Jucării pentru oameni mari: un nou partid politic

În ultimul timp a revenit insistent în spaţiul public ideea creării unui nou partid. Mai întîi din partea „reformiştilor” PDL, apoi din partea unor lideri ai societăţii civile. Prefer să discut separat despre acesta din urmă, deşi conexiunea este evidentă, destui lideri de opinie (cum ar fi, spre exemplu, infatigabila Andreea Pora) asigurîndu-se că nu există nici o verigă lipsă între cele două.

Însă proiectul PDL este, în primul rînd, un proiect de supravieţuire politică, şi el trebuie discutat în acest context specific, în timp ce proiectul unei părţi a societăţii civile trebuie discutat, într-adevăr, aşa cum susţine Cristian Ghinea (cel care îl şi formulează, într-un mod reprezentativ, mi se pare, pe platforma Contributors), dincolo de frenezia pro şi anti Băsescu, pentru că miza lui este mai mare decît situaţia actualei guvernări.

Problema e, însă, că exact din perspectiva acestei mize mai mari, asupra căreia cred că putem conveni cu toţii că ar fi o politică mult mai responsabilă faţă de societate decît cea de acum, proiectul expus de Cristian Ghinea este unul naiv şi anacronic, deoarece se plasează în siajul discursurilor care au adus la putere şi au susţinut alianţele CDR şi DA, dar care au expiat de ceva timp.

Criza sistemului politic românesc nu este una conjuncturală, adică una care să se rezolve prin ceva gen „mai adăugăm o linguriţă de principii, mai presărăm un praf de anticorupţie şi s-a rezolvat”. Nu, este una structurală, iar asta se vede cel mai bine tocmai din faptul că opoziţia actuală manifestă zero viziune, zero curaj şi zero înţelegere a realităţii, limitîndu-se la a repeta penibil lozincile preşedintelui şi ale PDL, cu un mare şi inutil NU în faţă. Falimentul este general, al puterii ca şi al opoziţiei. E o criză a sistemului ca atare.

Această criză se datorează faptului că singurul proiect de societate al României postcomuniste, integrarea euroatlantică, în subsidiar democraţie şi economie de piaţă, a fost, de bine de rău, atins (cred că ar fi foarte interesantă şi importantă o comparaţie atentă cu alt mare proiect românesc, Marea Unire, şi, prospectiv, cu degringolada intelectuală şi politică ce a urmat după realizarea lui). Mai exact, se datorează faptului că nici măcar acest proiect minimal nu a fost cu adevărat al nostru, ci a fost acceptat aşa, pe jumătate în silă, pe jumătate complezent, de elitele politice şi intelectuale care s-au angajat la realizarea lui. Criza noastră actuală, politică şi nu numai, se datorează în realitate faptului că nu putem genera un proiect de societate al nostru, de o minimă coerenţă şi eficienţă, iar dacă pînă în 2007 acest fapt a putut fi mascat prin vodevilul mai mult sau mai puţin reuşit al integrării, acum acest alibi a dispărut.

Pragul care trebuie spart pentru următoarea etapă de dezvoltare a României necesită mult mai mult decît o simplă ajustare a sistemului politic actual, necesită o socializare substanţială a politicii. Ea nu trebuie neapărat să se producă mîine, probabil că e un proiect pe termen mediu, dar trebuie neapărat să se producă. Politica nu trebuie să mai rămînă apanajul aproape exclusiv al unor elite politice, sociale sau intelectuale restrînse, cu atît mai puţin al unora care în ultimii 20 de ani au dat dovadă de atîta complezenţă şi egocentrism.

Mai mult, aceste elite funcţionează aproape exclusiv ca releu, şi acela defect, al unui patronaj exterior. Or mi se pare suficient de evident că, dacă vom continua să trăim sub un patronaj exterior comprehensiv, indiferent cît de binevoitor ar fi acesta, nu vom putea ajunge niciodată la o societate cu adevărat umană şi prosperă. Nu numai că nimeni nu ţine neapărat să îţi şi bage în traistă, dar chiar dacă cineva ar vrea să facă asta, este mult prea dificil din punct de vedere practic.

La fel de evidentă mi se pare degradarea accentuată a societăţii noastre, în mare parte paralelă cu criza economică şi cu indicatorii macroeconomici; o degradare nu doar în termenii inegalităţilor sociale grave, una din marile tare ale României dintotdeauna, dar şi în termeni de universalitate a standardelor juridice şi politice, enclavizare a societăţii şi deteriorare a spaţiului public. Această situaţie impune o schimbare profundă, una care nu trebuie să fie în primul rînd rapidă, ci în primul rînd durabilă.

