Iohannis și filogermanismul românesc

Cristian CercelÎn octombrie 2009, încă înainte ca Klaus Iohannis să fie susținut pentru funcția de premier de o coaliție parlamentară PSD-PNL-UDMR, Mircea Cărtărescu și-l imagina drept președintele ideal al României. Nemulțumit de variantele despre care credea că vor ajunge în turul al doilea al alegerilor ce urmau să vină (Băsescu și Oprescu!), Cărtărescu își dezvolta argumentația pro-Johannis: “Eu îl poftesc pe Klaus Johannis, cel care a transformat Sibiul într-un oraș demn de Tirol sau Bavaria. Cred sincer că, după regele Carol, numai un alt neamț ne mai poate scutura nițel din veșnica noastră boicotare a istoriei.” Transformarea Sibiului într-un oraș demn de România nu ar fi fost un argument suficient: punctele de reper sunt, desigur, altundeva, în Occidentul în care istoria, pare-se, nu e boicotată. Ba mai mult: sugestia transparentă era aceea că povestea de succes a Sibiului, descris cu altă ocazie de același Cărtărescu drept “un oraș prosper și frumos de se-ntoarce după soare”, nu ar fi fost posibilă cu un primar român. În mod similar, pentru ca România să devină o poveste de succes, ea are nevoie de un nou rege Carol (I, bănuim, chiar dacă Carol al II-lea nu a părut nici el să fie un fan al boicotării istoriei, cel puțin o vreme).

După cinci ani, una dintre condițiile necesare, nu însă și suficiente, pentru ca pofta cărtăresciană să fie în sfârșit satisfăcută este îndeplinită: Klaus Iohannis candidează la prezidențiale. În contextul acestei candidaturi, găsim în destule alte locuri același gen de argumentație, în care actualul președinte al liberalilor ajunge să întruchipeze toate calitățile imaginate ale germanilor din România, ori în care originea sa săsească devine o însușire pozitivă în sine. De remarcat totuși că Iohannis însuși nu pare a aduce în discuție argumente de acest tip, cel puțin nu în mod explicit: fudulia propriei identități etnice este apanajul lui Victor Ponta.

În Observator cultural, Caius Dobrescu vorbește la superlativ despre spiritul “multisecular al republicanismului săsesc” care s-ar regăsi în persoana lui Iohannis, iar Mariana Gorczyca subliniază că “sașii au mai ridicat cetăți, au asfaltat drumuri, au făcut poduri, au cultivat hamei”, ne-au învățat handbal, ba chiar au și sprijinit Marea Unire, de unde ar rezulta cumva că Iohannis ar fi un bun președinte. În Adevărul, găsim o adevărată odă adusă germanilor din România, compusă de Radu Carp, prodecanul Facultății de Științe Politice de la Universitatea din București, într-un text care ne îndeamnă să punem ștampila pe candidatul ACL, văzut drept “binele pur și simplu”.

Luate la bani mărunți, astfel de argumentații păcătuiesc fie prin omisiune, fie prin prezentarea de informații mai degrabă false. Reprezentanții sașilor or fi sprijinit Unirea de la 1918, dar au făcut-o din considerente cât se poate de pragmatice, fiindcă la momentul respectiv erau practic puși în fața faptului împlinit. Există o legătură între comunitarismul săsesc așa de apreciat de Carp și succesul pe scară largă al hitlerismului în rândurile sașilor și șvabilor, care a dus și la încorporarea în masă a germanilor din România în SS și în armata germană în al Doilea Război Mondial.[1] Reprezentarea minorității germane drept victima etnică par excellence a regimului comunist din România eludează acest amănunt, care nu justifică sub nicio formă deportarea din 1945 în Ucraina și în Urali pentru reconstrucția Uniunii Sovietice, însă o pune într-o altă lumină. Mai afirmă Carp: “Sașii și șvabii nu au avut revendicări criterii politice, nu au pledat pentru autonomie pe criterii etnice.” Ba reprezentanții sașilor fix asta au făcut de-a lungul perioadei interbelice, încurajați și de promisiunile înscrise în Proclamația de la Alba Iulia. Mai mult, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, începând cu noiembrie 1940, germanii din România s-au bucurat de fapt și de drept de autonomie pe criterii etnice, sub conducerea Grupului Etnic German din România. Făcând referire la vânzarea germanilor în timpul regimului comunist, Carp se hazardează să afirme: “Pentru diminuarea dramatică a numărului acestei minorități, la care au avut o contribuție substanțială, românii nu și-au cerut niciodată scuze în mod oficial.” Greșit! A făcut-o Adrian Severin, în aprilie 1997, pe vremea când era ministru de Externe. În contextul acestor și altor erori, nu e nicio surpriză că Carp ajunge și să dea de înțeles că “egalitarismul și pierderea identității într-o comunitate amorfă” ar fi valori ale stângii. Nu știu ce cursuri predă domnul Carp la științe politice, dar nu pot decât să sper că nimic despre stânga și dreapta ori despre germanii din România.

