Carl DiSalvo. Apropierea tehnologiei de politică e rezolvată de DiSalvo prin desenarea unor hărți după colectarea datelor în masă. Pentru mase nu mai e util să promovezi consens, ca-n vechea ordine, ci disensiuni. Antagonismul fără sfârșit este bazat pe atacul continuu la adresa vechiului consens politic. Găsirea noilor forme de convergență artă-tehnologie-politic-activism prin colectarea și mai mare de informații, conștientizarea unor cauze ecologiste, politice etc. Un exemplu ar fi Spore 1.1 făcut de doi artiști: au cumpărat un copac de la Home Depot, care oferă garanție un an – dacă îți moare copacul, îți dau altul. L-au conectat la un sistem de alimentare care funcționează cam așa: dacă acțiunile la Home Depot scad la bursă, copacul nu primește apă; dacă tot scad, copacul moare și este schimbat la magazin.

 

Alt-right

Cum de s-au digitalizat fasciștii cu așa mare succes? Pentru că aveau meme-uri mai bune? Pentru că atacau cultural? Adică fix cum e mai convenabil pentru establishment. Atacau cultural avatarurile culturale ale stângii, adică vorbeau limba pe care puterea nu avea tupeul s-o vorbească în public.

Câteva fenomene au însoțit această mișcare de geek agresiv, înnebunit de spațiul intim, de invadarea libertății de expresie a bullying-ului.

E interesant un material despre 4chan și rădăcinile alt-right în lumea gamer-ilor publicat de medium.com. Teza e că această rețea dedicată  gamer-ilor (puternic influențată de cultura anime japoneză) a început să dea pe dinafară și în alte chestiuni, precum cele ideologice și politice. 4chan e și rețeaua care a generat ceea ce azi e cunoascut ca meme, conținutul viral, știți povestea. În materialul pomenit, autorul, un insider, încearcă să demonstreze că radicalizarea într-o astfel de rețea s-a produs treptat, dar cu efecte incredibile în generarea noului tip de geek fascist fashionistic, ba chiar și academicos puțin – vezi Yiannoupulos și alții. Mitologia anonymous, a rețelei care știe Jocul, a mers pe reacție la orice tentativă de atac la „lumea rețelei”. Cum au trecut de la adolescență pasionată de jocuri și cultură japoneză la matricea pentru tot soiul de aripi de extremă dreapta influente online?

Autorul, Dale Beran, explică forța unor cuvinte care indică o conduită, precum hikikomori, adică extragere din lumea reală, inițial prin jocuri, apoi prin net. La această fantezie a contribuit, desigur, și cultura Fight Club (filmul s-a lansat în 1999, 4chan în 2003), povestea masculului izolat renăscut ca pasărea phoenix după ce învață să dea pumni și se împușcă, la final, în cap (și mie îmi place Palahniuk, deci îmi permit să-l iau la mișto).

O cultură masculină a gamer-ilor, scrie Beran, care construiesc și un cult al libertății de expresie absolute online, adică locul unde poți să faci bullying liniștit (de fapt, aș zice, un reverse bullying de geek care se întoarce violent împotriva lumii reale agresive), să amesteci svastici cu pornografie, sexism și tot ce mai irită spațiul public convențional.

4chan au fost prezenți și la Occupy Wall Street, ei erau vocile libertariene, minoritare totuși, în rândul protestatarilor. Masca Guy Fawkes s-a lipit cumva de Occupy Wall Street, creând confuzie; libertarianismul 4chan-erilor nu prea avea de-a face cu stângismul din retorica celor mai mulți dintre protestatari.

Esența 4chan a fost distracția, divertismentul în grupuri închise virtuale. Cine se bagă peste noi va fi linșat. Așa s-a născut și Yiannoupoulos.

Trump avea toate ingredientele unei tipice bombe cu rahat: „Trump’s bizarre, inconstant, incompetent, embarrassing, ridiculous behavior — what the left (naturally) perceives as his weaknesses – are to his supporters his strengths. In other words, Trump is 4chan”. Trump era un meme, era o înjurătură continuă.