Simplu: noi, cei buni – ei, ce răi

Sigur, reacţia automată (şi normală) la cele de mai sus este: asta e situaţia, facem ce putem etc. E adevărat, situaţia are limitările ei drastice. Dar asta nu înseamnă că nu putem privi puţin mai în viitor, ceea ce proiectul lui Cristian Ghinea nu face. Partidul propus de el este doar o variantă „bună” a actualului model, nu iese din paradigmă. Ar fi exact la fel de elitist şi închis, de exemplu, ca şi partidele existente, la nivelul de cotizaţie şi la tipul de organizaţie rigorist pe care îl propune.

Apoi, Cristian Ghinea spune că actualele partide sînt structurate de sus în jos şi că trebuie făcut invers. De acord, dar dacă se referă la modalitatea de constituire, cred că partidul propus de el ar fi la fel de descendent şi de rigid ca şi cele actuale (sau predecesoarele celor actuale), nu prea văd diferenţa. Dacă se referă la modul de luare a deciziei şi adoptare de politici, da, noul partid ar fi o vreme incomparabil mai democratic decît cele actuale. Singura problemă ar apărea, însă, atunci cînd asta ar începe să şi conteze, anume la apropierea de putere.

Astfel, noul partid care ni se propune este un caz clar de „proiectul era OK, dar din păcate a deraiat; de data asta va fi altfel, pentru că venim cu ăia morali şi cu reguli”. Nu, proiectul e depăşit ca atare, din motivele de mai sus. Şi, oricum, nu merge aşa. Am fost implicat direct în producerea textelor, politicilor şi programului ideologic al Uniunii pentru Reconstrucţia României, proiect politic amintit de Cristian Ghinea şi cu care, de altfel, partidul propus de el seamănă izbitor. Şi URR avea reguli dure, şi acolo erau oameni „buni”, era moralitate etc etc, şi totuşi partidul a eşuat spectaculos, din cauze care cred că ar funcţiona şi acum.

Plusul de rigoare şamd este insuficient, este puţin relevant. La URR exista suficientă morală şi suficient idealism; am fost acolo şi ştiu foarte bine cît timp, energie şi bani au fost sacrificaţi în mod dezinteresat pentru acel partid. Din păcate, însă, nu cred că cineva de acolo, inclusiv eu, a înţeles cu adevărat ce se întîmplă şi care erau priorităţile de atunci ale societăţii şi politicii. URR urma fidel proiectul ideologic şi politic al „opoziţiei democratice” (plus intelectualitatea „cea bună”), adică anticomunism, anticorupţie, liberalizare, legalitate etc, numai că „de data asta altfel”. Ei bine, faza cu „de data asta altfel” nu funcţionează. Diferenţa specifică a URR (moralitate, oameni noi, tinereţe, reguli etc.) nu a interesat pe nimeni, aşa că partidul a rămas să concureze la acelaşi proiect şi în aceleaşi condiţii cu îmbătrîniţii în rele, drept pentru care a fost nu învins, ci aneantizat.

Faptul că pe oameni nu îi interesează acest plus de moralitate şamd, fie el şi real, nu este o tragedie, este normal. Moralitatea este vitală la nivel individual, la nivel instituţional mai puţin. Politica modernă nu se poate baza pe morală, nu are cum. De altfel, ipocrizia este evidentă atît din partea politicienilor care pretind că sînt morali, cît şi de partea alegătorilor care pretind că îşi doresc asta mai mult decît orice pe lume.

Nu pretind că ştiu exact ce vor românii, o fac politicienii suficient de des. Şi nici nu spun că actualul sistem politic nu le oferă nimic din ce vor ei. Dar ăsta nu e un motiv pentru a continua ca şi pînă acum. Cum spuneam, e suficient să ne uităm la raporturile opoziţie-putere. Dacă pînă acum alternanţele la putere au fost pline de semnificaţie şi de consecinţe, următoarele posibile alternanţe mi se par inutile, în condiţiile de azi, ceea ce ar însemna o lungă perioadă de degradare şi eroziune constantă a societăţii. Iar soluţia nu e neapărat cea mai intuitivă.