Potențat de actuala candidatură lui Iohannis la prezidențiale, filogermanismul românesc cu sau fără germani are însă o istorie mai veche,[2] care, dincolo de poncifurile actuale și nu deplin corecte ale unei presupuse conviețuiri exemplare vreme de 800 de ani, merită analizat mai îndeaproape. De la Iorga și până la Formula As, sașii în principal și germanii din România în general sunt reprezentați ca aducând “cultură superioară” și învățându-i pe români să construiască case, să facă agricultură și altele asemenea. Germanii superiori îi emancipează pe românii inferiori: paternalismul reprezentărilor istorice de acest tip este atât implicit, cât și explicit, și nu a apărut în anul de grație 2014. Recent, G. M. Tamás a surprins și el foarte bine fenomenul: “Iohannis apare ca Salvator, neamțul cinstit, sârguincios, modest. Această atracție a publicului românesc față de nemți este un element pitoresc, care este, totuși, un auto-dispreț. Noi, românii, suntem leneși, dezordonați, corupți, haotici, avem nevoie de o minte superioară, mai bine organizată, a unui concetățean care totuși, prezintă niște trăsături occidentale. O auto-flagelare, o auto-colonizare simbolică, umilință față de elemente exterioare, care nu sunt trăsături democratice.”

Este vorba de un proces de “auto-colonizare”, cum l-ar numi filozoful bulgar Alexander Kiossev, sau de “auto-orientalizare”, cum ar spune Ovidiu Țichindeleanu, cel din urmă cu referire la contextul postcomunist.[3] Pentru Kiossev, “culturile auto-colonizate” sunt cele în care percepția că Celălalt (Europa, Vestul) posedă tot ceea ce nouă ne lipsește este larg răspândită.[4] În cazul de față, observația lui Kiossev se potrivește ca o mănușă: Europa îi are tocmai pe germanii care nouă ne lipsesc, ca urmare a migrației acestora dinspre România spre Germania Federală. Soluția vine tot de la Formula As, portdrapelul filogermanismului autohton: “Cine n-are nemți, să și-i cumpere”, o parafrază a unui mult mai cunoscut proverb, apărând adesea în paginile săptămânalului cândva foarte popular. Fiind atât de puțin numeroși astăzi (aproximativ 36.000 conform datelor de la ultimul recensământ, față de aproape 800.000 în interbelic), germanii din România devin valoroși tocmai prin puținătatea lor, ca un soi de specie pe cale de dispariție. Conform lui Carp, în România “au mai rămas doar cei în vârstă sau cei care au avut conștiința faptului că locul lor este aici pentru că pot realiza ceva pentru semenii lor”. Numai faptul de a fi rămas în România fără a fi fost la vârsta senectuții arată valoarea unui individ, sugerează Carp. Se aplică însă teoria lui Carp în cazul lui Iohannis? A rămas acesta dintr-un impuls altruist, de a realiza ceva pentru semenii săi din România și nu pentru semenii săi din Germania? Iată ce afirmă: “Personal, mi-am pus întrebarea dacă să plec sau nu în Germania cel puțin de două ori: în liceu, când foarte mulți dintre colegii mei și-au pus aceeași întrebare, când și-au dorit să plece. Atunci răspunsul meu a fost că nu, nu vreau să plec. Pur și simplu, nu am văzut nici un motiv pentru care să plec. A doua oară mi-am pus întrebarea după Revoluție, când majoritatea sașilor au și plecat, nu doar că și-au dorit. Chiar au plecat. N-am vrut nici atunci să plec. Decizia mea a fost, de fiecare dată, să rămân aici, chiar dacă părinții și sora mea plecaseră.”[5]

Chiar dacă au migrat în masă în Republica Federală Germania (sau poate tocmai de aceea), germanii din România sunt “nemții noștri”, o apropriere discursivă pe care cu greu ne-am putea-o imagina aplicată altor minorități. Imaginea pozitivă a germanilor din România este, în fapt, mult mai bine înțeleasă dacă o privim în raport cu alte reprezentări ale alterității etnice, arătând existența unei ierarhii a minorităților. De pildă, prin vocea lui Adrian Severin, statul român și-a cerut scuze pentru vânzarea germanilor (gest contestat parțial la vremea respectivă, printre alții de Bogdan Chirieac), dar nu și pentru procesul similar care a dus la migrația populației evreiești din România. Imaginea germanilor care au plecat din Transilvania și Banat este adesea contrapusă imaginii romilor care le-ar ocupa acum casele: ordine versus haos, stabilitate versus nomadism, muncă versus hoție, case versus corturi – lectura comentariilor utilizatorilor la articolele despre sate săsești ori despre germanii din România în general este revelatorie în această privință. Fără vreo urmă de îndoială, filogermanismul este de preferat antigermanismului ori autohtonismului tembel cu care a început să cocheteze candidatul pseudostângii, Victor Ponta, însă reprezentările cu care operează acest filogermanism trebuie criticate și deconstruite, mai ales că nu înseamnă în mod obligatoriu deschidere și îmbrățișare necondiționată a alterității.