Am putea divaga și mai mult dacă am începe să analizăm ce s-a întâmplat cu Trump, modelul pop-business al criminalului din American Psycho, astfel încât să ajungă caricatura eroică a tinerilor izolați online. Sigur, nu mă încântă psihologizarea excesivă din textul lui Beran, dar cred că lucrurile trebuiau enunțate și așa de frust. Până la urmă, comunități aproape sectare de masculi înverșunați online au erupt în realitate, au depășit statutul de gamers.

 

Sinceritatea lui Trump e pe bani

Lucrurile urâte pe care le făceau Statele Unite au căpătat, în sfârșit, o moacă și o freză pe măsură. Urâțeniile însoțite de un orator ca Obama duceau la o combinație insuportabilă, drone și vorbe bune, promisiuni sociale și bail-out pentru Wall Street. Trump, mincinosul mincinoșilor, e mult mai true din acest punct de vedere. Cine a simțit că post-adevărul lui Trump e pe bani? Bursele, desigur. Asistăm la un soi de bulă Trump. Măsurile economice, mai ales reducerea taxelor, au dat rezultatul așteptat: marele capital continuă marșul de acumulare, concentrare și extragere de rente. Bursele cresc, luptele mediatice continuă și ele netulburate.

 

Glamour gulag

Cineva vorbea despre stilul lui Putin de a închide doar figuri cu rol exemplar pentru opoziție; e stilul său, spun aceștia, de a transmite un mesaj clar arestând câteva vedete și predând lecția – vezi șirul de la Hodorkovski la Pussy Riot.

Acest gulag glamour postmodern, colecție de vedete supermediatizate devenite inamici publici, se întâlnește însă și în Vest, poate încă o dovadă că, de fapt, tendința de apărare a concentrării puterii e mult mai generală și nu se face prin conspirații și tactici de manipulare, ci vine cumva firesc atunci când vrei să ții sub control un sistem care deraiază. Ce altceva sunt Assange, Snowden, Manning?

Ce legătură au aceștia cu post-adevărul? Una foarte mare. Critica sistemului în întregime devine post-adevăr. Ei sunt liantul între inamicul public numărul unu și demonizarea opoziției interne. În România, ziariști cu aere de quality nu mai contenesc să demonstreze că orice tip de crâcneală împotriva marelui capital, împotriva elitelor de tot soiul nu sunt altceva decât un plan bine pus la punct de Dughin și Putin la o partidă de pescuit. Lucru care îi convine, probabil, și lui Putin, căci din sintagma „creierul răului” mulți rețin „creier”. Același fenomen transformă încet și o masă critică, care se pretindea vârful democrației liberale, al drepturilor și al atitudinii critice progresiste, dintr-un nucleu liberal într-unul de propagandă previzibilă pentru menținerea ordinii și disciplinei. Din acești fermenți nu poate ieși decât rău. Cel mai enervant e totuși acel ochi mărit al liberalului care ne transmite: vai, dar de unde a apărut atâta violență, atâta fascism? Răspunsul meu e următorul: n-ați fantazat cu toții la conservarea status quo-ului financiar și ideologic pentru apărarea față de inamici? N-ați lovit orice cu eticheta „populism”? Reversul e că veți fi trădați tocmai de capital, de cei pe care i-ați apărat, atunci când noua etapă va cere și mai mult protecționism. Deja își fac noi aliați și printre miliardari, și printre liberali scăpătați, și printre lumpeni deraiați.

 

Mercenarii digitali

Tot ca să înțelegem post-adevărurile și complexitatea lor, trebuie să înțelegem dimensiunea privatizării industriei spionajului. În spațiul public se discută mai ales de războaie clasice între state, între lideri etc. Uităm intermediarii. Aceștia sunt de obicei companii unde se topește publicul și privatul până la indistincție. E efectul externalizării din zonele de stat, chiar din servicii secrete, către companii private care pot alimenta trupe de hackeri, pot constitui echipe pentru perfecționarea spionajului digital etc.