Cred (totuşi) că românii vor astăzi şi multe lucruri materiale, şi unele lucruri mai puţin materiale. Faptul că în loc de primele li se oferă acele pomeni electorale pe care vrea să le elimine Cristian Ghinea, iar în loc de celelalte li se oferă idealuri şi obiective penibil de găunoase nu e, desigur, doar responsabilitatea elitelor, e în bună parte şi responsabilitatea lor. Dar soluţia pentru depăşirea acestei situaţii nu e un partid cu reguli mai bune ca pînă acum, pentru a căror prezervare la contactul cu politica reală oricum nu există nici o garanţie. Important e proiectul politic şi mai ales cît de bine sesizează el exigenţele şi priorităţile unui anumit moment, nu organizarea.

Imaginarul mort

Dar ce ar putea fi în neregulă cu moralitatea, anticorupţia, legalitatea, dreptatea, eficienţa etc., adică speranţele care pot fi oricînd agăţate de un nou partid? Nimic, bineînţeles. Proiectul sună excelent. Problema e, însă, că în politică dezideratele nu au nici o valoare, dacă se opresc la nivel general. Politica moare în concret, dacă nu are imaginar, iar imaginarul e altceva decît deziderate pur enunţiative.

Imaginarul de tip CDR pe care a venit la putere Alianţa DA, şi pe care a încercat să se infiltreze şi URR, era deja muribund în 2004. Acum e ţeapăn. Nu atît dezideratele lui nominale, democraţia şi economia de piaţă, deşi şi acestea au murit în sensul formal în care au fost urmărite şi realizate, astfel că acum va fi necesară o reşapare şi reluare în posesie a lor. Ci mai ales toată viziunea referitoare la politică, societate şi cultură care a fost impusă de-a lungul tranziţiei din această direcţie: anticomunismul stupid şi interesat (nu mai explic cît de nociv a fost acesta şi cît de mult a distorsionat percepţia despre comunism şi postcomunism, am făcut-o în alte locuri), anticorupţia ridicată la rang de idol necondiţionat, căruia i se poate sacrifica, în mod convenabil, orice, demonizarea stîngii şi cultivarea ideii că România e natural de dreapta, elitism extrem, mistică a culturii şi estetism etc.

La nivel pragmatic, toate acestea puteau fi reduse la ideea că există unii buni şi unii răi şi că ăia buni sîntem, desigur, noi. La un nivel mai teoretic, rădăcinile acestui amalgam rebarbativ puteau fi urmărite pînă în interbelic, filiaţie ce oferă şi fundalul pe care se poate observa cel mai clar contradicţia de fond a acestui imaginar politic şi social cu dezideratul lui nominal, democraţia.

Nu în ultimul rînd, acest imaginar se revendică de la mistica oamenilor providenţiali, evidentă la „tinerii”, „intelectualii” şi ceilalţi nepătaţi care ar constitui principalul selling point al noului partid. Din păcate, însă, anticorupţia a ajuns să fie mai degrabă o modalitate de reglat scoruri politice (în ciuda evidenţei că nu există diferenţe notabile între nivelul de corupţie al partidelor la guvernare) şi o stare de urgenţă tipică, în numele căreia este suspendată raţiunea şi reformele procedurale. Altfel, rezultatele ei sînt cvasinule.

Nu am nici un fel de încredere într-un nou partid care ar veni pe acest imaginar viciat al tranziţiei, anticomunist, anticorupţie, elitist, maniacal de dreapta, „democrat” etc etc. Indiferent cît de morali ar fi oamenii lui şi cîtă bună credinţă ar investi ei. Aş prefera ca energiile risipite pe un astfel de partid să fie investite altundeva.

 Coeziune minimă vs. fragmentare extremă

Proiectul care merită promovat acum în România, după părerea mea, este cel al resocializării acestui stat, din punct de vedere al lărgirii bazei pentru decizia politică şi al apropierii ei de dezideratele societăţii.

Sigur, e greu. Participarea politică, se ştie, e foarte slabă. Şi apoi, de ce să ne batem capul, dacă merge şi aşa; mai ales dacă din cînd în cînd mai aghesmuim cu puţină anticorupţie, mai punem un praf de anticomunism. Şi dacă chiar pare că se taie compoziţia, punem şi o linguriţă de naţionalism. Sau mai multe. Merge pînă la urmă. Şi oricum, îi împiedică cineva pe oameni să voteze? Atunci care e problema?

Mi se par lamentabile genul acesta de paleative şi expediente. În 21 de ani de tranziţie, nici unul dintre intelectualii buni, anticomunişti şi democraţi (şi nici unul dintre politicienii partidelor „democratice”) nu a discutat serios despre egalitate şi despre un proiect de societate construit pe această idee fundamentală. Nu s-a discutat, încă, serios şi relevant despre ce fel de stat vrem, ce fel de administraţie, ce fel de societate şi de relaţii între oameni, ce fel de redistribuire a veniturilor etc etc. S-a discutat despre multe alte prostii, dar nu despre asta. În aceste condiţii, cred că scuza cu participarea politică slabă, deşi pleacă de la o realitate evidentă, nu mai poate funcţiona ca scuză pentru continuarea unei politici autiste şi, de fapt, în mare parte aleatoare.