Atunci când se manifestă, filogermanismul autohton este strâns legat de clamarea unei identități europene a României. Poate fi vorba despre imaginea romanticizată a unei Europe rurale și tradiționale, care abia așteaptă să fie redescoperită de Prințul Charles (ceea ce nu înseamnă neapărat că nevoile autentice ale celor care locuiesc acum în fostele sate săsești sunt pe primul plan). Poate fi vorba și despre marota unei Europe Centrale, în care regiuni precum Banatul sau Transilvania sunt imaginate drept superioare Estului ori Balcanilor, (fosta) prezență germană în aceste regiuni ocupând un loc privilegiat în astfel de discursuri.[6] Harta hipersimplificată a României împărțite în două, în care Ardealul votează cum trebuie, în timp ce Sudul și Estul votează prost pentru că sunt locuite de oameni proști, este și ea tributară aceleiași gândiri. Deunăzi, Lucian Mîndruță explica doct cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Pentru Mîndruță și alții de teapa lui, gata oricând să producă pseudoargumentații discriminatorii și rasiste, există însă o vorbă din popor cât se poate de adecvată: “Cine zice, ăla este!”.

Moștenirea culturală germană din România, cu precădere cea din Transilvania și Banat, suscită cu ușurință europenismul devenit un soi de novlimbă în România post-1989, pe care nu o mai privește aproape nimeni cu o lupă critică, ca nu cumva să fie considerat vândut Rusiei. Suntem europeni pentru că am avut sași și șvabi sau să dovedim că suntem europeni votând un sas sau ce noroc pe Transilvania și Banat că au avut sași și șvabi și prin urmare pot da lecții de cultură civică și de democrație și de tot ce vrei restului țării. E o poveste bună de ingurgitat pe nemestecate, doar că nu e nicio urmă de spirit civic în dihotomizarea “vestici”-“regățeni/mitici” sau în disprețul cu care sunt priviți adesea cei care nu îl votează pe Iohannis. Logica lui “Iohannis-este-bun-pentru-că-este-sas”, îmbrățișată vocal de unii dintre susținătorii săi, nu este câtuși de puțin mai relevantă decât logica lui “mândru că sunt român”.

Când Iohannis era cât pe ce să devină ministru de Interne, Cristian Tudor Popescu afirma că de activitatea sa la șefia ministerului depinde dacă românii vor păstra “mitul neamțului” în gândirea colectivă. Mai puțină mitologizare n-ar strica, după aceea poate putem discuta serios și despre germanii din România și despre Klaus Iohannis.

[1] Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu: Rumäniendeutsche in der Waffen-SS (Köln, Weimar, Wien: Böhlau Verlag, 2007).

[2] Înaintea mea, Monica Stroe a vorbit deja despre acest fenomen în contextul alegerii lui Klaus Iohannis în funcția de primar al Sibiului: Monica Stroe, “Heterorepresentations of Saxonness and Their Political Meanings in Transylvania,” in European, National and Regional Identity: Proceedings of the International Conference “European, National and Regional Identity”, organized in Oradea, 24-26 March 2011, in the Frame of Research Project HURO/0801/180, ed. Brigitta Balogh et al. (Oradea: Ed. Universității din Oradea, 2011), 195-209. Vezi și Cristian Cercel, “Philo-Germanism without Germans in Romania after 1989”, East European Politics, Societies, and Cultures, online la http://eep.sagepub.com/content/early/2014/09/29/0888325414550360?papetoc

[3] Alexander Kiossev, “Notes on Self-Colonising Cultures”, în Art and Culture in post-Communist Europe, ed. Bojana Pejić și David Elliott (Stockholm: Moderna Museet / Modern Museum, 1999), 114-17; Ovidiu Țichindeleanu, “Modernitatea postcomunismului”, în Genealogii ale postcomunismului, ed. Adrian T. Sîrbu, Alexandru Polgár (Cluj: Idea, 2009), 119-40.

[4] Kiossev, 115.

[5] Klaus Iohannis, Pas cu pas (București: Curtea Veche, 2014), 24-25.

[6] James Koranyi, “Reinventing the Banat: Cosmopolitanism as a German Cultural Export”, în German Politics and Society 29:3 (2011), 97-114.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.