Viața privată trebuie sacrificată pentru securitate. Eu aș fi gata să accept că viața privată trebuie sacrificată pentru tot felul de lucruri, perfecționare tehnologică, profit social etc. Dar nu știu cum acceptăm enunțarea cinică a sacrificiului pentru profitul unora.

 

Rusia, marele troll

Mai ales după semnalele Comisiei Europene, câțiva comentatori români și-au înușit în mare grabă campania electorală a cândva liberalului Verhofstadt – acum intrat într-o carantină a isteriei, ca mai toți liberalii, din care nu se iese decât cu propria doctrină făcută praf. În România, un reprezentant de frunte al degradării liberale în fața spaimei de fake news este Cristian Pârvulescu.

După el, rușii ar fi preluat în propaganda lor cam tot ce stătea pe aici sub semnul criticii, de la felul în care se fac agendele publice, până la cum s-au distribuit banii pentru civism, tot ce înseamnă drepturi ale angajaților și chestiuni de economie politică. După indiferență oengistică față de dezbateri sociale politice, obiectul ignoranței a fost transferat în seama rușilor. Cam atât pot oengiștii români de vârf.

 

După post-politică, post-adevărul

Adevărul a murit. Cam târziu, desigur, după ce Dumnezeu tot moare și învie de secole. După ce autorul a tot murit. Nici specia umană nu se simte prea bine, scoate un horcăit suspect în fața robotizării muncii etc.

După analize deosebit de fine, se constată că post-adevărul vine de la ruși. Cei care vor să se dea mai subtili atacă mai adânc, citează din Orwell, dar bat în aceeași direcție: post-adevărul ar fi rezultatul coabitării vinovate a poporului cu politica, poporul ăla primitiv care încă n-a auzit că politicienii n-ar trebui să mai reprezintă nimic. Din nou apare marele dușman, populismul, cu apendicele necesar al „echivalării extremelor”, prin care extremismul de dreapta este tot una cu cereri de stânga ceva mai radicale.

Cum spuneam, avem în mod clar de-a face cu un revers spectaculos al unei etape de manipulare agresivă în perioada crizei. Economiștii și băncile manipulau quality. Acum e la modă manipularea grosolană, la mișto, populară.

De ce tocmai acum această revelație și luptă globală împotriva post-adevărului? Poate pentru că, pentru prima dată, riscă să afecteze direct business-ul post-adevărului. Prin protecționism. Lumea tot proclamă sfârșitul neoliberalismului și globalizării. Ce nu știe exact lumea e dacă să se bucure sau să plângă. S-au antagonizat felii întregi de capital. Unii (Goldman Sachs) s-au gândit că mai bine ridici protecționismul cu mâna ta decât să lupți pentru o globalizare greu de ținut în picioare.

 

Dexonline

Un scăndăluț de jumătate de zi a fost decizia dexonline.ro de a-i pedepsi pe posibilii elevi care fraudează la examene prin modificarea unor definiții de cuvinte, păstrând semnătura DEX și tot tacâmul. Aici le-am spus ce cred, iar efectul a fost primirea de nenumărate lecții din partea IT-iștilor (prin „aitist”, în România se înțelege aproape orice, iar oricine care are vreo legătură cu domeniul e Neo din Matrix și are dreptul, prin urmare, să acționeze ca agentul Smith), cum că nu înțeleg că e o proprietate privată și că omul face ce vrea etc.

Dincolo de problemele evidente cu dreptul de a utiliza domeniul public – acele dicționare fiind muncă multă și colectivă întinsă pe sute de ani –, ne confruntăm și cu o serioasă sursă de post-adevăr quality. Ni se arată o altă caracteristică a dezbaterii, că aici nu e vorba de adevăr și de minciună, ci de cei care au dreptul să denunțe practici oneroase și să formuleze pedepse și cei care n-au dreptul și resursele s-o facă.