Sîntem UE, sîntem NATO, sîntem democraţie, sîntem economie de piaţă. Bun. Uraa! Dar să vedem care ar putea fi următorii paşi esenţiali. Nu cred că anticorupţia, obsesia eternă a politicii noastre, e printre ei, oricît de omniprezentă şi de dureroasă ar fi corupţia. Corupţia e un epifenomen, astfel că să faci din combaterea ei un obiectiv politic major este absurd; este imposibil şi, mai mult, contraproductiv. Sigur, contraproductiv pentru societate. Pentru partide sau pentru ONG-uri poate fi foarte productiv.

Marile probleme sînt altele: inegalităţile sociale grave care constituie în sine un cerc vicios al rămînerii în subdezvoltare şi care produc fragmentare socială, cu consecinţe inclusiv economice şi politice. Un sistem de redistribuire a resurselor absolut aberant, cu discrepanţe neverosimile, nici măcar ideologice, într-un sens sau altul, ci pur şi simplu aleatoare sau, mai exact, pe un simplu criteriu animalic al influenţei şi puterii locale. Sisteme baroce de discriminare şi privilegii, lipsa corelării dintre venituri şi merit şi, desigur, suspiciunea generalizată care derivă de aici, enclavizarea diferitelor categorii sociale în privilegiile lor şi distrugerea ţesutului social (după modelul sinistru al Greciei, unde s-a creat, în timp, un întreg sistem feudal de profesiuni închise, fiecare cu privilegiile ei, a căror dobîndire şi întreţinere e plătită cu un război social permanent şi cu costuri economice uriaşe). Pe scurt, agenda esenţială pentru următoarea perioadă s-ar putea sintetiza prin crearea de coeziune în jurul unui proiect cît mai larg acceptat şi a unor valori comune.

Avem un stat încropit pe fugă, aşa cum s-a putut, la care mai e mult de lucrat. Sigur, pentru asta e nevoie de decizie politică, dar nu neapărat de crearea unui nou partid acum. Poate că la un moment dat va fi nevoie de el, însă eu nu cred că acel moment a venit. Actualul format al sistemului politic românesc mi se pare epuizat. Nu vorbesc despre sistemul democraţiei reprezentative ca atare, dimpotrivă, cred că trebuie să continuăm să investim cît se poate de ferm în el. Dar actualul sistem de partide, cu imaginarul pe care l-am descris şi aşa cum este el definit de proiectul politic confuz care s-a încheiat în 2007, mi se pare redundant, iar cel mai bine o dovedeşte modul uluitor în care partidele s-au clonat unul pe celălalt.

Da, într-un anumit sens acum „toate sînt la fel”. Dar nu în sensul discreditării parlamentarismului, ci doar în sensul lipsei lor aproape complete, dar să sperăm temporare, de principii şi ideologie. E suficient să vezi cît de puţin convinşi recită politicienii de azi poezia democraţiei. Sau cît de rar denunţă o ilegalitate sau un abuz lipsit de miză politică directă. Sau, de exemplu, lipsa de reacţie faţă de extremismul politic. Nici unul dintre partidele mari din România nu s-a delimitat vreodată cu adevărat de România Mare, partid rasist şi xenofob; dimpotrivă, România Mare a fost un permanent rezervor de cadre pentru toate cele trei mari partide de acum.

Un nou partid ar părea, desigur, să aibă sens în condiţiile acestea, dar numai dacă ar fi diferit de celelalte. Or, deocamdată nu mi se pare că există condiţiile structurale necesare pentru asta, şi nici nu văd nicăieri acel proiect diferit. Aşa că pînă atunci putem investi în politică şi indirect. Putem presa politicul să se reformeze dinspre societatea civilă, putem crea forme de asociere şi centri alternativi de putere care să conteze, putem propune noi proiecte şi viziuni. Nu cred că dezbaterile în acest sens şi-au pierdut rostul şi că trebuie, neapărat, să ne aruncăm de mîine în valurile înspumate ale acţiunii. Multe dintre dezbaterile de după 1989, dacă putem numi dezbateri acele întîmplări, au fost într-adevăr sterile pentru că au fost prost direcţionate, dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să rămînă astfel.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.