Chiar faptul că împotriva istorisirilor false se revoltă tabloidele este puțin ironic și razant cu problematica. Evident că și tabloide jegoase ar vrea să aibă exclusivitate pe jeg, nu să-l inventeze și să-l vândă oricine. Numai că treaba stă ca în pornografie. Toată lumea o face, nu se mai câștigă din asta ca acum 20-30 de ani. Dar cine câștigă sunt platformele de difuzare gratuită și alte zone de monopol pe infrastructură.

Să ne amintim cum încurajau pirateria firmele de cablu acum 10-15 ani. Furați orice, numai folosiți cablul nostru. Acum îi mai auzi cu diverse dispute pe drepturi de autor și te umflă râsul.

Urmarea e că se duce o oarecare luptă în subteranele marilor deținători de capital și de infrastructură nouă. Ceea ce pare Trump vs. Zuckerberg, de exemplu, e ceva mai complex. Cei doi seamănă mult între ei. Unul l-a vândut pe celălalt și a luat publicitatea. Trump a folosit media dintotdeauna pentru a-și consolida un soi de imagine publică pe care se poate lua credit.

 

Lupte grele între companii

Procter & Gamble, și nu doar ei, au atacat  agențiile Google-Facebook care nu livrează ce trebuie, susțin conținut care nu merge cu reclama și cu ideea de consum clasic tradiționalist, bălăcesc brandurile prin locuri unde nu prea le e pe plac și nici de mare folos. Să simplificăm încă o dată și să spunem că atunci când agenția de publicitate devine mai puternică decât clientul, tendința va fi să-i ia banul și să-i falsifice audiența, căci e mai simplu așa.

Mai multe agenții solide care reprezintă clienți puternici au tot amenințat în ultimul an Google-Facebook. Da, există și o descriere fantastică a consumatorului, o spionare a lui cum nu s-a mai văzut. Și totuși, acești mari clienți denunță prin cuvinte dure precum „fraudă” felul în care circulă reclamele lor. Deci site-ul dubios, post-adevărat sau pur și simplu extractor de clickuri fără beneficii pentru advertiser (titluri stupide, pornografie etc.), produce mari neajunsuri „integrității brandului”. E ceva mai realist să vedem această etapă a luptei post-adevărului drept o nouă etapă de „curățare și împrejmuire” a internetului pentru „brand safety”. Cine se rezumă la această dispută „etică” pierde mult din subtilitățile bătăliei.

Un exemplu foarte recent e lupta Verizon, AT&T și alte companii tradiționale telecom pentru dreptul de colectare și manipulare a datelor. Administrația Trump le-a dat voie atât lor, cât și altora să spargă monopolul pe care unele companii îl dețineau de ceva vreme. Facebook și Google sunt cu Obama, ăștia mai vechi sunt cu Trump, cam asta e imaginea deformată și superficială. Dar situația e totuși mai încâlcită. Cum ne vrem viața privată? Pe piață liberă, în competiție, sau deținută de un monopol pe care te bazezi că e „de cuvânt”.

 

Pământul e plat

Una dintre calitățile incredibile ale consumului suspicios de media este că face din fiecare un doctor în manipulare. Și cel mai nedotat consumator de media și entertainment vine gata echipat cu un scepticism savant.

Urmăresc cu uimire, de exemplu, cum se întinde curentul „pământul e plat” în SUA, ba chiar, mai nou, și în NBA. După diverse vedete pop care au negat că pământul e rotund, popularitatea acestei filozofii capătă un impuls de la vedete de primă mărime ale baschetului mondial.

Kyrie Irving, un fabulos tânăr talent, a spus-o primul. I s-au alăturat cel mai bun apărător din liga americană. Apoi a venit Shaquille O’Neal cu un amestec nebunesc de politică și critică mediatică: așa au zis și că au descoperit America, dar de fapt era populată, iar ei au exterminat băștinașii; tot așa pot să falsifice pozele făcute de NASA, oricine poate cu un telefon să rotunjească Terra; eu conduc frecvent de pe o coastă pe alta și văd că pământul e plat etc. La fel ca în criticarea vaccinării, evidențele sunt contestate cu încercări de retorică sprijinită de „studii”, de „verificare personală” și alte aberații livrate de oameni cu mișcări sigure în teritoriul mediatic, oameni care, veniți fie din NBA, fie din alte zone, au învățat esența: important e să înscenezi suspiciunea și să duci optzecistele „părerea mea” și „be yourself” la un nivel științific.

 

David Foster Wallace și televiziunea

Găsesc utilă comparația dezbaterii „internetul în viața noastră” și „post-adevărul” cu un eseu extraordinar publicat în 1990 de David Foster Wallace, „E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction”.

Foster Wallace vorbește despre capacitatea televiziunii de a îngloba critica și ironia și de a le relivra consumatorului.

Televiziunea a creat din ce în ce mai agresiv în anii ’80-’90 un „american mediu” pe care, spune Foster Wallace, nu-l vezi nicăieri în realitate, ci doar la televizor. Acolo se predă „normalitatea”, televizorul scotocește în locul nostru, face munca de tras cu ochiul în locul nostru. Ce se întâmplă mai departe, scrie el, e că avem un soi de oglindă a realității, nu una stendhaliană, ci una din aia în fața căreia adolescentul își încordează bicepșii. E o oglindă presărată cu narcisism și „dorință”. „Dorința e în ficțiune ce e zahărul în alimente”.

Televiziunea vinde iluzia participării dintr-o singură direcție. Pot spiona liniștit, sunt un martor fără să mă vadă nimeni. Internetul mărește senzația, deși nu e nici pe departe unidirecțional.

Eroii de televiziune sunt, de aceea, cu atât mai buni cu cât par „neurmăriți”, nespionați. Iar asta e toxic, pentru că scriitorii, și nu doar ei, confundă consumul cu documentarea. Iar atunci, spune Foster Wallace, scriitorii nu iau în serios fenomenul TV, ci iau prea în serios realitatea difuzată prin TV. Consecința? Ironia. „Principala distracție a generației mele stă în a face mișto de ceea ce văd la televizor”. Iar industria anilor ’90 a răspuns în consecință cu un val imens de autoironie. Ironia vine din faptul că imaginea a fost adăugată radioului, mai spune scriitorul american. În ce privește social media, aș spune că a reușit includerea ironiei dure a receptorului în chiar produsul final.

David Foster Wallace nu-și propune nicio clipă demonizarea televiziunii. E interesat de felul în care generațiile apropiate de scriitori o consumă și de ce spune asta despre o masă mai mare de consumatori. Una dintre concluzii mi se pare din nou importantă și accentuată în era social media. „Audiența” se dă de ceasul morții să găsească „asemănătorul”, dar crede cu adevărat că ce caută e „noutatea”. Tradusă frust politic, am văzut în social media de nenumărate ori situații de „protest” care de fapt aprobă anumite forme de putere fără nimic antisistem, dar care cred despre ele însele că sunt falanga avangardistă a politicii.

De ce nu mai sunt dialoguri interesante în romanele tinerilor scriitori? Pentru că, își apără Foster Wallace confrații tineri, se vorbește destul de puțin față în față. Oamenii stau unul lângă altul și se uită la ecran, e cauza pentru care se schimbă și convenția dialogului. Nu poți nega influența televizorului când petreci în medie 6 ore în fața lui (mediile din anii ’90), mai spune el. Este motivul pentru care un Don DeLillo are rol de profet în felul în care a folosit imaginea în romanele sale, imaginea având rolul unificator conceptual pe care-l avea paranoia în romanele lui Pynchon. Thomas Pynchon are meritul de a fi mutat viziunea paranoidă din zona de margine în chiar centrul funcționării birocratic corporatiste, DeLillo a făcut pasul următor arătând semnalul, tehnologia, datele drept agenți ai haosului.

„Ieși în evidență din mulțime”, acesta e noul îndemn prin care televiziunea vinde publicitate, valorizarea singurătății din fața ecranului. Iar industria TV duce o luptă de instaurare a propriei autorități – cinismul și promovarea ironiei în masă are drept efect destabilizarea oricărei autorități concurente, mai crede Foster Wallace. Pentru el, „televiziune” înseamnă, literal, să vezi departe, iar acest văzut de departe se instaurează și în felul în care vedem realitățile imediate. Rebeliunea, energii protestatare sunt convertite cu o forță nemaivăzută spre consum. Inutil de spus că tendințele se păstrează și după „revoluția” social media. Social media, după ce citești un material ca al lui David Foster Wallace, pare mai curând o îmblânzire a internetului, în perfectă tradiție previzibilă în care au fost îmblânzită și alte medii noi de comunicare. E o continuitate cu atât mai ironică cu cât internautul se privește ca un critic absolut al desuetului televizor.

„Nu intenționez să spun ceea ce vreau să spun.” Acesta este efectul televiziunii. Ironia este stăpână în televiziune. Cine se crede ironic la adresa televiziunii este consumatorul ei perfect. „De aia scriitorii de ficțiune sunt acum într-un mare căcat.”

Ce soluții ai ca scriitor în fața unei astfel de situații? Una din ele – și răspuns lui e valid dacă mă uit la vedetele literare ale ultimelor două sau trei decenii – este să joci până la capăt rolul reacționar. Doar așa câștigi aprobare.

Adevărații rebeli se confruntă azi mai puțin cu cenzură și intervenție directă autoritară și mai mult cu „ochi dați peste cap”, cu „vai, ce banal” etc., spre deosebire de lumea unui Pynchon, în care pluteau acuzațiile de socialism și anarhism venite din lumea lui McCarthy. Aici internetul a reușit să readucă în prim-plan delațiunea și acuzațiile de tip „învechit”. Iar autoritarismul old school chiar are șanse mai bune cu supravegherea în masă de azi.

În orice caz, intuiția fundamentală a lui David Foster Wallace este una care are de-a face cu percepția consumatorului de martor privilegiat, care nu-și conștientizează vulnerabilitățile, deși este peste măsură de ironic și de suspicios. Sau poate tocmai de aceea.

 

La ce mai e bun fake news-ul?

Două cazuri care ne arată utilizarea fake news-ului de către așa-(auto)numitele quality news. Prin „quality” putem defini cu mai mare acuratețe următoarea situație: instituție de presă nedisperată (sic!) comercial sau nedisperată să câștige mase de telespectatori pentru că e susținută de un business puternic care are nevoie de presiune doar în anumite puncte cheie. „Quality”-ul valorizează la maximum fake news-ul. Prin el desemnează fie suboamenii care viețuiesc în turme largi și periculoase, fie fac jocul inamicului comun care ne cere cheltuieli de apărare. Fie, prin fake news, sunt acoperite realități dure și simple.

Primul exemplu e chiar vaccinarea copiilor în România. Se fac ani de zile de când persistă criza vaccinelor obligatorii. Guvernul tehnocrat și continuatorii pesediști au găsit foarte confortabilă folosirea anatemizării grupurilor antivaccin, mari propagatoare de știri false despre nocivitatea vaccinelor. Numai că realitățile sunt altele. Epidemiile care fac victime izbucnesc din comunități sărace. Săracii sunt cei care nu-și permit să cumpere de pe piața gri vaccinul. În niciun caz nu optează să nu vaccineze copilul. E mai preferabil să-i crezi virusați de palavrele grupurilor antivaccin decât să spui că mor de sărăcie.

Un alt exemplu tulburător: mitul „balenei albastre”, o poveste deloc verificată, dar atribuită unei minți diabolice din Rusia. Povestea a fost luată în serios de un post TV care se pretinde „de calitate”. Și apoi a devenit explicație pentru leșinul unor copii din Iași în urma unui tradițional joc stupid, nu în urma „balenei albastre”. Dar cea mai șocantă utilizare am găsit-o în Satu Mare. Un copil de 14 ani s-a sinucis. Imediat s-a răspândit vorba că ar fi la mijloc același joc al șantajului, „balena albastră”. Un ziar local a vorbit cu oamenii din sat. Părerea lor e alta: copilul s-a sinucis pentru că muncea prea mult, a cedat pentru că era epuizat și pentru că nu mai avea timp de școală, de nimic, de la atâta muncă.

Fake news este starea de denial a elitei, negare a unor realități simple, pasarea responsabilității în sfera conspirației.

 

Mase

Crizele economice masive generează gustul de meditație asupra „maselor”. Și nu doar în epocile în care istoricii consideră „masa” drept erou principal. Ci și după epoci post-istorice, în care „be yourself” și alte religii au virusat de la reclamele pentru chiloți până la legiferarea pieței muncii. Freud se apuca să scrie cărți despre mase în timpul crizei economice interbelice. E interesantă diferența dintre el și mult prea citatul Gustave Le Bon și a sa carte despre mase de după lunga criză economică de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Freud vorbește despre schimbarea completă a individului în interiorul masei, când devine particulă într-un organism social, trăiește un stadiu asemănător hipnozei, spune el adăugând deci un element peste cele ale lui Le Bon, care vorbea de contagiune. Această stare hipnotică ar explică nevoia de a transforma orice vorbă în faptă, transformarea individului în automat.

Automatizarea, robotizarea prin coagularea maselor, nu doar prin avans tehnologic, asta ne spun acești străbunici gânditori ai maselor. Unde e aportul lui Freud? În depășirea cinismului conservator al lui Le Bon. Acea sugestie de masă și acea „scădere a capacităților intelectuale individuale” pot fi însoțite de un dezinteres de care individul separat e incapabil, scrie Freud. Mulțimea poate avea un comportament etic și sub, dar și mult peste acela de care e capabil un individ.

Masele cer iluzii puternice, nu adevăr. Asta sună de-a dreptul pesedist. Harari, noul istoric al omenirii la modă (inclusiv pentru că i-a plăcut mult lui Zuckerberg), spune că iluzionarea în masă a făcut din homo sapiens ramura homo câștigătoare. Plus alți coagulanți precum bârfa. Doar așa poți avea o hoardă capabilă să-i bată, de exemplu, pe mult mai dotații neanderthalieni.

Acuma, întrebarea e următoarea: ce faci când stai în „contagiune” de masă și când ești singur acasă?

Freud zice că s-ar putea ca artiștii și poeții să fie buni când pot reproduce acest suflu al „masei”. Nu când sunt superoriginali și sapă în individualitate. Mă și gândeam de ce a reexplodat atâta artă și cultură în rețelele sociale virtuale.

Aici merge lipit și conceptul lui Kracauer de „masă ornament”, masa organizată care trebuie să susțină și să potențeze puterea. E opusul masei imprevizibile, e masa rațională și ostentativă. E masa care face coregrafii, steaguri etc. Poate vă sună cunoscut. Narațiunea acestui tip de masă, oricât de kitsch sau de violent simplistă, ne poate fi și extrem de utilă. Am ales la un moment dat din folclorul maselor recente românești discuția individului middle class cu menajera care votează cu corupții. O adevărată nestemată folclorică.

Situația de element al unei mase virtuale produce deci destule contradicții noi. De exemplu, ești într-o masă de marketing orientată în funcție de propriile opțiuni, dar tu vrei s-o folosești pentru potențarea unor caracteristici individuale. Numai că propriile opțiuni sunt tiranice, nu te poți smulge din inerție de unul singur decât dacă nu cumva ești vreun Rambo sub acoperire. Hatereala, de pildă, este crearea unui efect de masă opresivă asupra altui individ. Cum? Printr-o mai bună plasare în interiorul unei majorități.

imagine: detaliu dintr-o lucrare de Laurențiu Ridichie

 

One Response to Jurnal de post-adevăr

  1. Mie unuia Cristi R. mi-i un autor util.
    Chit că-mi naște complexe. Nu de superioritate.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *